Un vis al copilăriei: urcând pe Marele Zid Chinezesc

TIPĂREȘTE

În copilărie, aveam o viziune mitologică asupra Marelui Zid Chinezesc: o fortăreaţă militară stăpânită de duhurile ascunse ale munţilor, peste care puţini pământeni s-au încumetat să treacă... Apoi, odată cu scurgerea anilor, mi-l închipuiam ca pe un monument al fiinţei naţionale chinezeşti, după care se ascunde o civilizaţie care încă nu a dat lumii măsura propriului geniu.

Rămas mulţi ani singurul edificiu uman vizibil mai clar din Cosmos, Marele Zid poartă, cu fiecare treaptă, câte o picătură de sânge şi speranţă a fiecărui chinez. Fiind, în acelaşi timp, zid de apărare, dar şi cimitir pentru toţi cei angajaţi într-o construcţie ce a durat aproape 2.000 de ani, Zidul îşi păstrează unicitatea, farmecul şi uriaşul său mister asupra oamenilor de pretutindeni.

Privită de la distanţă, configuraţia pereţilor şi a turnurilor de apărare pare să-ţi spună că, la o anumită dată, cu o anume tehnică militară, orice încercare de a cuceri China era sortită, din start, eşecului...

Dacă cele mai înalte şi mai prăpăstioase culmi pe care se înalţă zidul puteau fi trecute doar de vulturi, părţile joase, din văi, îşi mai păstrează configuraţia unui gât de sticlă, cu porţiuni mlăştinoase, care trebuiau trecute pentru a-l putea străpunge. Aici avea loc, de fapt, „măcelul” invadatorului, cu aruncătoare de greutăţi, arcuri, butoaie de smoală, suliţe înfipte în pământ şi, mai târziu, cu tunuri.

Chinezii spun că, pe durata unei vieţi, trebuie să urci, măcar o dată, cele câteva mii de trepte ale Marelui Zid, până la cotele cele mai înalte ale muntelui... A o face pentru a doua oară este o curată nebunie.

Mi-am luat inima-n dinţi, aparatul de fotografiat, o sticlă cu apă rece de la ghiață, o şapcă de soare şi am început ascensiunea spre ultimul turn, aflat la mult peste 3.000 de metri. Arşiţa soarelui asiatic te poate determina să renunţi uşor, chiar şi la ideea de a te încumeta să urci atâţia ani de sacrificiu, sânge şi istorie... Am luat-o uşurel, treaptă cu treaptă, turn după turn şi culme după culme, spunându-mi, în şoaptă, că limitele îndurării şi ale aspiraţiilor omului sunt nesfârşite. Mi-a trecut o clipă prin minte cum marele nostru George Călinescu s-a eschivat stilistic de la marele urcuș, spunând că un imperiu nu poate fi escaladat în câteva ore...

Treptele Zidului au dimensiuni diferite - acum păşeşti pe o suprafaţă de 10 cm, urmată apoi de una de 30 de centimetri… La rândul ei, înălţimea dintre trepte diferă, de la 15 centimetri la 60 de centimetri iar ritmul neregulat, dar istovitor, îţi aminteşte de efortul celor care, din mână în mână, cu scripete, cu măgari şi căluţi de stepă, au reuşit să transforme acest edificiu milenar într-un altar al îndurării şi al dragostei pentru ţară.

Trec pe lângă nişte ferestre înguste în afară şi suficient de largi pentru a adăposti un arcaş, în interior. Văd, apoi, la câteva sute de metri, cîteva turnuri, care înţeleg că erau, în acelaşi timp, cazemate, locuri de rugăciune sau de veci, comandamente sau depozite de arme. După fiecare cazemată, apare câte un cuptor de cărămidă, unde grupurile de turişti citesc date despre ce gândeau chinezii atunci în materie de construcţii. De la un turn la altul, focurile aprinse, de culori diferite, anunțau stadiul de avansare al armatelor invadatoare, semnle de atac sau de retragere sau asaltul final...

Pietrele Zidului, în nuanţe de galben întunecat şi negru, de sub care poţi întrezări albul lucios de sub tălpile miilor de turişti, de toate vârstele şi seminţiile, angajaţi în aceeaşi aventură, ascund atâtea taine şi destine omeneşti, încât simţi nevoia să te opreşti în faţa fiecăreia pentru o destăinuire.

Un grup de turişti australieni renunţă la luptă şi face cale întoarsă... Chinezii, în schimb, folosesc umbrelele, batistele albe şi sticluţele de apă drept muniţie ca să-şi continue încet cursul propriului destin.

Când te apropii de sfârşitul odiseei chinezeşti, zbuciumat de efort şi de scenarii războinice, dacă ai timpul să arunci o privire în jos, lumea îşi schimbă instantaneu dimensiunile şi sensul... Văile apocaliptice şi pădurile vechi intră într-o eră de culori vegetale, încadrate de galben şi maro, între care toate nuanţele unui curcubeu asiatic se prind într-un dans al vieţii şi al morţii.

La sol erau 40 de grade Celsius. Oare cât ar putea fi la 3.000 de metri? Mai am vreo 50 de trepte până la ultima cazemată, la umbra căreia, cu siguranţă, voi putea să mă odihnesc, privind spre cerul de un albastru-violet, străbătut de câţiva nori albi, cu forme rotunde, de templu. Strâng din dinţi şi încerc sa-mi descopăr noi resurse. Chinezii cred că „atunci când spui că numai poţi continua drumul, eşti doar la jumătatea efortului de care eşti capabil”

Mai sunt doar trei trepte... Îmi trec prin faţă toţi prietenii copilărie mele fericite, într-un sătuc din nordul Ardealului, alături de care cuceream fortăreţe şi castele, cu zâne ascunse de spiritele întunericului... Încă un pas... şi încă unul și sunt aproape de stele...

Odată ajuns la vârf, trăiesc, pentru câteva clipe, gloria amăgitoare a victoriei omului asupra lui însuşi... Apoi, primul lucru la care mă gândesc este să imortalizez momentul, arborând un drapel românesc, fie el şi simbolic, deasupra Marelui Zid Chinezesc.

Parcă pe cineva de sus, dintre nori, care mă ținea de o mână, îl aud șoptind: De aici, te descurci și singur..

---

VIZUALIZĂRI: 1569 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI