Muzeul Unirii şi Sala Unirii din Alba Iulia

TIPĂREȘTE

În anul în care aniversăm Centenarul Marii Uniri, o vizită la Muzeul Unirii din Alba Iulia se impune ca o îndatorire patriotică pentru toţi românii ce păşesc în perimetrul fostei cetăţi Alba Carolina. Iar noi, care suntem dezbinaţi de felul nostru, ne dovedim patriotismul mai ales în momentele festive.

Având denumirea oficială de „Muzeul Naţional al Unirii” el funcţionează în această clădire din anul 1968 deşi instituţia în sine (bineînţeles, fără conotaţia actuală) datează încă din anul 1888. Denumirea oficială este şi înşelătoare pentru că te face să crezi că este dedicat în totalitate evenimentului de la 1 Decembrie 1918 când, în realitate, are aceleaşi secţiuni ca oricare alt muzeu judeţean, începând cu cele mai vechi urme de locuire de pe teritoriul judeţului Alba. Aşa fiind, încearcă şi el să demonstreze cele patru obsesii ale istoriografiei comuniste – vechimea, continuitatea, unitatea şi lupta pentru independenţă. De altfel, muzeul nu a trecut după 1989 printr-o binevenită restructurare, concepţia de bază şi modul de prezentare a exponatelor datând din perioada anterioară, inclusiv explicaţiile realizate cu litere din polistiren, din care unele au şi apucat să cadă. Sunt prezentate, aşadar, exponate din perioada paleolitică, din cea străveche până la perioada dacică, din perioada stăpânirii romane, din evul mediu, a Unirii înfăptuite în anul 1600 de Mihai Viteazul, din timpul răscoalei lui Horea, a Războiului pentru Reîntregire şi al Marii Uniri precum şi din perioada interbelică, existând şi colecţii de etnografie şi de artă populară precum şi o bibliotecă cu peste 75.000 de volume.

Clădirea ce găzduieşte muzeul a fost construită între anii 1851-1853 în stil romanic şi s-a numit Pavilionul Ofiţerilor deoarece servea ca locuinţă de serviciu pentru ofiţerii armatei austriece; pentru că ei proveneau din mai toate naţionalităţile Imperiului Habsburgic a intrat în conştiinţa localnicilor cu denumirea de „Clădirea Babilon”, care s-a menţinut şi după 1867 (anul realizării dualismului austro-ungar) când Transilvania a fost incorporată regatului maghiar iar limba oficială maghiară a fost impusă cu obstinaţie.

Din Muzeul Unirii face parte şi Sala Unirii în care, la 1 Decembrie 1918, a fost semnată Declaraţia de Unire cu România a tuturor teritoriilor din Ungaria locuite de români, cu precizarea că graniţele vestice au fost trasate definitiv abia în anul 1920, după scurtul război româno-maghiar din 1918-1919 ce a culminat cu ocuparea Budapestei de către armatele române şi desfiinţarea „Republicii Staturilor” din Ungaria care, deşi comunistă, nu înţelegea să abandoneze conceptul „Ungariei Mari”. Graniţa a fost trasată cu 60-70 km mai spre est decât se prevedea în Convenţia politică încheiată cu Puterile Antantei de guvernul Brătianu în august 1916 iar Banatul, pe care ar fi trebuit să îl primim în întregime, a trebuit să îl împărţim cu sârbii.

Sala Unirii este adăpostită de o clădire separată, aflată în faţa „Clădirii Babilon”, construită în anii 1898-1900 şi a avut iniţial destinaţia de cazinou militar. Faţă de anul 1918 clădirea a suferit câteva modificări care au condus la amplificarea şi modificarea aspectului ei. Astfel, în vederea încoronării regilor Ferdinand şi Maria ca monarhi ai României Mari în octombrie 1922 a fost construit portalul de la intrare în formă de arc de triumf pe care a fost inscripţionat textul: „În anul Domnului 1918, la 1 Decembrie, în acest loc s-a proclamat pentru totdeauna şi în mod irevocabil, prin votul solemn şi unanim al poporului, Unirea Transilvaniei întregi cu Daco-Romania. Eternă fie aducerea aminte a acestui act”.

Tot atunci, pe latura de est a Sălii Unirii a fost construită terasa iar în interior s-a adăugat un vestibul şi nişele laterale de la extremităţi, s-a construit bolta semicirculară susţinută de pilaştri şi coloane, cu console ornamentate cu motive vegetale şi au fost expuse picturi pe pânză cu portretele unor domnitori şi personalităţi culturale româneşti executate de pictorul francez Pierre Bellet. De asemenea, au fost amplasate două plăci de marmură pe care erau inscripţionate textele Rezoluţiei Unirii şi al Legii din 29 decembrie 1918 de Unire a Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu România.

În Sala Unirii pot fi admirate steaguri ale unora din cele 1228 delegaţii care au votat Unirea, fotografii realizate de „fotograful Unirii” Samoilă Mârza în timpul desfăşurării Marii Adunări de la 1 Decembrie 1918, biroul avocatului Aurel Lazăr din Oradea pe care Vasile Goldiş a redactat Proclamaţia de autodeterminare a românilor transilvăneni care a fost citită la 18 octombrie 1918 de Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul de la Budapesta, numeroase alte documente privitoare la Unire, busturile regilor Ferdinand şi Maria ş. a. Nu este exclus să te întâlneşti chiar cu aceşti regi şi cu ostaşi ai armatei române din Marele Război pentru Reîntregire – interpretaţi, fireşte, de actori contemporani.

Dacă avem în vedere că în anii 1921-1922 s-a construit şi Catedrala Încoronării în condiţiile în care dificultăţile financiare ale României erau imense – să nu uităm că tezaurul Băncii Naţionale transferat la Moscova fusese confiscat de guvernul sovietic, că pentru noi războiul s-a prelungit până în noiembrie 1919 şi am avut, raportat la populaţia ţării, cele mai mari pierderi din cadrul Antantei, că teritoriul ocupat timp de doi ani de Puterile Centrale era secătuit şi că hotarele vestice s-au fixat atât de târziu, ne dăm seama ce epigoni suntem noi, care până în prezent nu am reuşit să ducem până la capăt niciun proiect legat de aniversarea Centenarului. În perioada vizitei noastre la Alba Iulia (prilejuită de reuniunea AFA din 16-18 martie 2018) am constatat că nici măcar plăcile din marmură căzute de pe soclul statuii lui Iuliu Maniu din centrul oraşului nu fuseseră înlocuite.

Poate că o mobilizare de ultim moment – în care suntem experţi – ne va ajuta să ne mai spălăm cumva obrazul!

---

VIZUALIZĂRI: 601 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI