Zidul Plângerii și cartierul evreiesc

TIPĂREȘTE

Una dintre imaginile emblematice ale Ierusalimului, cunoscută probabil de mai toată lumea, este cea a evreilor veniți să se roage la Zidul Plângerii, cel mai sfânt loc al iudaismului, depozitar al unei istorii milenare pe care vă invit să o cunoaștem împreună.

Câteva detalii practice

Zidul Plângerii se află în cartierul evreiesc, situat în partea de sud a Orașului Vechi, așa cum am ilustrat prin harta (P01) postată la reviewul anterior vezi impresii.

Având cazarea lângă Poarta Damascului, deci în nordul Orașului Vechi, noi am preferat să nu mergem pe jos până acolo pentru a nu ajunge gata obosiți, mai ales că pentru dimineața aceea aveam în plan atât cartierul evreiesc, cât și Muntele Templului. Am luat așadar autobuzul 1 al firmei israeliene Egged chiar din fața Porții Damascului. Din același loc spre aceeași destinație circulă și autobuzul 2 iar de pe King George Street autobuzul 38. Am ocolit zidurile lui Suleiman pe la est până la Poarta Gunoaielor (Dung Gate), cea mai apropiată intrare la esplanada care adăpostește Zidul, dar care dă și către Bab el-Maghariba, unica poartă pe care nemusulmanii au voie să pătrundă la Muntele Templului. Având în vedere că cele două obiective sunt alăturate, mulți turiști aleg să le viziteze unul după altul, așa cum am făcut și noi.

Poarta Gunoaielor este a doua din Orașul Vechi, pe lângă Jaffa, prin care este admisă circulația autovehiculelor. Stația de autobuz (care este terminus) se găsește imediat după poartă și amplasarea sa a fost gândită, presupun eu, în primul rând pentru a facilita accesul persoanelor vârstnice sau cu dizabilități. Poarta, inițial pietonală, a fost înălțată în acest scop în 1932 și dacă numele ei vă intrigă, aflați că pe acest loc a existat încă din Evul Mediu un spațiu de depozitare a deșeurilor, pe care bizantinii le aruncau în stradă în semn de dispreț față de Muntele Templului, cel mai sfânt sanctuar al evreilor.

Autocarele care transportă grupurile organizate opresc și ele aici și din ele se revarsă turiștii. Mai interesant mi s-a părut însă un alt grup, de localnici, care cântau veseli agitând steagul israelian. Ulterior aveam să aflu că la Zidul Plângerii multe familii de evrei aleg să sărbătorească bar mitzvah și bat matzvah, adică împlinirea vârstei de 13 ani la băieți, respectiv 12 ani la fete, vârstă considerată a fi debutul maturității.

La cca. 200 m de Poarta Gunoaielor, amplasate una lângă alta, se află cele două moderne puncte de control al securității (ca la aeroport) - cel din stânga pentru acces la Zidul Plângerii, cel din dreapta pentru Muntele Templului. La nici unul din aceste obiective nu se percepe taxă. În mod normal, bărbații ar trebui să își acopere capul cu kippah (sunt oferite gratuit) iar femeile cu un batic, însă am observat că turiștii străini nu respectau regula și nimeni nu-i admonesta.

În funcție de ceea ce vă interesează, puteți opta, ca noi, pentru vizitarea Zidului Plângerii dimineața, într-o zi din săptămână alta decât sâmbăta (când e răcoare și mai puțină înghesuială) sau de Sabat, adică vineri seara și mai ales sâmbătă dimineața, când se scot sulurile Torei și are loc principala rugăciune a săptămânii. Numai în aceste momente sunt interzise fotografiatul și filmatul.

O ultimă sugestie: pentru o vedere de ansamblu asupra esplanadei se poate urca pe terasele aflate în partea stângă, cu vedere și către Domul Stâncii și Moscheea Al-Aqsa de pe Muntele Templului.

Istoria Zidului

În jurul anului 1000 î. Hr., regele israelit David cucerește Ierusalimul locuit de iebusiți și își stabilește aici capitala. Dumnezeu îi promite lui David: ”Când se vor împlini zilele tale și vei răposa cu părinții tăi, atunci voi ridica după tine pe urmașul tău... Acela va zidi casă numelui Meu și Eu voi întări scaunul domniei lui în veci” (2 Reg. 7:12-13). Într-adevăr, fiul lui David, înțeleptul Solomon, nu numai că a extins regatul, dar pentru a adăposti Chivotul Legii a construit între 960-957 î. Hr. pe Muntele Moria, conform tradiţiei locul unde Avraam a vrut să îşi jertfească fiul Isaac, Primul Templu, descris în amănunt în Vechiul Testament în Cartea a Treia a Regilor.

După moartea lui Solomon și destrămarea uniunii celor 12 triburi ale lui Israel, Ierusalimul a rămas capitala micului regat al Iudeei, care a rezistat eroic, sub conducerea lui Iezechia, asediului asirienilor din 701 î. Hr. Babilonienii i-au învins în cele din urmă pe asirieni în 612 î. Hr. iar în 586 î. Hr. regele Nabucodonosor a cucerit Ierusalimul, a distrus Templul lui Solomon și i-a exilat pe locuitori în Babilon - începutul diasporei.

În anul 539 î. Hr., Babilonul a fost înfrânt de armata persană a lui Cyrus cel Mare, care a revocat ordinul lui Nabucodonosor, permițând iudeilor să revină acasă. Într-o primă fază, cca. 50.000 de iudei s-au întors în Ierusalim, pe care l-au reconstruit din temelii, iar în 515 î. Hr. au înălțat al Doilea Templu. Orașul a trecut apoi succesiv sub stăpânire macedoneană, seleucidă și hașmoneană, pentru ca în 63 î. Hr. să fie cucerit de romani, care în 37 î. Hr. l-au instalat pe tron pe Irod cel Mare.

Irod a demarat un impresionant program de construcții în Ierusalim, lărgind orașul, ridicând fortul Antonia și un palat și restaurând și extinzând templul, care apare din această cauză în multe relatări drept ”Templul lui Irod”. În anul 70 d. Hr., după Prima Revoltă a iudeilor, împăratul Titus a distrus templul, împlinându-se astfel profeția lui Iisus: ”Și ieșind din templu, unul dintre ucenicii Săi I-a zis: Învățătorule, privește ce fel de pietre și ce clădiri. Dar Iisus a zis: Vezi aceste mari clădiri? Nu va rămâne piatră de piatră care să nu se risipească” (Mar. 13:1-2).

În 135, după înăbușirea celei de-a Doua Revolte, Hadrian a ridicat un sanctuar închinat lui Jupiter pe muntele Moria. După adoptarea creștinismului ca religie oficială în imperiu, locul a fost însă abandonat, bizantinii folosindu-l, așa cum am arătat, drept groapă de gunoi.

În secolul al VII-lea Ierusalimul a fost cucerit de arabi iar pe locul templului aceștia înalță Domul Stâncii și Moscheea Al-Aqsa. În 1099, cruciații pun capăt primei perioade de dominație musulmană, dar Regatul Creștin are viață scurtă, fiind înfrânt de Saladin în 1187.

Saladin a împărțit Orașul Vechi în cele patru cartiere, a permis creștinilor să rămână în oraș iar evreilor să se roage din nou pe Muntele Templului, însă din secolul al XV-lea s-a răspândit concepția că aceștia nu erau suficient de ”puri”. Ideea își are originile în restricţiile la care au fost supuşi evreii în perioada celui de-al Doilea Templu, când erau obligaţi să îndeplinească ritualuri de purificare pentru a putea intra în zona principală a complexului religios, Curtea Israeliţilor, printre aceste ritualuri numărându-se stropirea cu cenuşa unei juninci roşii arse după înjunghierea în partea din spate a cortului adunării, potrivit poruncilor biblice (Num. 19:1-10). Din secolul al XV-lea, evreii au început așadar să se roage în fața zidului de vest al curții interioare care adăpostise Templul.

La sfârşitul anilor 1530, în timpul construirii meterezelor oraşului, sultanul otoman Suleiman Magnificul a emis un edict prin care evreilor li se permitea să se roage în faţa Zidului iar arhitectul său a proiectat o mică esplanadă între Zid şi vechiul cartier Magharba alăturat.

Dreptul la rugăciune al evreilor în faţa Zidului Plângerii a fost garantat în 1757 de Status Quo (vezi reviewul anterior), prin care, deşi se recunoştea că Zidul aparţine musulmanilor, evreilor li se permitea să stea pe pavajul din faţa sa şi să se roage. Însă odată cu apariţia sionismului, semnificaţiei religioase a Zidului i s-a adăugat şi o conotaţie politică care a degenerat în mai multe ocazii în lupte între musulmani și evrei, precum cele din 1928-1929.

După încheierea Mandatului britanic și adoptarea Rezoluției Adunării Generale a ONU din noiembrie 1947 prin care Palestina era împărțită între evrei și arabi, un an mai târziu a izbucnit Războiului arabo-israelian, care a avut drept rezultat divizarea Ierusalimului în partea vestică, ocupată de trupele israeliene, cea estică (incluzând Orașul Vechi) intrând sub controlul Legiunii Arabe Iordaniene. Acordul de armistiţiu le garanta evreilor din Israel accesul la Zid, însă iordanienii au refuzat să-l respecte, fapt care nu justifică însă măsura luată de israelieni în 1967, când, la numai o lună de la succesul în Războiul de Șase Zile și recucerirea Orașului Vechi, au trecut cu buldozerul peste vechiul cartierul Magharba (acordând rezidenţilor numai trei ore ca să-și evacueze casele), pentru a face loc imensei esplanade pe care o vedem astăzi.

În același an rabinii şefi aşkenazi şi sefarzi au emis un decret prin care confirmau interdicţia accesului evreilor la Muntele Templului iar în anul 2005 un grup mare de rabini aparţinând tuturor sectelor iudaice au reconfirmat-o. Totuși, unii rabini aparținând de grupări politice de extrema dreaptă consideră că evreii pot vizita unele părţi sau chiar întreg complexul de pe Muntele Templului, iar Institutul Templului, o grupare de proaspeți imigranți care administrează Muzeul Tezaurului Templului, încearcă să găsească o viţică roşie pe care să o sacrifice conform poruncilor biblice pentru a ridica al Treilea Templu în locul Domului Stâncii şi al Moscheii Al-Aqsa.

Muntele Templului rămâne, desigur, locul cel mai sfânt de pe pământ în tradiţia iudaică – cel la care cei mai mulți evrei visează de secole să se roage, în timp ce alții îl consideră atât de sacru, încât le este interzis, veneraţia faţă de acesta fiind transferată asupra Zidului Plângerii. În același timp, ca parte a Haram al-Sharif (complexul religios de pe Muntele Templului), Zidul este sacru şi pentru musulmani, care pretind că l-au identificat drept locul unde profetul Mohamed şi-a legat calul înaripat, Al-Burak, înainte de urcarea la cer, cu toate că, prin tradiţie, Moscheea Al-Aqsa este locul acestui eveniment.

Esplanada și Zidul așa cum arată astăzi

Imediat la dreapta după intrarea prin Poarta Gunoaielor se află Parcul Arheologic Ierusalim (Jerusalem Archaeological Park); deschis zilnic 8-17, vineri 8-14; taxă de intrare; archpark.org.il. Nu am avut timp să-l vizităm, dar unele părți le-am putut zări de sus. Este unul dintre cele mai întinse situri arheologice din oraş, cu vestigii ce acoperă o perioadă îndelungată, începând cu secolul al X-lea î. Hr., de pe vremea lui Solomon, până în secolul al XVI-lea d. Hr. - domnia sultanului Suleiman Magnificul. Aici se pot vedea ruinele scării de o sută de metri lăţime pe care pelerinii urcau spre Porţile Hulda, intrările originale în incinta Templului, și Arcul lui Robinson, un fost pod pietonal care ducea spre Templul lui Irod.

Trebuie spus că denumirea oficială a Zidului Plângerii (Wailing Wall) este Zidul de Vest (Western Wall), HaKotel HaMa’aravi în ebraică sau, pe scurt, Kotel. Numele Wailing Wall a fost dat de trupele britanice în 1917 și a ”prins” atât de bine, încât eforturile autorităților de a impune denumirea oficială au dat greș.

Locul la care se roagă evreii astăzi nu a făcut de fapt parte niciodată din zidul Templului, ci reprezintă o mică porțiune din zidul de sud-vest cu care Irod a înconjurat în anul 20 î. Hr. zona pentru a consolida fundația esplanadei (Western Wall Plaza). Zidul se întinde pe 48 m și cele mai de jos șapte straturi, conținând blocuri ce cântăresc între 2 și 8 tone, datează de pe vremea lui Irod, deasupra lor fiind plasate pietre așezate în secolele următoare pentru a le înlocui pe cele distruse de romani în anul 70 d. Hr.

După 1967, zona din fața Zidului a fost curățată, îndepărtându-se clădirile pentru a lărgi esplanada imensă și neumbrită, despărțită printr-un grilaj metalic de porțiunea situată imediat lângă Zid, destinată rugăciunilor. Aceasta din urmă este asimilată unei sinagogi și este împărțită într-o secțiune mai mică, aflată în dreapta, unde se roagă femeile, și una de dimensiuni mai mari, pentru bărbați.

Majoritatea credincioșilor care se adună în acest loc sunt bărbați haredi, evrei ultraordotocși care se opun prezenței femeilor la Zid. I-am văzut și eu, cu kippah pe cap, îmbrăcați în negru și purtând șaluri albe de rugăciune numite tallit. Chiar dacă nu ați fost în Israel, știți probabil din filme că evreii stau în picioare și se leagănă, în general înainte și înapoi, atunci când se roagă. Wikipedia zice că obiceiul datează probabil din secolul al VIII-lea, dacă nu chiar din perioada talmudică, și că originile sale sunt necunoscute: e posibil ca să fie o modalitate de creștere a concentrării și intensității emoționale, expresia dorinței sufletului de a se desprinde de trup pentru a se uni cu sursa sa sau pur și simplu o variantă de exercițiu fizic în timpul orelor lungi de rugăciune. În fine, o altă ipoteză face referire la numărul insuficient de cărți de rugăciune în perioada secolului al XII-lea, când pentru a putea citi din unicul codex, așezat pe jos, credincioșii erau nevoiți să se aplece.

Cunoașteți, de asemenea, cu toții tradiția introducerii de bilețele cu rugăciuni în crăpăturile Zidului, care sunt scoase de două ori pe an și arse într-un cimitir evreiesc pentru a face loc altora. M-am conformat și eu, după ce am privit în jur la femeile și bărbații care citeau din Tora și (probabil) alte scrieri ale marilor rabini, în timp ce vizitatorii de alte credințe, așa ca mine, studiau curioși împrejurimile, bucuroși de atmosfera calmă și prietenoasă și de discreția cu care forțele de ordine supravegheau locul.

De menționat că Zidul are cont pe Facebook și că pe site-ul său english.thekotel.org se pot transmite rugăciuni care, contra unei taxe, vor fi plasate în Zid... Asta dacă sunteți interesați!

Pentru aceia dintre voi care, spre deosebire de mine, nu suferă de claustrofobie, adaug că în capătul din stânga al Zidului a fost excavat Tunelul Zidului de Vest (The Western Wall Tunnel), care se poate vizita, dar numai în grupuri organizate și, evident, contra unei taxe, pentru a vedea ruinele unor clădiri din Orașul Vechi. La deschiderea acestuia, în 1996, ”războiul tunelului” s-a soldat cu moartea a 62 de palestinieni şi 14 soldaţi israelieni, plus 120 de răniţi. Conflictul a izbucnit deoarece palestinienii erau îngrijoraţi că săparea tunelului va şubrezi fundaţia Moscheii Al-Aqsa şi a Domului Stâncii. Deși tunelul se află în fapt la vest de Muntele Templului, şi nu sub acesta și singura porțiune nou săpată a fost ieșirea spre Via Dolorosa, restul tunelurilor datând din antichitate, musulmanii aveau parțial dreptate, deoarece arheologii israelieni săpaseră anterior, neoficial, pe sub Muntele Templului iar inaugurarea tunelului s-a făcut fără consultarea prealabilă a Administraţiei Bunurilor Musulmane (Waqf). Gestul a fost considerat de palestinieni o încercare de afirmare a suveranităţii israeliene asupra Ierusalimului de Est.

Așa cum spuneam, după vizita la Zidul Plângerii, am revenit la gherete pentru controlul de securitate și intrarea la Muntele Templului, pe care îl voi descrie în reviewul următor. De pe Esplanada Moscheilor am ieșit prin partea de vest, mai precis prin Poarta Lanțului (Gate of the Chain), Sabil Bab al-Silsila în arabă, construită în 1536-1537 la porunca lui Suleiman Magnificul ca parte a sistemului de aducțiune a apei constând din nouă fântâni și un canal de alimentare. De aici am pătruns pe îngusta Baba al-Silsila sau Chain Street, mărginită de clădiri din piatră din perioada otomană, și ne-am strecurat printre tarabele din bazar către zonele noi din cartierul evreiesc.

Distrus în mare măsură în timpul războiului din 1948 și al ocupației iordaniene, cartierul evreiesc a fost reconstruit în anii 1980 și diferă mult de celelalte cartiere din Orașul Vechi. Este mai puțin înghesuit, are scuaruri largi care dau senzația de deschidere, încadrate de pomi, magazine și cafenele elegante, iar apartamentele de aici sunt printre cele mai scumpe din întreg Ierusalimul. De altfel, am citit că majoritatea rezidenților sunt evrei americani. Potrivit deciziei Curţii Supreme din 1981, palestinienii şi toţi cetăţenii care nu sunt evrei de origine nu au dreptul să achiziţioneze proprietăţi în Cartierul Evreiesc, însă câteva familii palestiniene au rămas aici şi locuiesc în ceea ce a mai rămas din vechiul cartier Magharba. În zonă sunt multe școli talmudice - yeshiva.

În plimbarea noastră am trecut pe lângă Casa Arsă (Burnt House) ; deschisă duminică-joi 9-17, vineri 9-13; taxă de intrare. În spatele fațadei moderne se ascunde un muzeu: casa a aparținut familiei preoțești Kathros și a fost incendiată de romani în 70 d. Hr., fiind reconstituită și oferind vizitatorilor imaginea vieții domestice din acele vremuri îndepărtate.

De aici am străbătut eleganta Tifʼeret Israel Street, înțesată de oameni ieșiți la cumpărături, și am ajuns în Piața Hurva (Hurva Square), centrul cartierului evreiesc, pavată cu pietre antice de dimensiuni mari datând probabil din timpul domniei lui Irod.

Piața poartă numele celei mai importante sinagogi din cartierul evreiesc, care se înalță în partea de vest, o mărturie palpabilă a istoriei zbuciumate a acestei zone. A fost întemeiată la începutul secolului al XVIII-lea de evrei imigranți așkenazi veniți din Polonia, care au fost însă alungați din oraș în 1720 deoarece nu putuseră să achite datoriile făcute pentru construirea sa. Sinagoga lăsată în paragină a fost poreclită ”HaHurva” (ruina), de aici derivându-i ulterior numele. În anii 1850, un alt grup de evrei așkenazi, de data aceasta din Lituania, a primit dreptul de a reface clădirea, care a fost redeschisă în 1864.

În timpul războiului din 1948, Hurva a fost ultimul bastion din cartier al milițiilor israeliene (”Haganah”). Când membrii acestora s-au retras în sinagogă, Legiunea Arabă Iordaniană le-a dat un ultimatum, amenințând cu bombardarea. Evreii au refuzat să se predea și iordanienii au distrus clădirea. În anul 2005 a fost demarat un proiect de reconstrucţie în valoare de 6,6 milioane de dolari. Clădirea nouă, din păcate din beton dar cu o cupolă frumoasă, a fost inaugurată în 2009.

În imediata apropiere a Hurvei se află și alte clădiri interesante: sinagoga Ramban, cea mai veche din Ierusalim, fondată la 1267 de savantul Nahmanides, refugiat din Spania; moscheea Sidi Umar din secolul al XII-lea; cele patru sinagogi sefarde, construite în secolul al XVII-lea mult sub nivelul solului din cauza interdicțiilor impuse de otomani care nu permiteau ca lăcașurile de cult ale celorlalte religii decât cea musulmană să depășească înălțimea moscheilor.

Mergând pe Habad Street, am ajuns la Cardo Maximus, principala arteră nord-sud a orașului Aelia Capitolina ridicat de împăratul Hadrian. După a Doua Revoltă a evreilor, acesta a ras Ierusalimul de pe fața pământului și a construit peste ruine un nou oraș în care evreii nu aveau voie să pătrundă. După modelul roman bine cunoscut, a tăiat bulevarde largi, mărginite de coloane, unul pe direcția nord-sud, celălalt pe direcția est-vest. Porțiunea care s-a păstrat, lungă de 200 m și aflată la 6 m sub nivelul solului, este de fapt o parte a extinderii bizantine a arterei romane, cu pavaj datând din acea epocă, în care Cardo devenise cea mai mare piață din Ierusalim.

Am studiat și noi Cardo, excelent restaurat, de sus, de pe Jewish Quarter Road, o stradă elegantă, plină de magazine de bijuterii și antichități și, urcând, am ajuns fără să știm cum pe niște acoperișuri de pe care am zărit, așa cum am relatat în reviewul anterior, Citadela sau Turnul lui David din cartierul armenesc, unde am coborât apoi, făcând o pauză de hidratare la Guest House Watson.

Trebuie spus că în cartierul evreiesc există și alte obiective interesante la care nu am ajuns. Printre acestea se numără parcurile arheologice Wohl și Gan HaʼTekumah, precum și câteva muzee: Muzeul Ultimei Bătălii (One Last Day Museum) care ilustrează prin fotografii căderea cartierului evreiesc în mâinile Legiunii Arabe în 1948; Muzeul Vechii Curţi Yishuv (The Old Yishuv Court Museum), care prezintă aspecte din viața cotidiană din cartierul evreiesc de la jumătatea secolului al XIX-lea până la sfârşitul stăpânirii otomane, după Primul Război Mondial; și, în fine, Muzeul Tezaurului Templului (Museum of Temple Treasure), recent fondat de evrei imigrați în special din SUA care urmăresc să strângă fonduri pentru a-și atinge scopul declarat, acela de a prelua Muntele Templului de la musulmani, a demola Domul Stâncii și a construi în locul său al Treilea Templu...

În loc de concluzii: o glumă (amară)

Închei reviewul cu o povestioară adevărată găsită întâmplător pe net mai zilele trecute. Sper să nu o considerați deplasată.

O ziaristă de la CNN auzise de un evreu care mergea de mulți ani la Zidul Plângerii de două ori pe zi. Curioasă, s-a dus și ea la Zid, l-a identificat pe bătrân, apoi l-a urmărit rugându-se timp de 45 de minute și îndepărtându-se sprijinit într-un baston, după care l-a abordat.

̶ Bună ziua, domnule. Numele meu este... de la CNN. Puteți să-mi spuneți de câți ani veniți să vă rugați la Zid?

̶ De vreo 60 de ani.

̶ De 60 de ani! Extraordinar! Și pentru ce vă rugați?

̶ Mă rog pentru pace între creștini, evrei și musulmani. Mă rog ca ura și războaiele să înceteze. Mă rog ca toți copiii lumii să crească sănătoși, să devină oameni responsabili și să-și iubească semenii.

̶ Și ce concluzii trageți după ce v-ați rugat timp de 60 de ani pentru toate acestea?

̶ Că vorbesc cu un... de zid.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 5709 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI