Orașul spălat de nori

TIPĂREȘTE

După legendele nordice, Oslo a fost pentru prima oară descoperit de către regele Harold Hardrade, dar mormintele creştine din jurul oraşului datează de peste 2.000 de ani. Din 1299, anul venirii lui Hakon al 5-lea, care a fost considerat primul rege ce avea o reşedinţă permanentă în această aşezare, Oslo este neoficial considerat capitala Norvegiei. După numai 100 de ani, Norvegia a fost unită cu Danemarca şi considerată o co-provincie administrativă a Imperiului Danez.

Oraşul avea să fie distrus în mai multe rânduri de incendii devastatoare şi doar după al 14-lea cataclism de acest fel, în secolul al 17-lea, regele danez Christian al 4-lea dă ordin să se reconstruiască fortăreaţa Akershus. De asemenea, el schimbă numele oraşului în Cristiana şi pune bazele unui adevărat centru comercial şi cultural. După dizolvarea uniunii cu Danemarca, în 1814, apar şi primele instituţii considerate pietre de hotar ale istoriei norvegiene: Palatul Regal, Parlamentul, Universitatea Naţională din Oslo şi Bursa.

Din acele timpuri şi până astăzi, Oslo este obiectul unei dispute seculare dintre provincie şi centru, dispută ce a estompat, în mare parte, dezvoltarea urbanistică a capitalei norvegiene. Mărul discordiei îl constituie aglomeraţia forţată a capitalei în detrimentul zonelor rurale aproape nepopulate.

Centrele uriaşe de cumpărături din jurul Operei - o clădire neprietenoasă ochiului, în forme cubice, Complexul Muzeistic Gustav Vigeland, cu cele 650 de statui ce ilustrează experienţa umană de la naştere până la moarte şi zona de afaceri Vika, fac legătura dintre vechi şi nou în frumoasa capitală a Norvegiei, un oraş în care dimineaţa plouă de regulă până la 10.00.

Ca mai în toată Peninsula Scandinavică, ţinuta străzii nu are nimic comun cu cea din Paris sau Viena. Oamenii dau mai puţină importanţă vestimentaţiei decât unui regim de viaţă echilibrat, bazat pe o alimentaţie preponderent vegetariană, multă mişcare şi saună.

După ora 10.00 se deschid şi magazinele, iar primii pietoni care animă străzile sunt turiştii. Auzi simultan mai multe limbi, dintre care distingi exclamaţiile de mirare ale italienilor şi ritmul sacadat al japonezilor sau al arabilor…

Dacă mâncarea se menţine la un preţ rezonabil, îmbrăcămintea, chiriile, întreţinerea şi serviciile turistice sunt cam de trei ori mai mari decât în bătrâna noastră Europă. Prin magazine şi pe străzi, se vede cu ochiul liber că turistul avizat porneşte către o ţară scumpă, cum este considerată Norvegia, cu un buget bine întocmit şi cu conştiinţa că imaginile pe care ţi le oferă un muzeu, un palat regal, o clădire monumentală de epocă sau strada - o adevărată oglindă a vieţii - valorează mai mult decât o goană nesfârşită după un shopping memorabil. Chiar şi atunci când vor să cumpere un mic suvenir pentru cei de acasă, acesta este întors pe toate feţele. Urmează apoi o scurtă conversaţie documentară cu vânzătorul care, de obicei, dă impresia unui iniţiat în materie. Cumperi sau nu, ţi se mulţumeşte politicos pentru interesul acordat produselor. Cel puţin când vine vorba de preţuri, în niciun oraş din lume nu se potriveşte mai bine proverbul norvegian “Iubeşte-mă puţin, dar multă vreme”.

Testamentul lui Nobel

Paris, 27 noiembrie 1895. Clubul suedezo-norvergian. Cu un an înainte de moarte, Alfred Nobel semnează un adevărat testament pentru omenire prin care o sumă de aproape 200 de milioane de dolari este destinată celor care pe durata anului precedent vor fi conferit cel mai mare beneficiu pentru umanitate. Rudele apropiate au intentat un proces care, în cele din urmă, nu a schimbat nimic din testamentul făcut la Paris.

Ilustrul inventator al dinamitei a mai lăsat un al doilea mesaj pentru omenire: ”Descoperirea mea să fie destinată exclusiv construcţiei de viaducte, tunele sau minerit, pentru a nu duce la pierderi de vieţi omeneşti. ”

Iniţial, savantul s-a gândit să fie premiate cinci domenii: fizica, chimia, literatura, psihologia şi lupta pentru fraternitatea dintre oameni sau lupta pentru pace, cum este cunoscută în zilele noastre. Mulţi contemporani nu au înţeles de ce Premiul Nobel pentru matematică nu a figurat în testamentul lui Alfred Nobel.

Primele patru premii urmau a fi decernate în Suedia, iar cel pentru pace în Norvegia, cu intenţia de a-i spori vizibilitatea internaţională. Acestea urmau a fi decernate indiferent de naţionalitatea candidaţilor, cu condiţia ca aceştia să fie încă în viaţă - un adevărat măr al discordiei pentru contestatari. La urma urmei, vanitatea nu a fost inventată de omul de rând.

S-a stabilit apoi ca data de 10 decembrie, dată ce corespunde cu ziua de naştere a savantului filantrop, să fie şi cea a decernării premiilor. Cât priveşte selecţia şi nominalizarea candidaţilor, procesul este pe cât de riguros, pe atât de îndelungat şi trece prin Comisiile Premiului Nobel, pe specialităţi. Propunerile propriu-zise pornesc de la câteva mii de reprezentanţi ai instituţiilor de profil din lume, după care urmează o primă selecţie a experţilor. Se ajunge la 200 de candidaţi în faza următoare. Apoi, la 15… În cele din urmă, rămân maximum 3 laureaţi pe domeniu - o altă sursă de dispută pentru cei care lucrează în echipă. Premianţii Nobel urmează să primească o medalie de aur şi un cec de aproximativ 1,5 milioane de dolari americani, sumă ce pare să scadă de la un an la altul.

Atunci când Alfred Nobel îşi anunţa lumii invenţia dinamitei, presa vremii consemnează reacţia ironică a Chinei: “Când noi inventam praful de puşcă, Alfred Nobel nici măcar nu se născuse”…

Cu sau fără reacţia Chinei, Premiul Nobel rămâne un simbol suedez, un stindard al celor ce aduc lumină peste petele încă întunecate ale omenirii. Cu sau fără praful de puşcă, chinezii nu au ieşit din propria lor cochilie, la fel cum emanciparea globală nu este nici astăzi o prioritate în China...

---

VIZUALIZĂRI: 1430 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI