Cuba comunismului creol

TIPĂREȘTE

Ploaia de pe aeroportul Schihol din Amsterdam ne spală de prejudecăţi, înainte de a pătrunde, poate, în cea mai exclusivistă zona a Uniunii Europene. Senzaţia că te muţi într-o lume sigură, marcată de contururi vizibile şi transparente, te eliberează de orice grijă cotidiană şi devii un cetăţean liber, într-o lume liberă. În plus, inegalabilul sunet „r” te ţine captiv, în Benelux. Legăturile istorice se refac dramatic doar atunci când ajungi în magazinele „virtuale” ale secolului 21. Dacă renumita avertizare de pe pachetele de tutun ar fi adaptată celorlalte produse comerciale şi ar suna „Preţul ucide”, majoritatea est-europenilor nu ar fi surprinşi. Europa bogată, atât de aproape pe hartă, atât de departe de ajuns!

Cele zece ore de zbor transoceanic se scurg cu lentoarea derulării fuselor orare. Aproape 400 de oameni – parcă prea multe vise într-un spaţiu atât de restrâns – îşi omoară timpul citind sau urmărind filme pe câte un ecran minuscul „plantat” pe spatele fiecărui scaun. În sfârşit, ultimul petic de cer, înainte de Cuba „liberă” a lui Fidel Castro: Triunghiul Bermudelor, Bahamas şi Miami Beach. Mi se opreşte respiraţia când privesc spre abisul albastru al Bermudelor… Constat, curând, cu oarecare jenă, că sunt singurul din compartimentul meu preocupat de istoria dispariţiilor misterioase. Avionul îşi vede liniştit de zbor şi aterizează în Havana, „inima comunismului creol” din Caraibe. Ca unul venit dintr-o fostă ţară comunistă, sunt pregătit să descopăr cu inima deschisă şi cu multă compasiune una dintre cele mai imprevizibile ţări din lume. Voi reuşi oare?

În aeroportul Jose Martin, cele şase ore de fus orar devin şaizeci de ani istorici. Totul pare îngheţat în timp. Instalaţiile şi aparatura veche sunt „salvate” de insistenţa şi minuţiozitatea vameşilor. Un olandez îmi şopteşte că, la întoarcere, se plăteşte echivalentul a 25 de USD, taxa de plecare.

– Nu scrie nimic despre taxe în prospectul primit în avion…

– Aici vei afla multe lucruri noi, my friend.

Un domn cu cravată şi cămaşă roşie, cu o privire ascuţită, supraveghează procesiunea trecerii prin filtru a bagajelor mici. Urmează controlul bagajelor mari. Văd un peisaj familiar, dar cu doi vameşi pentru o valiză. Îmi înving teama şi îi spun „şefului de tură”, înalt de doi metri, că nu am nimic de declarat. Îmi face un semn ezitant să trec.

Nu-mi displace o mică provizie de pessos. Cubanezii au un anume pessos pentru uzul personal şi altul, mai greu accesibil populaţiei – pessosul convertibil sau CUC – echivalent al unui dolar american, destinat exclusiv turiştilor. Ca majoritatea ţărilor din Caraibe, cubanezii urăsc America, dar adoră, până la răsfăţ, dolarul american. Salariul lunar al unui cubanez este de aproximativ 20 USD. Cartela de alimente şi discursurile ţinute de „el lider maximo” dar și muzica dată la maxim după ora patru, după amiază, completează, în mare, tabloul vieţii cubanezului de rând. Perioada de vârf a turismului din Cuba este luna decembrie (19 grade Celsius). Lunile de vară tropicală, fierbinţi şi umede (plus 35-45 de grade, în august) sunt greu de suportat de către străini.

La ieşirea de pe aeroport, un alt şef, de data asta în grad mai mic, cheamă un taxi şi îmi spune că va trebui să plătesc 20 CUC, până în centru. De-abia în următoarele minute trec, cu adevărat, printr-un Triunghi al Bermudelor…

Şoseaua străjuită de palmieri te scufundă fără să-ţi dai seama în prezentul istoric al Cubei. Clădirile ridate, neatinse din anii ’50, de pe vremea dominaţiei americane, primesc oaspeţii cu un aer de dezolare. Pe ici, pe colo, lozinci cu vopseaua degradată de vreme exaltă spiritul hilar al „revoluţiei continue”: „Socialismul sau moartea”, „Eu rămân în Cuba”, „Trăiască Cuba liberă! ”

Pe faţada unei clădiri, aparent abandonată, ce mi se spune că este un spital, pionieri şi zâmbete, într-o pictură în genul imaginilor de la noi din „epoca de aur”, îl înconjoară cu căldură pe liderul revoluţiei cubaneze şi salvator al patriei. Maşini americane dintre cele două războaie mondiale şi cunoscutele Lada ruseşti continuă, într-un balet al uitării, războiul rece printre gropile de pe străzile Havanei. Gropi care, în mod curios, te fac să te simţi de-al casei.

Trecem pe lângă o clădire spectaculoasă, stil mausoleu, care nu concordă cu restul arhitecturii din vecinătate. Este sediul guvernului şi al preşedinţiei. Mi se atrage atenţia de către șofer, că nu pot filma şi nici să fotografiez. Oprim în vecinătatea hotelului „Havana Libera”, un edificiu masiv, cu 20 de etaje, dar fără supleţe. Vechile noastre shopuri cu suveniruri piperate şi whisky-uri de tot soiul îmi atrag atenţia din prima clipă. Văd un afiş cu Bush, alături de un mare terorist, specializat în deturnări şi explozii de avioane. De aici, sunt luat în primire de Emre, care ne întâmpină cu amabilitate. Primesc un text cu „codul de conduită” al oaspeţilor sosiţi în Havana. Aflu, astfel, că nu trebuie să umblu singur prin oraş şi să nu am bani mai mulţi decât strictul necesar. Nu de mult, când mi se prelucrau asemenea norme în Los Angeles, îmi spuneam, în gând, „Halal capitalism! ”. Mai aflu că nu am voie să schimb dolari pe la colţuri de stradă şi nu este recomandat să port la vedere aparatură de valoare.

Am cerut să fiu cazat la o familie. Aşadar, fac cunoştinţă cu Segnor Rodriguez, gazda mea, un om deosebit de amabil, fost colonel, printre puţinii cubanezi albi. Are o casă confortabilă, într-un stil neocolonial; mâncarea este exotică, fără pâine, cu sucuri bogate în mango şi papaya. Sunetul havaianei şi aerul condiţionat îmi dezvăluie o altă faţă a Cubei. Urmează întâlnirea cu primul meu coleg, profesor de engleză, Mario, cu pielea neagră ca tăciunele, prietenos şi bine instruit, venit din Bahamas. Uit destul de uşor de diferenţa de fus orar şi de oboseala drumului.

După o discuţie informală cu noii mei amfitrioni, le spun că avem multe puncte comune în istoria recentă, dar, la noi, s-a trecut de la comunism la democraţie, la pluripartitism şi privatizare. Le mai spun că, în ciuda imperfecţiunilor regimului de tranziţie, în România o persoană câştigă, în medie, 300-400 de euro pe lună şi că economia este în creştere. După datele provenite din media, cubanezii ştiu că Nicolae Ceauşescu a fost executat, dar că Elena trăieşte undeva, la ţară…

La radioul din cameră, ascult discursuri revoluţionare ale unor lideri, printre care şi al lui Raul, fratele mai mic al lui Fidel, potenţialul urmaş la putere. Se comunică ştirea că parlamentarii cubanezi s-au întâlnit, într-o vizită de lucru, cu cei din Venezuela. În urma acesteia, s-a semnat o rezoluţie prin care toate legile votate de senatul american se de-clară nule… Jale mare la Washington, îmi zic în șoaptă. Comunicatele, ca şi cuvântările pe un ton triumfalist, sunt dominate de formulări, precum „la pais eroica”, „imperialismo americano”, „Cuba independiente”, „la revolution” etc.

Constat, curând, absenţa (motivată) a lui Fidel Castro, despre care nimeni nu suflă o vorbă.

---

VIZUALIZĂRI: 1155 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI