The mall

TIPĂREȘTE

Bună!

Am intrat pe AFA la rubrica Off-Topic, aşa de curiozitate iar ochii mi s-au oprit pe un articol: „Iarba verde de acasă... ” şi m-a umflat râsul. Nu, nu, nu este nimica legat de articol, ci de mine, adică de întâmplările prin care am trecut până să mă pot bucura şi eu de o iarbă verde de acasă. Când spui „Iarba verde de acasă” şi vrei să ai şi tu un astfel de tablou vizual, pare simplu, mai ales dacă ai o casă şi un teren aferent pe care să plantezi nişte iarbă. Cine nu a semănat niciodată iarbă are tot dreptul să spună: ”Ei, şi? Ce-i aşa filozofic în a planta iarbă? Iarba creşte şi singură pe toate coclaurile! ” Adevărat dar se mai întâmplă ca, în ciuda faptului că iarba creşte peste tot, să se încăpăţâneze să nu crească acolo unde vrei sau, într-un caz mai nefericit, anumiţi factori, vii de exemplu, să-ţi pună beţe în roate în temerara încercare. Şi precum se ştie că întotdeauna practica depăşeşte teoria iar în cazul meu...

Dar să nu o mai lungesc cu filozofia şi vă spun povestea mea.

Am o căsuţă mică de vacanţă, din lemn, amplasată într-o zonă liniştită cu multă verdeaţă, pace şi aer curat. După ce am terminat de renovat căsuţa m-am gândit că ar fi frumos să plantez iarbă pe micul teren aferent, cam 80 de metri pătraţi. Zis şi făcut. Şi cum pământul era foarte bătătorit şi plin de ciment, deh meşterii nu mai sunt ce-au fost altădată şi mi-au lucrat mizerabil, am luat un târnăcop şi m-am apucat să sap, adică să sparg, pământul, peste care, din grija celor mai sus menţionaţi, s-a format o crustă serioasă de ciment. După două zile de muncă silnică, un târnăcop, o sapă şi un mai (utilaj agricol de spart bulgării mari de pământ) am reuşit să fac terenul să arate cât de cât bun de pus sămânţă de iarbă. Eram mândru, nevoie mare şi mă şi imaginam stând pe prispă şi privind peste întinsul de iarbă verde, ca un mic Moromete.

A doua zi, excitat de viziunea frumoasă şi plin de elan, greblez pământul, cumpăr sămânţa de iarbă şi pe când să o plantez vine un vecin şi se propteşte de gardul comun. Îmi dă bineţe şi mă întreabă ce vreau să fac. Îi povestesc şi-mi spune că ar fi bine să înalţ puţin terenul, deoarece aşa cum era la o ploaie torenţială ar fi stat apa la mine în curte ca-n lighean. Şi în plus, ce aveam eu în curte era pământ amestecat cu pietriş şi praf de ciment şi cine mai ştie ce-au mai aruncat, pe jos, mucaliţii de meseriaşi în elanul lor constructiv.

Evaluez din ochi situaţia şi fără prea multe comentarii îi dau dreptate. Aşa că pun mâna pe telefon şi sun un prieten, asta este deja consacrată, care are o mică maşină cu care duce, la comandă, nisip, pietriş, pământ şi alte cele. Îi spun ce am nevoie şi cu o voce complice îmi spune că ştie exact ce-mi trebuie, să nu mă stresez că, şi aici expresia lui preferată: „te rezolv”.

A doua zi apare cu o maşină plină de pământ nisipos. Excelent, mă gândesc, o să am o iarbă ca-n Rai. Deja şi vedeam micul teren asemenea unei pajişti din reclama Milka, plină de flori, albinuţe şi fluturi... stop! Ăsta deja este al doilea vis. Cu Moromete cum rămâne? Îmi basculează, amicul, pământul, cam la 50 de metri de căsuţă, şi mă anunţă că sunt 4 metri cubi. Senzaţional! Îi plătesc, las pământul acolo, merg la farmacie şi-mi cumpăr un tub de voltaren (pentru şale şi picioare) şi cremă de mâini pentru bătături şi băşici – preventiv. De ce? Simplu: cum credeţi că urmau să ajugă cei patru metri cubi de pământ la mine în curte? Vă spun eu: încărcaţi cu lopata, de către subsemnatul, în roabă şi împrăştiaţi ulterior în strat uniform şi estetic.

Simplu de zis, greu de făcut. După 4 zile, două tuburi de voltaren şi cu nişte mâini mai crăpate şi rănite decât a unui cărător de piatră, reuşesc să împrăştii tot pământul cât de cât. Împrăştii sămânţa de iarbă şi mai car câteva roabe de pământ cu care o acopăr, că am citit pe cutie că iarba trebuie plantată la 1 cm în sol şi n-aveam deloc de gând să plantez fiecare sămânţă de iarbă individual – chiar eram de râsul curcilor. Ud bine terenul şi plec, plin de speranţă, acasă.

Prima zi după plantare. Nimic, nici fir de iarbă.

A doua zi după plantare. Vezi prima zi.

A treia zi de la plantare. Aţi ghicit: tot nimica.

A patra zi de la plantare. Încep să mijească primele firicele de iarbă. EVRIKA!

A cincea zi de la plantare. Ajung acolo dimineaţa, să ud iarba, şi văd pământul ridicat ca şi cum s-ar fi săpat pe sub el un tunel pe o distanţă de câţiva metri. Aha! Deci am o cârtiţă! Nu am mai avut niciodată de-a face cu aşa ceva aşa că ud terenul, merg acasă şi caut pe net. Ce citesc este descurajator. Micile animăluţe sunt protejate de lege. Pe unde citesc pe net, postacii spun că aparatele electrice care fac zgomot, să le alunge, sunt total inutile. La fel şi soluţiiile din comerţ care au rolul să le alunge. Sunt descumpănit. Singura soluţie este exterminarea. Sunt oripilat, revoltat şi dezgustat! Criminalilor!

Merg la un magazin de produse agricole. Acolo, un vânzător, foarte bine pregătit şi intenţionat îmi spune deja ce ştiam: că sunt protejate de lege şi singura soluţie este să le omor hrana. „Ce hrană? ”, îl întreb. Îmi zâmbeşte superior şi-mi spune că pământul nisipos este casa ideală pntru râme, gândaci şi cam tot ce se târeşte pe această planetă. Serios? Încep să mă gândesc serios cum să-mi extermin prietenul care mi-a adus pământul: el e vinovatul! Vânzătorul îmi dă o sticluţă cu o soluţie şi mă învaţă cum s-o împrăştii: să o amestec cu apă, să torn soluţia în jumătate de găleată cu nisip după care să împrăştii nisipul pe teren, Dar să folosesc mănuşi de cauciuc, mă atenţionează, că soluţia miroase groaznic!

Iau sticluţa şi merg la căsuţă. Deschid sticluţa şi... Măi frate, nu există cuvânt să descrie putoarea care ieşea din ea! Prepar rapid soluţia şi împrăştii nisipul pe teren după care ud terenul cu apă. Mirosul devine insuportabil! Apare vecinul şi mă întreabă ce pute în halul ăsta? Îi spun că habar n-am, poate de la staţia de epurare a oraşului. Îi înjurăm bine pe cei de la staţia de epurare, pe primar, pe guvernanţi şi plec acasă.

A şasea zi de la plantare. Nu m-am putut apropia de căsuţă.

A şaptea zi de la plantare. Noroc că noaptea a plouat şi a bătut tare vântul. Mirosul s-a mai dus dar ticăloasa de cârtiţă n-a aflat că i-am omorât hrana aşa că a mai tras o tură de două tunele de vreo trei metri. Merg la Dedeman. Ajung la raionul „Grădină” şi acostez o jună vânzătoare. Îi povestesc durerea mea şi îmi arată nişte capcane pentru cârtiţe dar şi o cutie albastră. Mă gândesc că ar fi bine să nu le omor şi optez pentru cutie. E o cutie de pe care îmi zâmbeşte o cârtiţă. Mda! Am serioase dubii. Vă daţi seama: o soluţie care înlătură cârtiţa iar aceasta zâmbeşte! Ca-n filmele cu proşti! Citesc pe cutie şi aflu că în ea sunt două pliculeţe care conţin pietricele de lavă impregnate cu substanţe naturale numai bune de alungat cârtiţele şi că pietricelele îmi ajung pentru 100 de metri pătraţi. Iau una, sceptic, din cauza cârtiţei zâmbitoare de pe cutie, preventiv, iau şi o capcană mecanică – just in case.

A opta zi de la plantare. Merg la căsuţă, iau o şurubelniţă lungă, desfac cutia cu pietricelele aromate de lavă şi le îngrop, pe lângă tunelele făcute de cârtiţă la o adâncime de cam 20 de cm. Plantez toate pietricelele pe 30 de metri pătraţi, deşi trebuiau să-mi ajungă pentru 100 de metri pătraţi. Îmi fac probleme de conştiinţă: săraca cârtiţă, cât o să mai sufere.

A noua zi de la plantare. Cârtiţa ori n-a aflat că am pus pietricele să o alunge ori e handicapată şi nu are nas sau miros! Au mai apărut trei tunele şi şase muşuroaie! Dezastru! Merg la Dedeman şi mai cumpăr două cutii cu pietricele. Le plantez şi pe astea. Deci am plantat pietricelele mentolate pe 40 de metri pătraţi, pietricele care trebuiau împrăştiate pe 300 de metri pătraţi. De data asta i-am făcut-o cârtiţei! Sper să plece. Îmi este milă de ea!

A zecea zi de la plantare. Nimic, nici un tunel nou. Se pare că am reuşit şi nu am omorât-o aşa cum au făcut criminalii ăia sadici despre care am citit pe internet. La puşcărie cu voi, nemernicilor! Să omorâţi bietele animăluţe, nevinovate! Huo!!!

Într-o zi, la serviciu, deschid subiectul „cârtiţa” cu câţiva colegi care stau la casă şi aflu un lucru îngrozitor: singura soluţie este exterminarea. Un coleg a încercat tot ce era omeneşte posibil: de la aparate generatoare de sunete, pastile speciale, morişti acţionate de vânt (e ciudat dar există şi o astfel de metodă) şi până la inundarea galeriilor. Totul a fost în zadar. Una din cârtiţe, îmi povesteşte colegul, şi-a făcut un muşuroi exact lângă aparatul care producea zgomote speciale ca să o alunge. În final a cumpărat curse de prins cârtiţe şi aşa a scăpat de ele, după ce i-au distrus grădina, peluza şi terenul cu iarbă din faţa casei; cam 2.000 de lei pagubă. Le explic cum am procedat, civilizat, elegant, fără brutalitate, omeneşte şi legal după care îi privesc superior şi dezaprobator, ca pe nişte criminali fără milă ce ar trebui aruncaţi în temniţă, imediat! În ce lume trăim, Doamne!

A unsprăzecea zi de la plantare. Ajung la căsuţă, vesel, încrezător, mă uit pe teren şi înlemnesc: tot terenul era plin de tunele. Nu exista nici măcar un metru pătrat de teren nerăvăşit, iarba era toată răscolită, cu rădăcinile rupte sau scoase în afară. Îmi pun mâinile în cap şi-mi vine să plâng. Parcă nemernica şi nesimţita de cârtiţă a vrut să se răzbune pe mine! Toată iarba este compromisă. Trebuie să cumpăr şi să plantez alta. Mă aşez pe prispa casei şi privesc dezolat imaginea.

Aşa mă găseşte vecinul. Râde de mine. Îi povestesc ce-am făcut şi-mi zice că chestiile aromate, impregnate ce se găsesc în comerţ sunt, pentru cârtiţe, „ca o frecţie cu Galenică la un picior de lemn”. „Spa, vecine, pastilele alea sunt Spa pentru ele! ” Îl întreb ce pot să fac. Îmi face semn, complice, să mă apropii. Îmi spune că şi el a avut şi a scăpat de ele, foarte simplu dar ilegal. Mă uit dezolat la micul teren iar conştiinşa mea a plecat instantaneu la Mama Dracului aşa că-i zic să continue. Îmi spune că sunt nişte pastile speciale, din categoria Ciclon B. Le bagi în gaura cârtiţei, le uzi şi a doua zi... salut cârtiţă! Pleacă sau moare, depinde. Altfel, nu am nici o şansă. Îl întreb cât costă. 50 de lei tubul cu 30 de pastile dar îmi spune că mi-ar trebui cam două tuburi, la halul în care arată terenul. Deal! , îi spun şi rânjesc mişeleşte.

A douăsprăzecea zi de la plantare. Dezastrul continuă. Nici nu mai vreau să mă uit la iarbă, adică ce-a mai rămas din iarbă. Prietenii pe care i-am invitat la grătar mă compătimesc, pe faţă iar pe la spate se sparg de râs! De parcă aş avea cum să-i condamn. Înainte de a păţi dezastrul ce era acuma pe teren, le-am povestit cum eu, elegant şi într-un suprem spirit ecologic am reuşit să alung cârtiţa şi i-am înfierat fără milă pe toţi cei care au îndrăznit să le facă rău micuţelor..., împieliţatelor de cârtiţe! Normal că acuma râd de mine: „Şi cum zici, mă întreba unul din ei ca să mai răsucească cuţitul în rană, poate că nu are miros, cârtiţa asta a ta! ” Mă uit la el şi râdem: eu de necaz, el de mine. De parcă dacă aş fi trist s-ar mai rezolva ceva. „Când primesc pastilele alea, vecine? Mai aştept mult? Că-mi ajunge cârtiţa şi în casă! ”

Încep să citesc pe net despre cârtiţe de parcă aş pregăti o lucrare de doctorat. Aflu că respectivele distrugătoare sunt animale nocturne şi sapă şi ies din galerii doar când este linişte aproape totală, adică pe la orele patru sau cinci dimineaţa. Aflu că una din metodele de înlăturare este să aştept liniştit cârtiţa să iasă din muşuroi şi să o prind cu o lopată, băgând lopata rapid sub ea, după care să o pun rapid într-o găleată şi să o duc departe de terenul meu unde să o eliberez. Sau să iau o sapă şi să o urmăresc când sapă tunelul, să înfig sapa înaintea ei şi să o scot afară din pământ după care să continui acţiunea cu găleata. Pare o idee bună. Deja mă şi vedeam ca un Rambo, vopsit cu negru pe faţă, cu o bentiţă legată în jurul capului, la patru dimineaţa, cu o lopată şi o găleată, scrutând încruntat terenul să apară inamicul. Ăăăă..., mda! Nu cred! Iese din calcul, mai ales că după ce am expus ideea amicilor, mai mulţi „ticăloşi” s-au oferit voluntari să imortalizeze acţiunea şi să o posteze pe net. Exclus!

După trei zile primesc o veste minunată: au venit pastilele! Terenul arată ca proaspăt bombardat: muşuroaie, tunele şi gropi. „Aici nu va mai fi în veci iarbă! ” îmi spun, şi mă gândesc serios să betonez tot terenul sau să pun pavele. Dar nu înainte de a tranşa conflictul cu nemernica şi infama de cârtiţă. Am o uşoară mustrare de conştiinţă că îi voi face rău dar mă mai liniştesc când mă gândesc că am avertizat-o, am încercat să o alung paşnic dar nemernica mi-a declarat război. Acuma este deja care pe care. Îi mai dau două zile să se retragă.

Vin după două zile şi văd că a trecut şi în partea cealaltă a căsuţei. Mă gândes că acolo am, îngropate în pământ, ţevile de la instalaţia automată de irigare şi dacă ajunge la ele să le roadă, adio şi instalaţie de udat! Se cer măsuri urgente!

Iau o săpăligă, pastilele criminale şi încep acţiunea „Revenge of the humiliated human”. Înlătur pământul de pe fiecare muşuroi, introduc o pastilă, o ud şi acoper uşor intrarea. Într-o oră am terminat toate pastilele, 60 la număr şi am astupat toate muşuroaiele. De acum mai am doar să aştept. Revin după două zile şi nu observ nimica deosebit. Astup toate tunelele, îndrept pământul şi încerc să-l readuc, cât de cât, la starea iniţială. Reuşesc, după patru ore de muncă migăloasă şi numeroase roabe de pământ cărate şi împrăştiate. Mai cumpăr câteva kilograme de iarbă şi o replantez.

Revin după două zile şi..., ei, aţi vrea voi! Dar nu este cum v-aţi gândit! Totul este aşa cum am lăsat: nici o mişcare. După mai bine de o lună a crescut o iarbă frumoasă de mă invidiau toţi vecinii. Iar despre cârtiţă n-am mai auzit de ea de o bună bucată de vreme.

---

VIZUALIZĂRI: 901 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI