Dolmabahçe Saray si Istanbul Bogazi

TIPĂREȘTE

In una din cele cinci zile petrecute de Paste in Turcia, impreuna cu grupul de turisti, am facut o trecere in revista a actualului Istanbul, cu autocarul. Am plecat din vechiul Constantinopol unde eram cazati (in cartierul Laleli) am inconjurat zidurile vechii cetati de pe malul European, apoi ne-am indreptat spre Stramtoarea Bosfor traversand si alte carteire la fel de vechi. Toata lumea stie ca Istanbulul este singurul oras din lume ce se intinde pe doua continente. Legatura intre cele doua maluri se face ori traversand unul din cele doua poduri, ori pe apa cu vaporul. Aceasta mare vale inundata, care este stramtoarea, face legatura intre Marea Neagra si Marea Marmara. Acest oras, a fost capitala de-a lungul batranii sale istorii, in trei imperii care au stapanit mare parte din Europa si Asia. Nici nu este de mirare cum de turcii au trecut prin foc si sabie, pe oricine le-a stat in cale, pentru a ramane stapani pe acest loc de o importanta economica majora. Mai mult de o treime din veniturile orasului provin de la taxele de navigatie prin aceasta stramtoare.

Am ajuns langa unul din cele doua poduri, am facut o rezervare pentru o croaziera (pe care am facut-o a doua zi) si am avut o experienta culinara inedita. Pe tot malul sunt insirate ca margelele pe ata, terase cu specific pescaresc. Noi am ales sa mancam peste cu zeama de varza. Nu auzisem in viata mea de asa ceva si mi-am spus ca merita incercat. Pe un mic vas cu aspect de corabie, se prepara pestele la gratar (nimeni nu a stiut sa-mi spuna ce fel de peste era, dar dupa gust, cred ca era macrou). Pe mal, erau multe masute mici cu scaunele la fel de mici, unde toata lumea se aseza cu pestele si paharul de zeama de varza. Era un fast food pescarasc, unde intr-un ritm alert, unii veneau si altii plecau. Toata zona mirosea teribil de puternic a peste la gratar…. miros de care nu am scapat decat dupa ce am ajuns la hotel.

A doua zi am ajuns iar in micul port pentru vapoarele de croaziera. Ne-am instalat pe vas, si de dragul privelistii, am indurat cu stoicism un vant si un curent teribil, timp de aproape doua ore. In apa de un verde ca de smarald, bancuri de meduze, nu pareau deloc deranjare de trecerea noastra. Pe ambele maluri, vile langa palate si langa vechi case de lemn pastrate de pe vremea otomanilor (yali se numesc) ne-au incantat privirea. Pentru a ne mai incalzi un pic, un ospatar ne-a servit cu ceai si prajiturele (contra cost). Si cand frigul iti intra in oase cu “ o viteza de cateva noduri “ ce mai conteaza cativa euro?

A doua zi, frumusel cand Soarele inca nu ardea, am plecat iar de la hotel dorind sa vizitez Palatul Dolmabahce. Am urcat in tramvai si la capatul liniei, am coborat intr-o mare de turisti. Toata lumea se indrepta spre portile palatului. De cand vezi intrarea cu poarta sa imensa, splendid decorata, te astepti ca inauntru sa gaseste multa bogatie si fala otomana. Desigur asa si este … Biletul de intrare costa 20TL (10 EUR) si nu se accepta fotografierea sau filmarea in palat. La intrare, un soldat imbracat in uniforma de gala, facea asteparea mult mai placuta. Cu un fizic si o tinuta de invidiat, se lasa fotografiat fara sa clipeasca minute in sir.

Curtea palatului este imensa, pe masura importantei acestul edificiu. La tot pasul am intalnit ronduri cu flori, statui si fantani arteziene si pentru ca in oras era Festivalul Lalelelor si aici erau multe, foarte multe flori. Ce mi-a placut in mod deosebit in acesta gradina, au fost liniile curbe ale aleilor si alte aranjamentelor florale. Totul pare sa se unduiasca, sa curga frumos de la un capat la altul.

Palatul Dolmabahce a fost construit la mijlocul secolului XIX pentru sultanul Abdulmecit I; mutand in acest fel, resedinta de la Topkapi.

La intrarea principala pe unde am intrat, se formau doua randuri; unul pentru turistii veniti individual si altul pentru grupurile organizate. Din cand in cand, o domnisoara, venea si explica cum se face vizitarea; grupuri de maxim treizeci de personae, intra din cinci in cinci minute, insotite de un ghid, ce pe parcursul orei de vizitare, explica istoria acestui palat si are totodata rolul de a interzice fotografiatul in interior. Dolmabahce Saray este grandios; se intinde pe 15. 000 mp. si a costat 5 mil. Lire otomane, fara a pune la socoteala cadourile primite in semn de supunere sau respect. A fost resedinta administrativa de la infiintare, in 1853 pana in 1922. ; si in prezent unele intalnirii deosebit de importante se tin tot aici.

Inca de la intrarea, in primul hol, am fost impresionata de bogatia stucaturilor, a picurilor murale si de imensitatea covoarelor. In timp ce traversam acest hol, imi imaginam cat de putini oameni au avut pe vremea imperiului, onoarea sa paseasca acolo, si cat de mici si neinsemnati se simteau.

Palatul are 285 de camere, fara a socoti holurile, baile, bucataria si incaperile pentru depozitare.

Este impartit pe mai multe zone de interes si activitati; zona administrativa, zona particulara a sultanului, zona familiei si heremul. Absolut totul in acest palat este autentic si nerestaurat.

Din holul de la intrare am urcat catre primul etaj, urcand pe scara in stil baroc. Aici balustrada este din cristal de Murano, iar in centru este luminata de un candelabru de Baccarat de o tona si jumatate Sultanului i-a placut in mod deosebit simetria; acest lucru se vede usor atat in arhitectura palatului, cat si in decorare; sculpturile, lampadarele, decoratiunile din bronz, argint si fildes de mari dimensiuni …toate sunt cate doua.

Trecand prin alte holuri si culoare, am admirat o parte din vesela in care era servit sultanul si familia sau musafirii.

Am vazut apartamentul personal al sau, cu dormitorul, baia care este alcatuita din trei incaperi (hamam), incaperea pentru masaj si aromoterapie (asa s-ar numi ea astazi) si o camera cu dulapurile de haine. Peretii sunt placati cu alabastru, pe jos este marmura si doua lampadare de Boemia lumineaza cel mai intim loc al sultanului, din tot palatul. Incalzirea se facea prin pardoseala, printr-un sistem unic in lume la acea vreme si eficient si astazi.

Apoi, am vizitat apartamenul mamei sultanului, (sau Apartamentul Albastru) persoana aproape la fel de importanta, cel putin in privinta administrarii palatului. Undeva in apropiere, era camera in care sultanul, dupa un protocol foarte strict, se intalnea cu copii sai. (Salonul Visiniu) Nimic nu era intamplator, nimeni nu se invartea fara rost prin palat, si totul era foarte bine stabilit dupa un program sever.

Sala de receptii, decorata numai in rosu, este si ea luminata de un candelabru de peste doua tone din cristal de Murano. Sala unde erau primiti ambasadorii si unde sultanul primea darurile trimise de reprezentantii marilor puteri ale vremii este la fel de impunatoare. Insasi Regina Angliei, a daruit un candelabru de aproape patru tone, din acelasi cristal, stiuta fiind admiratia sultanului pentru aceste opere de arta. In aceasta sala a fost parafata reforma lingvistica, prin care Turcia a trecut de la alfabetul arab la cel latin. Data fiind importanta acestei sali, in relatiile internationale, aici s-a facut o adevarata risipa in mobilarea si decorarea ei.

Am mai admirat (ma exprim elegant…defapt din cand in cand imi aminteam singura sa inchid gura …) Sala de Ceremonii, locul in care se legau logodne si casatorii la palat, unde se dadeau banchete in cinstea sultanului si a altor personae importante din familia sa, sau de la curte. De jur imprejurul acestui salon, la nivelul unui etaj inalt, exista un coridor cu ferestre semirotunde. De acolo, ascunse de ochii participantilor, sotiile si femeile din herem puteau privi desfasurarea ceremoniilor.

Am incheiat scurta noastra vizita, si am iesit din palat prin una din usile laterale, cea care este cel mai aproape de faleza.

Si pentru a ne mai reveni un pic in simtiri, dupa atata mutenie si noduri in gat, am participat la inca o sedinta foto, pe scarile palatului, alaturi de un grup de turisti indieni foarte simpatici.

---

VIZUALIZĂRI: 8065 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI