Pentru că și zilele cu drumul sunt unele de concediu

TIPĂREȘTE

Cu toate că am mers destul de mult în ultimii ani prin Bulgaria vecină, am scris mai mult articole de cazare și nici alea toate pentru că tot timpul aveam alte restanțe care mi se păreau mai importante. Iar despre ce am făcut pe la frații bulgari am aruncat în treacăt 2-3 vorbe când am scris despre hotel.

De data asta, parcă n-aș vrea să arunc doar două vorbe în articolul despre hotel pentru că întotdeauna am considerat ziua de început și cea de final de vacanță tot zile de concediu și ducându-ne și întorcându-ne la/de la Castelul nostru însorit am văzut câteva locuri frumoase și cred că merită să le readuc în atenție și să le actualizăm puțin. Măcar pentru poze.

La dus, spre hotelul despre care deja v-am spus că ne-a găzduit întâlnirea tradițională a grupului, am ales drumul pe la Giurgiu-Ruse cu toate că mare parte din grup au ales autostrada noastră, pentru că era cea mai bună variantă de ajuns la Kranevo. Dar noi ne programasem o oprire la Pobiti Kamani (Pădurea de piatră) , care s-a aflat de multe ori în drumul nostru și pe care o tot ocolisem. După ultimul articol, al @Irinei, am decretat că i-o fi venit rândul.

Așa că, am mers pe drumul Giurgiu - Ruse – Razgrad, am intrat la un moment dat pe o bucată de autostradă spre Varna, din care am ieșit în dreptul localității Povelyanovo și am urmat drumul național vechi spre Varna, paralel cu autostrada, preț de câțiva km (sub 5) și am ajuns chiar în fața obiectivului.

Am făcut dreapta pe o alee până într-o parcare gratuită și păzită, destul de încăpătoare, unde la umbra pomilor am lăsat și noi mașinile, dar erau mașini parcate și pe marginea drumului, în stradă. Apoi pe o potecă de câțiva metri, printre pomi, am ajuns la intrarea în Pădurea de Piatră. Poate util este să spun că la intrarea pe această potecă sunt plantate și 2 toalete ecologice.

La intrare am găsit o casă de bilete care se asorta perfect cu împrejurimile, am plătit 3 leva de persoană și în lipsa unor pliante am primit câteva informații de la domnul care ne-a vândut și biletele. Am aflat că aceste formațiuni de piatră, care au aspectul unei păduri, se întind pe suprafețe mult mai mari, dar că ceea ce este interesant de văzut se întinde pe cei aprox 800 de m care se vizitează în cadrul acelei incinte, până la piesa de rezistență a pădurii, așa numitul Cerc al Dorințelor.

În lipsa unor pliante nu am reținut și nu mi-am notat denumirile tuturor formațiunilor întâlnite, dar cred că sunt rezultatul unor imaginații și d. p. m. d. v. fiecare poate să vadă cam ce vrea acolo. Important este și asta afli chiar din stradă, de pe panoul informativ de la intrare, că ești în fața unui fenomen geologic destul de interesant și cu toate că am citit că este patrimoniu UNESCO, cred că a fost doar nominalizat în 2011 dar nu a fost acceptat, deocamdată.

Pe tot traseul am întâlnit formațiuni de piatră sub forma unor trunchiuri de copac, goale pe dinăuntru sau pline cu nisip, mai înalte sau mai mici, sub forma unor coloane sau a unor scaune/tronuri, pe care te poți așeza, a unor fețe de oameni sau de animale... și tot așa, îți poți imagina ce vrei.

Cercul dorințelor este o un aranjament aproape de capătul traseului și este piesa de rezistență a pădurii. Este realizat ca un templu și se spune că dacă intri în interiorul cercului și te așezi pe pietrele de acolo nu numai că te vei încărca de energie, dar ți se vor îndeplini și dorințele la care te gândești cât stai acolo. În dreapta lui sunt niște delușoare pe care ne-am urcat și noi, iar de acolo acest templu se vede foarte frumos.

Sunt prea multe teorii cu privire la originea acestui fenomen și cu cât am citit mai mult cu atât m-am încurcat mai tare. Atâta vreme cât înțeleg că explicațiile provenienței se caută încă și până specialiștii o să decreteze clar ce avem acolo, eu, personal o să fac doar speculații. Oricum, mai tot ce am citit despre apariția pădurii, organic și anorganic, coralii, deșertificarea rocilor, Era Cenozoică de acum 50 de milioane de ani când zona era acoperită de oceane și nu știu ce s-a întâmplat cu gazul metan... toți termenii ăștia m-au cam pierdut pe drum, așa că eu vă spun doar că este un obiectiv turistic la care merită să vă opriți, în drumul spre Varna sau litoralul bulgăresc.

La data vizitei noastre erau turiști dar nu să ne călcăm pe bătături. Și în ziua aceea a fost foarte, foarte cald, chiar dacă erau ultimile zile ale lui august. Așa că alegeți-vă cu grijă anotimpul și perioada zilei când mergeți să vizitați Pădurea de Piatră pentru că vremea poate avea un rol decisiv și țineți seama că în jurul prânzului soarele poate fi infernal. Prin Pădurea de Piatră te plimbi ca prin deșert și dacă este foarte cald, de sus te bate soarele, de jos te arde nisipul. Așadar aveți grijă și la încălțări. Eu am avut niște platforme pe care le-am considerat inițial potrivite, dar de care evident a trebuit să mă descalț pentru că nu se putea înainta prin nisip, iar cu picioarele goale a fost și mai rău. Am alergat prin nisip ca să prind fire de iarbă pârjolite care erau o idee mai suportabile. Ne-am cam ars tălpile până la ieșire și ne-am cam chirăit de usturime. Dar a fost o oprire care ne-a încărcat de energie. În orice caz nu este un obiectiv pe care să îl ocoliți, îl recomand cu plăcere.

De acolo am mai avut aprox 50 de km până la Kranevo, trecând prin Varna și Nisipurile de Aur și au urmat zile de bălăceală, socializare, râs, plimbări, dans... acolo, în țarcul de la Sunny Castle, pe care ni l-am ales. Ne mai alesesem un obiectiv pentru ziua de întoarcere numai că a fost să fie niște nori pe la jumătatea sejurului, așa că am plecat care încotro. Nu prea departe de Kranevo sunt Mănăstirea Aladja și Complexul de la Balcic, așa că fiecare a ales între cele două.

Pentru că am fost la Balcic de câteva ori, noi am ales să mergem la un spectacol la Delfinariul din Varna și apoi la Mănăstirea Aladja. Nici vorbă să ne apropiem de bilete la delfinariu. Spectacolele erau destul de dese dar biletele erau vândute pentru toată ziua. O aglomerație de nedescris în holul de la intrarea în delfinariu ne-a făcut să nu mai vrem nici o informație și să plecăm spre mănăstirea din stâncă. Oricum dacă aveți în plan Delfinariul din Varna trebuie să știți că biletele se iau numai de la bancomate, nu există ghișeu de unde puteți cumpăra, trebuie să ai levele potrivite și să ai în vedere aglomerația pe care ai putea să o găsești. Nu te gândi că te duci înainte cu o jumătate de oră și îți iei bilete la spectacolul următor. În ziua aceea, de ex, nu mai era bilete deloc, iar noi am fost acolo în jur de 11.

Mănăstirea Aladzha (Aladja) este una dintre cele mai vechi din Bulgaria și se află la 17 km de Varna, iar noi de la Kranevo am făcut vreo 8 km. La 3 km de Nisipurile de Aur mergând spre Varna, este un indicator la dreapta de 1 km care te duce pe șosea, printr-o pădure deasă. Am lăsat mașinile pe unde am putut, pe marginea drumului și am urcat o potecă cu trepte, prin pădure, până am ajuns la intrarea în complexul unde se află și mănăstirea.

Am plătit un preț redus pentru că eram grup, 4 leva de persoană, altfel era 5 și cu toate că la intrare în partea stângă era un muzeu l-am lăsat pentru ieșire pentru că imaginea stâncii care se vedea în fața noastră ne atrăgea ca un magnet. Tot la intrare, am văzut pe un panou că din mai până în octombrie este un program de vizitare mai lung, până la 19, iar în restul perioadei, doar până la 16.

Numele Aladzha este de origine arabă și înseamnă pestriț, colorat și cel mai probabil provine de la desenele colorate de pe pereții săpați în stâncă, care astăzi se văd din ce în ce mai puțin.

Curtea este foarte îngrijită, plină de flori și pomi și nu ne-am abținut să culegem câteva coarne, care ne-au adus aminte de vremea copilăriei. În curte era amenajat și un amfiteatru pentru spectacole în aer liber.

Am trecut pe lângă pajiștea unde erau scaunele și am mers până în capătul din stânga al stâncii unde erau niște scări metalice, pe care am urcat cele două nivele de unde am putut să pătrundem în stâncă pentru a descoperi biserica, micuța capelă, sala de mese și bucătăria și cele câteva chilii vechi, săpate în stâncă, la o înălțime de aprox 40 de m. De fapt, mănăstirea este amenajată în galeriile unor peșteri. Am găsit urmele câtorva fresce religioase care din păcate se tot degradează. Vizitarea acestei mănăstiri nu îți ia foarte mult timp pentru că spațiul este mic și trebuie să-l eliberezi pentru ceilalți turiști. Dar complexul îți oferă și alternative așa că nu am bătut drumul până acolo doar pentru câteva minute de vizitare a mănăstirii.

Cum spuneam la intrare în partea stângă, este un muzeu care are o expoziție foarte bine realizată, pe două nivele, unde poți afla despre trecutul mănăstirii.

Pe lângă muzeu începe o potecă cu trepte prin pădure unde sunt indicatoare de 1 km către catacombe care reprezintă un grup de peșteri unde au locuit călugări care sunt conservate mai puțin decât mănăstirea, dar drumul până acolo este spectaculos și merită. Din păcate după ce am vizitat muzeul a început să plouă și nu părea că stă, așa că nu ne-am încumetat să mergem un km prin ploaie, dar mi-a rămas gândul la acea plimbare și ne-am propus să revenim. Poate odată pentru o zi întreagă pentru că am înțeles că în apropierea catacombelor este o plajă lungă de 2 km foarte căutată de turiști.

Am plecat de la castelul nostru însorit din Kranevo care ne-a găzduit 6 zile și unde ne-a plăcut foarte, foarte mult, iar în drumul spre casă ne propusesem să ne oprim la spectaculoasa faleză a Mării Negre de la Tyulenovo.

Stâncile de la Tyulenovo trebuiau bifate la un drum spre casă de pe litoralul bulgăresc, dar tot timpul a fost să fie altceva. În primăvară, când am citit articolele AFA-istelor noastre care au fost acolo și am revăzut pozele, am decis că nu mai suportă amânare și la sejurul acesta le vom bifa și noi.

Așa că am plecat de la Kranevo în jurul prânzului, am trecut prin Albena și Balchik, apoi prin Topola care mi-a adus aminte de sejurul de la Kaliakria Resort din iunie, un alt loc pe care îl recomand (mai mult pentru răsfăț pentru că plaja și marea sunt mai departe) și apoi, înainte de Gorun am făcut la dreapta pe un drum de vreo 7 km, vai, mama lui, care ne-a scos în mijlocul sătucului Tyulenovo, într-o parcare chiar în mijlocul satului, dupa un drum de aprox 60 de km.

Tyulenovo este un sătuc cu mai puțin de 60 de locuitori, probabil toți pescari după numărul bărcilor aliniate în micuțul golf, și nu pare a avea ceva spectaculos până nu ajungi la micul golf și ți se deschide ochilor coasta stâncoasă care poate rivaliza cu orice coastă a Greciei sau a Italiei.

Tyulen înseamnă focă în bulgară și se spune că de aici ar veni numele sătucului, numai că astăzi foci nu prea se mai văd în zonă de mult. Dar, se spune că dacă ești norocos, dimineața devreme poți zări delfini.

Peisajul stâncos te lasă fără cuvinte încă de cum dai cu ochii de micul golf. Chiar deasupra golfului este amenajat un fel de platou cu băncuțe pentru o vedere panoramică asupra zonei. Probabil că se va dezvolta. În partea stângă așa cum ne uitam la mare este probabil cea mai importantă unitate de cazare din Tyulenovo, hotelul Family de 3*, cu un restaurant frumos aranjat și cu o terasă superbă, suspendată deaupra golfului, unde ne-am retras și noi la sfârșitul plimbării pentru cafea și înghețată.

Dar, până atunci am purces la o plimbare pe faleza stâncoasă, pe potecile care se vedeau deja formate în dreapta. Am mers pe malul mării și ne-am minunat de stâncile roșiatice în care valurile băteau cu putere și în care apa a săpat peșteri și grote. Am văzut și alte mici golfulețe, o apă limpede și diferit colorată.

Noi eram în sandale și chiar papuci unii, dar e bine să ai încălțări mai serioase pentru a merge pe stâncile de la Tyulenovo. Plaje nu sunt, dar dacă ești amator de sărituri, aici e raiul. Am admirat un grup de băieți care se aruncau de pe stânci și alții care făceau scufundări.

Nu cred că este nevoie să vă spun de câte ori ne-am oprit și câte poze am făcut până am ajuns la piesa de rezistență a falezei, Podul de Piatră. Între golf și Pod faci undeva sub 15 minute dar noi am făcut o oră aproape. Niște români ne-au spus că de acolo, la aprox 3 km în sens invers, spre țara noastră era o altă faleză, Funky Jump de unde amatorii pot face salturi spectaculoase. Nu ne-am mai încumetat până acolo pentru că la ce ritm aveam riscam să nu mai ajungem în România în seara aceea, dar am reținut și poate cu altă ocazie.

După ce am făcut o grămadă de poze în toate felurile la Podul de piatră, ne-am întors la terasa restaurantului Family, unde am avut parte de o binemeritată lâncezeală în fața unor bunătăți și a unui orizont încântător.

Până acasă, la granița cu România, mai aveam sub 40 de km, dar era păcat să fim aici și să nu facem o escală și în Shabla, mai ales că era în drumul nostru și nu prea aveam cum s-o ocolim. De la Tyulenovo la Shabla sunt 6 km și te duce drumul, nu prea ai cum să ratezi. În plus sunt indicatoare.

Am oprit acolo nu pentru orașelul care se află la vreo 4-5 km de mare, ci pentru Farul din Shabla și ca să vedem renumita plajă de care citisem. Parcarea este chiar în fața farului, acolo unde erau și câțiva oameni cu tarabe înșirate pe jos, în fața monumentului, cu diverse suveniruri și ornamente din scoici.

Am lăsat mașinile și am încercat să vedem ceva din far care se ascundea într-o zonă împrejmuită, numai că nu poți să vezi decât puțin pe afară, farul fiind obiectiv militar, nu se vizitează. Chiar la intrare este un panou informativ de unde am aflat că este cel mai vechi și cel mai înalt far din Bulgaria și că emite semnale luminoase ajutând vasele să se orienteze. În dreapta farului începe un pod care se întinde mult în apă. Nu știu ce promenadă o fi fost în alte timpuri, am văzut poze cu el până de curând, cum stătea să cadă, dar acum era aproape la sfârșitul lucrărilor de reabilitare. Cum spuneam, bulgarii ăștia nu dorm deloc pe ei.

Am lăsat mașinile și am plecat să ne plimbăm puțin, pentru că aveam de văzut o plajă și în zona aceea nu se vedea nimic. Am mers pe lângă mare și case care dădeau în câte un golfuleț și fiecare avea câte o barcă la ușă. Zona este plină de bărci, ceea ce ne lămurește asupra îndeletnicirilor locuitorilor.

Aici, pe malul mării, s-a născut un cartier rezidențial, cu case construite haotic, unele frumoase, altele făcute fără cap și coadă. Am întrebat un localnic dacă putem înnopta undeva în zonă și ne-a spus că oricare casă ne găzduiește pentru 10 EUR. Nu l-am mai întrebat dacă 10 EUR de persoană sau de cameră. Aici este o împletire de case vechi, unele pe care oamenii le mai aranjează și altele noi, mai moderne. Am găsit pe ulița principală un domn mai în vârstă care își aranja bolta de vie și ne tot invita în curte. Apoi am văzut că într-un colț, în curtea lui, era un panou pe care scria bar. Numai bar nu ne-am fi imaginat că se ascunde acolo, dar omul se adaptase și iată își făcea și reclamă, cum se pricepea mai bine. Ne-a părut rău că nu mai intra nimic după ce ne ghiftuisem la restaurantul din golful de la Tyulenovo, dar l-am reținut pe nenea cu care am făcut poze și cred că ne-ar plăcea să stăm la o răchie cu el.

Ne-am urmat drumul prin sătuc, ba pe lângă mare, ba pe ulița plină de smochini copți, din care nu ne-am reținut și am mâncat și noi, pentru că nu erau în curțile oamenilor, ci pe stradă, atârnau smochinele coapte până în pământ. N-o fi fost frumos, dar nu ne-am putut abține!

Am ajuns la un fel de baie termală, o piscină, alături de care era o zonă cu dușuri, tot cu apa termală, unde se tot perindau oameni. În piscina aceea micuță și nu prea arătoasă nu era nimeni, dar la dușuri da. Că era termală nu ne-am îndoit pentru că mirosea de ne-a mutat nasul din loc.

Din dreptul piscinei o potecă ne-a dus înapoi spre mare și ne-am trezit pe un platou și de acolo uitându-ne spre stânga am văzut plaja imensă de nisip, de sub stânci care se întindea cât vedeai cu ochii. Ne-am propus să revenim la Shabla și la spectaculoasa ei plajă, poate pentru un week-end. Nu era prea curată, era plină de alge la data aceea, dar era absolut spectaculoasă, merită un week-end.

După ce am intrat în țară am ținut drumul la Pescăria lui Matei de la Agigea, unde am mai mâncat și altă dată. Pentru că ultima dată am avut de comentat, ne-am mai oprit și de data asta ca să tranșăm lucrurile. Pot să spun doar că noi am tăiat Pescăria lui Matei de pe listă.

Faptul că este un loc căutat și aglomerat, pe mine nu mă face să trec cu vederea aspecte care țin strict de organizare, pe măsura traficului. Dacă vezi că ești atât de căutat, iei și niște măsuri sănătoase, așa mi se pare normal. N-a fost chip să ne facă o masă de 10 persoane, câți eram. Am stat 8 la o masă și 2 la alta, alături. Nu se putea să ne facă note separate, pe familii, pentru că „suntem doar 8 ospătari la toată sala asta”. Nu au mai avut decât 2 porții de borș de pește, cu toate că pentru asta ne oprisem, nu aveau nici saramura, zarganul prăjit nu este nici pe departe ceea ce mâncăm la Edirne sau Istanbul, avea o piele solzoasă și era destul de uscat... nu i-a plăcut soțului nici de data asta. Nu mai zic cât am așteptat mâncarea. Ca de fiecare dată, de altfel.

În condițiile acestea, dacă nici ei nu aveau tot ce scria în meniu, am vrut să-mi dea jumătate de platou aperitiv, pentru că unul întreg era foarte mare și nu puteam. N-a fost chip să ne înțelegem și de la platoul acesta de aperitive ni s-a tras și despărțirea, ca să zic așa. Pentru că a fost foarte scump și am mâncat foarte, foarte puțin din el, l-am cerut la pachet. Pe drum, pe măsură ce se răcea, pachetul a început să miroasă a ulei rânced, un miros care nu ne-a plăcut deloc, iar când am vrut să îl reîncălzim, a fost imposibil să mâncăm pentru că nu mai avea deloc un gust bun, așa că a ajuns la câinii și pisicile de la țară. Am mâncat de 3 ori la Pescăria lui Matei. Prima dată ne-a plăcut, dar ne-a deranjat așteptarea cu toate că făcusem o rezervare, a doua oară, la fel am așteptat foarte mult și să ne dea o masă dar și să ne aducă mâncarea, iar acum a fost decisiv. Nu suntem așa pretențioși, dar pe banii noștri, și nu puțini la Pescăria lui Matei, vrem mai mult de la cei care ne prestează servicii. Pentru că nu doar faptul că am așteptat a contat, ci mai mult decât asta atitudinea personalului hăituit și din cauza asta nu tocmai prietenos.

Acestea au fost opririle noastre pe drumul spre și dinspre Kranevo. Și când ziceam că am cam epuizat zona asta, iată că tot aflăm de altele, pe care sperăm să le bifăm cu alte ocazii. Vă recomand și vouă să nu ocoliți aceste obiective dacă vă duceți sau vă întoarceți de pe litoralul bulgăresc. Sunt opriri scurte, de care o să vă bucurați.

---

VIZUALIZĂRI: 1847 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI