Muzeul tehnicii din Speyer

TIPĂREȘTE

Ca să vizitezi Muzeul tehnicii din Speyer nu trebuie să fii un pasionat al avioanelor sau automobilelor, nici nu este necesar să ai cunoştiințe despre cercetarea spațiului cosmic sau despre funcționarea unui motor. Ai nevoie doar de dorința de a vedea şi cunoaşte lucruri despre care doar ai citit sau ai auzit.

Muzeul este uşor de găsit, fiind amplasat în apropierea impozantului dom din oraş, obiectivul turistic numărul unul al urbei. În plus, silueta unui avion uriaş amplasat undeva sus, deasupra coroanelor copacilor este un reper determinant în încercarea de a descoperi locul. Posibil ca prețul de intrare să pară cam mare, însă ineditul exponatelor va dilua o eventuală remuşcare harpagonică.

L-am vizitat într-o zi de sfârşit de primăvară, o zi caldă, dar cu cerul acoperit de nori lacrimogeni. Deşi am ajuns în Speyer de mai multe ori, am tot amânat vizita aşa cum ți se întâmplă cu câte o carte bună pe care o cumperi şi tot programezi cititul ba pentru week-end, ba pentru vacanță, ştiind că plăcerea nu ți se va diminua cu nimic.

Muzeul din Speyer se bazează pe realizări spectaculoase ale tehnicii, cum şi achiziționarea inventarului a fost adeseori spectaculoasă. Uriaşul Antonov An-22, probabil cea mai mare aeronavă propulsată de motoare cu elice, a venit de la Kiev într-o zi rece de decembrie, în 1999. După o scurtă oprire pe aeroportul Karlsruhe - Baden Baden, piloții au reuşit aterizarea la Speyer, pe pista de doar 1300 de metri a micului aerodrom local, în prezența unui numeros public. Lungă de aproape 60 de metri şi cu o anvergură a aripilor de 64 de metri, pasărea metalică îți apare în imensitatea ei abia când intri în cală, spațiu unde câteva tiruri ar avea loc fără probleme.

La fel de incitantă, pentru spectatori, a fost aducerea unui Boeing 747 Jumbojet, tot de la aeroportul din Karlsruhe. S-a folosit transportul pe apă, cu ajutorul unei barje, şi ca lucrurile să fie mai complicate, în martie 2002 cotele apelor Rinului erau extrem de ridicate. Totuşi mastodontul înalt de 10 metri a reuşit să treacă în siguranță pe sub podurile întâlnite în drum. Acum stă amplasat la peste 20 de metri deasupra pământului, într-o poziție uşor incomodă pentru vizitatori. Ce-i aici interesant, nu doar intri şi vezi toate compartimentele, dar poți ieşi afară pentru o scurtă plimbare pe aripă şi, surpriza organizatorilor, coborârea se poate efectua în vitezâ, alunecând pe un tobogan. A fost mai mult decat palpitant.

Am început turul din uriaşa hală aflată lângă intrare, unde am găsit suspendat pe un perete un triplan Fokker DR1, participant la primul război mondial. Acest tip de aparat, care acum o sută de ani el era capabil să urce de la sol la altitudinea de 1000 de metri în doar trei minute, a fost făcut cunoscut de către celebru as al aerului Rittmeister Manfred von Richthofen, supranumit "Baronul Roşu". Alături este epava unui Messerschmidt Me110, recuperată din apele înghețate ale coastei suedeze, la 50 de ani de la scufundare. Mult mai bine arată un alt Messerschmidt, model Bf109, activ în luptele de pe frontul de est, prăbuşit în Marea Negră în 1942, ranfluat în 1987 şi restaurat în Italia. Cu un aspect pătrățos, avionul Junkers Ju-52 expus în mijlocul halei a fost unul din acele modele care au servit cu devotament aviația civilă în perioada interbelică. Este imposibil să nu-l fi văzut prin vreun film.

Automobilele nu puteau lipsi, iar colecția muzeului prezintă o serie de mărci devenite arhicunoscute în Germania şi nu numai. Văd un Trabant 601, acea "cutie de plastic" aşteptată chiar câte 15 ani de DDR-isti, şi pe "broscoiul" Volkswagen 1200, ambele maşini ale oamenilor obişnuiți, dar şi Porsche 356 sau Mercedes Benz 300SL, din patrimoniul celor mai avuți. Sunt multe file din cartea de istorie a automobilului, având ca personaje un Maybach Zeppelin din 1930, unul dintre doar cele 300 de modele fabricate sub aceasta denumire, un Mercedes-Benz 380K produs în 1934 şi dotat cu un motor având cilindrea de aproape 4 litri, sau un Citroen 11 CV din 1956, poreclit "limuzina gansterilor" din motive lesne de înțeles. Dar sunt şi pagini ale revistelor cu profil sportiv, unde găseşti eroi precum Townsend Typhoon MK4 şi Ford Zakspeed Capri, sau monden, unde playboy-ul se numea Jaguar E-Type Coupe sau Austin Healey MK III. Răspandite prin toată sala, automobilele încântă chiar vizitatori mai puțin atraşi de viteză şi de puterea dezvoltată sub capote de zecile de cai putere. Iar eu sunt unul dintre ei.

Undeva într-un colț se odihneşte după ani de alergat o locomotivă cu aburi, cum mulți dintre copiii de astăzi au văzut doar prin muzee sau filme. Dar exagerez când spun "copii", căci colegul care mă însoțea efectiv a alergat spre ea (efort demn de apreciat atunci când vorbeşti de o masă de 0,12 tone), a introdus într-un automat o monedă de un euro pentru a porni roțile şi s-a urcat în cabină, scoțând capul pe geam şi agitând mâinile în semn de "rămas bun". Am înțeles că dorea să fie imortalizat şi m-am conformat, deoarece pentru mulți FB este mai mult decât un mod de viață.

Curtea imensă a muzeului reuneşte un inedit amalgam de avioane, elicoptere, nave şi locomotive. Printre avioanele de producție sovietică se numără un bombardier de vânătoare Suchoi SU-22, care urca până la 18000 de metri altitudine şi avea două mitraliere de 30 mm (probabil acum sunt demontate), un Jakowlew JAK 27R, care putea fi folosit în diverse misiuni şi un MIG 23 viu colorat. Din partea cealaltă a "cortinei de fier", cum s-a exprimat sir Winston, amintesc doar un McDonnell Douglas F4 Phantom amplasat chiar în fața micului restaurant intitulat sugestiv "Hangar 10". Era şi un Lockhead F-104 "Starfighter" american, aparat care fusese cumpărat de Germania, dar înregistrase un record negativ de accidente (o treime din ele s-au prăbuşit sau au avut incidente, peste o sută de piloți pierzându-şi viața). A rezultat inevitabil o poreclă cel puțin ofensatoare, "producătorul de vădane".

Sunt şi cel puțin cincisprezece locomotive, giganți din oțel care n-au mai pufăit de multă vreme, dar care mă fac să ma simt ca în copilărie, când am fost prima dată într-un triaj. Cea mai exotică este fireşte “Qian Jin“ (în traducere "Progres"), cred singura locomotivă chinezească din Europa.

Expoziția în aer liber a navelor maritime prezintă o colecție extrem de eterogenă. Nava de salvare John T. Essberger a fost construită în 1975, la Şantierul naval Schweers din Bardenfleth. Cu o structură robustă, concepută pentru a rezista la şocuri, şi dotată cu trei motoare având în total o putere de 7200 CP, ea putea atinge viteza de 26 noduri, adica aproximativ 48 km/oră. În opoziție, micuțul iaht al familiei Kelly, a servit drept locuință. Cum Kelly Family a cunoscut succesul în industria muzicală nava a devenit prea mică şi a fost donată muzeului. Însă favoritul meu rămâne submarinul U9, din clasa 205, construit la Kiel şi intrat în serviciu în aprilie 1967. Pentru cine a citit cartea sau măcar a văzut filmul "Das Boot" interesul este de înțeles. Strecurându-mă cu greu prin cotloanele submarinului am realizat cât de dificilă putea fi viața într-un astfel de loc, fără a mai socoti claustrofobia, lipsa aerului curat sau mişcările continue şi imprevizibile ale apei. Aducerea submarinului din dana din Wilhelmshaven a reprezentat o altă acțiune tensionantă, dar efortul a meritat.

Muzeul din Speyer găzduieşte şi cea mai mare expoziție de obiecte legate de cucerirea spațiului. Într-un alt imens hangar sunt înşirate aproape 600 de piese aparținănd istoriei zborurilor cosmice, pornind de la vehiculele de la începutul anilor '60 şi terminând cu stațiile misiunilor internaționale din zilele noastre. Vedeta expoziției este fără îndoială prototipul navetei spațiale BURAN, un masiv Icar construit în 1984, lung de 36 metri şi cântărind 80 tone, care a fost folosit la 25 de teste premergătoare succesului zborului orbital din 1988. Din anii '90, după destrămarea URSS, următoare experimente au fost sistate din lipsa de fonduri financiare. Alte atractive exponate sunt capsula de aterizare a lui Soyuz TM-19, arsă şi deformată la exterior, modulul de antrenament al laboratorului spațial Spacelab şi neprețuita rocă selenară, veche de 3,4 miliarde de ani.

Ca un supliment al muzeului este modernul cinematograf la care rulează evident filme în legătură cu tematica muzeului. Mărturisesc că aştept să ajung iaraşi la Speyer şi să dedic mai mult timp acestui fascinant muzeu în care tehnica se împleteşte cu istoria, teleportându-te în momente pe care le ştii din cărți sau de la televizor.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 2103 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI