Pădurea de bambus și încă ceva

TIPĂREȘTE

Înainte să ajung în Japonia, uram din toată inima toamna - vremea se răcea, soarele pe care-l iubeam atât de mult dispărea din ce în ce mai mult, florile mureau, picături de apă mă țineau în casă, iar norii mă întristau. Toamna aceea fatidică din Kansai m-a făcut să-mi schimb părerea la 180 de grade și să apreciez atât de mult plecarea verii. Căci, prin toamnă japonezii înțeleg un lucru clar: momiji. Frunze de arțar, înroșite și împodobite cu ce are mai frumos natura. Și dacă abia așteptam să vină primăvara cu florile de cireș, acum aș mai da orice să văd, încă o dată, peisajele tomnatice din Japonia. Din tot Kansaiul străbătut în lung și-n lat, două locuri rămân regi peste însăși toamna: Arashiyama și Yoshino. Dacă de ultimul am mai vorbit, aduc în discuție Arashiyama pentru prima dată acum.

Arashiyama denumește zona din extremitatea vestică a Kyotoului, faimoasă în primul rând pentru pădurea de bambuși. Când am făcut itinerariul pentru Kyoto, prima zi, am pus, mai degrabă fără minte sau logică, prima dată Arashiyama. Ce să mă uit peste traseul autobuzelor atât de bine gândite, ce să aleg obiective aproape de Kyoto Station? Am stat fascinată în imensa stație vreo 15 minute până m-am prins cum să ajung la platforma de trenuri care mă ducea în Arashiyama. Se ia trenul JR până la Saga Arashiyama, călătoria durează cam 15 minute și costă 230 de yeni (cam 2$). Se poate ajunge și cu un autobuz, dar din cauza traficului nu se recomandă această variantă, mai ales că te duci practic la periferia orașului.

Ajunsă în Arashiyama am tot căutat un semn turistic, o hartă, ceva. Nimic! N-aveam nici internet să caut pe google maps. Mă tot holbez, până la urmă văd un alt grup de turiști și o iau după ei. Trebuie să ajung undeva. I-am urmărit vreo 15 minute până am ajuns la Pădurea de Bambuși. Bucurie mare. Intrarea este gratuită, dar turiștii... pe măsură. Era o zi de luni, nu trecea de 9 ceasul, însă lumea era destulă. Mă uit la bambuși, frumoși, o singură obiecție: totul era prea turistic. Existau culoare speciale de fotografiat, alea de apar pe instagram cu #bambooforest, de crezi că ești tu singur cu pădurea. Nu-i așa. Stai la coadă, frumos, să ajungi la culoarele respective pentru poză. Nici nu atingi bambușii. Apoi, la câteva minute de mers, există o zonă specială, tot de poze, în care ai voie să te apropii mai mult. Arborii mi se păreau, însă, foarte rari și depărtați unul de altul. Motivul aveam să-l aflu mai târziu, când am privit niște lucrători ce tăiau bambuși (!?) și îi duceau la prelucrat. Am rămas un pic stupefiată că se permite așa ceva, însă am plecat rapid, mai ales că aglomerația foarte mare mă făcuse să-mi treacă cheful de pădurea asta overrated.

Am mai mers, m-am rătăcit, și numai destinul m-a adus în cea mai frumoasă zonă văzută în zona mea. Podul Togetsukyo, care trece pe lângă Râul Hozo, este o minunăție de liniște și împăcare. Era o nebunie de culori. Bărci tradiționale, vântul domol, momiji, foșnetul frunzelor, oameni puțini. O nebunie. Am rămas pe malul râului, admirând peisajul divin atât de mult, încât în ziua respectivă am abandonat toate celelalte obiective turistice.

În împrejurime se află și templul Tenryuji, primul din cele 5 temple Zen ale Japoniei. Cu o grădină privată superbă, templul a fost construit în anul 1339 de shogunul Ashikaga Takauji. Intrarea costă 500 de yeni, iar alți 300 de yeni sunt necesari pentru o zonă suplimentară interioară. Am intrat și înauntru, dar nimic nu se compară cu superba grădină pe care o îngrijesc exemplar.

Aș putea să vă mai spun cât de frumoasă este această zonă, dar prefer să las fotografiile să vorbească.

---

VIZUALIZĂRI: 1825 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI