Mireasa mării, Jaffa

TIPĂREȘTE

Jaffa, sora mai vârstnică a Tel Avivului și unul dintre cele mai vechi porturi din lume, a renăscut acum și e mai caldă, mai primitoare ca oricând.

Karin Kloosterman, scriitoare și ziaristă de origine canadiană

Jaffa și Tal Aviv

Între Jaffa și El Aviv relația e una pur administrativ-teritorială: fac parte din aceeași municipalitate, le leagă bulevardele și... marea, dar cam atât.

Miresme orientale, cultură levantină cu tentă europeană, un amalgam între vechi și nou – Jaffa se află la ani lumină de zgârie-norii din modernul și dinamicul Tel Aviv.

Aerisită, nesufocată de clădiri uriașe, cu panorame marine uluitor de frumoase sclipind în soarele arzător al începutului de vară ce se deschid din parcul Gan ha-Pisga, Jaffa, sau mai corect spus Old Jaffa, are un aer pronunțat mediteranean, dat și de acea inconfundabilă patină a vremii care îi sporește șarmul și rafinamentul. O comparație cu orașele de pe rivierele franceză și italiană nu e deloc deplasată, și vizitând-o am regretat că am fost nevoită să aleg cazarea în Tel Aviv din cauza mai marii apropieri de aeroport.

Ea este în fapt vatra pe care, abia la începutul secolului XX, puțin mai la nord, s-a construit Tel Avivul, o vatră străveche rânduită în jurul portului antic, despre a cărui existență aflăm din Biblie: din Jaffa a pornit pe mare profetul Iona și tot aici Sfântul Petru a ridicat-o din morţi pe uceniţa Tavita, cea „plină de fapte bune şi de milosteniile pe care le făcea” (Fapt. 9:36-43).

O legendă evreiască leagă numele Jaffa (Yaffa, Joppa, Iopa) de cel al unuia dintre fiii lui Noe, Iafet, care ar fi întemeiat portul la 40 de ani după Potop. Sunt vehiculate și alte variante, eleniste: una din ele, preluată de Pliniu cel Bătrân, face referire la Jopa, fiica lui Eol, zeul vântului, în timp ce o alta trimite la Iopeia sau Cassiopeia, mama Andromedei. Fenicienii numeau orașul Yapey iar în tăblițele egiptene de la Tell al Amarna şi în inscripţia lui Senaherib apare sub forma Yapu.

Deci nu știu de unde vine acest nume, pe care eu l-am asociat în copilărie și tinerețe cu portocalele (vă amintiți că ajungeau la noi frumos ambalate în lădițe, fiecare fruct având lipit pe el un sticker cu textul „Jaffaˮ?), dar cel mai mult îmi place că este legat etimologic de cuvântul ebraic „yóffiˮ („frumusețeˮ).

Relevant, nu-i așa?

Istoria

Jaffa și-a început existența ca port, probabil în urmă cu circa 4.000 de ani, căci excavații recente au scos la iveală ruinele unor ziduri de apărare din a doua perioadă intermediară egipteană (secolul al XVIII-lea î. Hr.). Filistinii s-au stabilit pe anticul gorgan – Tel Qasile – în jur de 1200 î. Hr., pentru ca, două veacuri mai târziu, regele David să cucerească orașul. Se crede că fiul său Solomon ar fi construit Templul din Ierusalim cu lemn de cedru adus din Liban prin portul Jaffa.

Timp de secole, Jaffa a fost unicul port israelian și totodată cel mai mare din Orientul Mijlociu, dar după fondarea Cesareei și-a pierdut din importanță iar în timpurile moderne construirea portului din Ashdod i-a „pus capacˮ, făcând-o să se rezume în prezent la rolul de loc de andocare a vaselor de agrement. A fost stăpânită de greci și romani, devenind ulterior parte a Imperiului Bizantin. În 636 d. Hr. arabii au inaugurat o perioadă de înflorire, încheiată odată cu cruciada din 1099, când orașul a fost aproape ras de pe suprafața pământului, rămânând doar loc de debarcare pentru creștinii veniți în pelerinaj la Ierusalim. În 1267, când sultanul mameluc Baibars l-a cucerit, se afla practic în ruină, însă o nouă epocă de înflorire a început după 1520, când Palestina a ajuns sub dominație otomană. Secolul al XVIII-lea se încheie cu capturarea Jaffei de către Napoleon, uciderea a o mie de prizonieri de război și distrugerea orașului.

Veacul următor a marcat un reviriment datorat lui Mahmud sau Abu Nabut, guvernator al Gazei și Jaffei, pentru ca în a doua jumătate a sa, Marile Puteri să-și exercite din plin influența asupra Jaffei: francezii au construit spitale și calea ferată spre Ierusalim și au extins mănăstiri, în timp ce rușii au ridicat o biserică închinată Sfântului Petru.

După înfrângerea turcilor în Primul Război Mondial, britanicii își adjudecă Mandatul asupra Palestinei. Între timp, mișcarea sionistă luase avânt și în 1909 se întemeiase, imediat la nord de Jaffa, Tel Avivul. Revoltele palestiniene din 1920,1929 și 1936 i-au determinat pe britanici să ceară încetarea Mandatului după al Doilea Război Mondial. Planul de divizare a Palestinei propus de ONU în 1947 prevedea ca Jaffa să rămână oraș arab iar Tel Avivul localitate evreiească. În timpul Războiului arabo-israelian din 1948 numeroase clădiri ale Jaffei au fost distruse parţial sau total. Oraşul vechi, părăsit de locuitori, a rămas în ruine. În 1950, Jaffa s-a unit cu Tel Avivul, ca parte a unei unice municipalități.

În prezent Jaffa are circa 50.000 de locuitori, două treimi evrei și restul arabi, care coexistă în relativă pace, cu unele revolte ale populației musulmane în jurul chestiunii construirii unor noi arii rezidenţiale pentru locatari evrei înstăriţi.

După 1960 proiectele de restaurare au redat orașului o bună parte din farmecul de altă dată. A fost reconstruită zona Jaffei vechi și fostul cartier creştin, unde au fost create ateliere şi galerii ale unor artişti plastici. S-a refăcut parţial şi zona de lângă Piaţa Turnului cu ceas, orașul căpătând reputația de centru gastronomic și în egală măsură cultural și sportiv, cu săli de spectacole, muzee și stadionul Blumenfeld, folosit de clubul Makabi Tel Aviv, iar în prezent se lucrează la reabilitarea plajei.

Traseul

În Old Jaffa am ajuns cu autobuzul 10, luat de pe strada noastră (Ben Yehuda), chiar de vizavi de hostel. Am descins pe Yafet, strada principală a zonei arabe, pe care se înșiră câteva moschei, biserici, școli și unele clădiri bogat ornamentate datând din perioada otomană.

La dus am plătit 3 ILS/biletul, dar la întoarcere 5,90 ILS! Încă un mister, printre multe altele de care ne-am lovit în Israel… Ce-i drept, pentru că autobuzul făcea o buclă la capăt, la revenirea în Tel Aviv l-am „agățatˮ de pe Bulevardul Yerushalaim, artera principală de transport şi comercială a oraşului, clădită de guvernatorul otoman Hassan bek în 1915. A fost o bună ocazie de a vedea din mers școli evreiești, cinematografe, teatre și clădirea Poștei, proiectată de un arhitect britanic.

Să revenim însă la strada Yafet. Pe la mijlocul ei se înalță unul dintre punctele de reper ale Jaffei, Turnul cu ceas (Clock Tower), construit între 1900-1903, unul din cele peste o sută ridicate în întreg Imperiul Otoman, din care 7 în Palestina, pentru a marca jubileul de argint al sultanului Abdul Hamid II. În 1960 i-a fost adăugată o plăcuță comemorativă în memoria evreilor uciși în 1948 în Războiul arabo-israelian.

Vizavi descoperim una dintre atracțiile majore ale Jaffei, Souq HaPishpeshim - vai ce-mi place cum sună! E celebrul talcioc, un loc parcă uitat de vreme în care negustorii își expun pe tarabe, trotuare sau chiar direct pe capotele mașinilor comorile „anticeˮ: covoare persane, unele din ele din mătase, absolut splendide, mobilier de toate felurile imaginabile (inclusiv scaune și fotolii desfundate și cu tapițeria roasă de molii), candelabre, sfeșnice și alămuri, tablouri, jucărele, suvenire etc. etc. Cu multă răbdare (și cu ceva bani în buzunar), nu e total exclus ca printre vechituri să descoperi niscai lucruri valoroase. În aer plutește un parfum oriental ce se amestecă în chip firesc cu miresmele pastelor pregătite în localurile italienești alăturate, dar și cu cele ale șaormelor și kebaburilor autohtone, într-o frăție gastronomică Est-Vest nediscriminatorie.

Ne căutăm la portofele și înghițim în sec, amăgindu-ne cu ideea că mai avem până la prânz, apoi pornim mai departe către Moscheea Mahmoudyia sau Moscheea cea Mare, al cărei minaret îl zărim din depărtare. Este principalul lăcaș de cult musulman din Jaffa și a fost ridicat în 1730 și extins în anii 1811-1812 de amicul nostru Abu Nabut, care i-a adăugat coloane de marmură „furateˮ din Cesareea. Din păcate, nemusulmanii nu au acces în interior, așa încât ne mulțumim să admirăm Fântâna („sabilˮ) lui Suleiman, datând din 1809, destinată ablațiunilor ritualice.

De aici intrăm pe Ruslan Street și începem un urcuș lejer spre primul punct panoramic, o terasă de dimensiuni nu foarte mari pe care tronează trei tunuri și un baldachin sub care un nene își acordează ghitara electrică – și-a găsit un vad bun! Un panou plasat lângă tunuri ne informează că au fost descoperite în cursul excavațiilor întreprinse în vechiul port și că au fost aduse la Jaffa la începutul secolului al XVIII-lea de către autoritățile otomane pentru a apăra orașul de raidurile beduinilor. Au rămas pe ziduri până la prăbușirea acestora, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea.

Sinceră să fiu, oricât de iubitoare de istorie sunt, tunurile nu prea m-au impresionat. Mult mai interesantă mi s-a părut priveliștea mării, cu zgârie-norii Tel Avivului în fundal. Era dimineață încă, abia trecut de ora 10, însă lumina orbitoare scălda totul într-o aură alburie greu de imortalizat fotografic, care estompa contururile. Mă fâțâi încolo și încoace, în căutarea unghiului perfect, și reușesc să surprind pe Sonyul meu modest imaginea altei moschei – Masjid al Bahr (Moscheea Mării), fostă a pescarilor, așezată pe țărm. Puțin mai încolo, dar nu departe în larg, zăresc și Stânca Andromedei (Andromeda Rock). Legenda spune că un monstru marin ar fi legat-o de ea în lanțuri pe frumoasa prințesă, pentru a o sacrifica, însă Perseu, fiul lui Zeus, a salvat-o.

Îmi umplu ochii și inima cu peisajele tihnite ale plajelor mărginite de palmieri și cu imaginea perfectă, de carte poștală ilustrată, a Mediteranei dantelate de spuma valurilor. Doamne, unde încape atâta frumusețe?

Îndatoririle sacre de turist conștiincios mă împing însă de la spate, așa încât o iau din loc, împreună cu companionul meu de viață și călătorii, spre oaza de verdeață numită Gan ha-Pisga, grădina amenajată pe anticul gorgan (tel) al Jaffei. În drum trecem pe lângă Muzeul de Istorie și un teatru.

Gan ha-Pisga ni se înfățișează în toată splendoarea sa vegetală, cu întinderi de iarbă întrerupte ici-colo de tufișuri de flori plăcut mirositoare. Pe gazon își fac loc niște echipe angrenate într-un joc necunoscut mie, cu plăcuțe cu numere așezate în ordine aleatorie în interiorul unui cerc, ideea fiind aceea ca participanții, dispuși pe circumferința cercului, să intre și să calce pe acestea, însă în ordine crescătoare și contra cronometru. Au și antrenor, care îi boscorodește atunci când se mișcă prea încet sau le oferă ocazional sfaturi prețioase – o fi vorba de un concurs? Îmi vine să râd… Jocul nu mi se pare prea inteligent, însă tinerii se distrează. Socializează și, mai mult decât atât, o fac în aer liber, așa că bravo lor!

Pe culmea gorganului, în zona numită Abrasha Park, cercetez pe toate părțile Statuia credinței (Statue of Faith), o sculptură modernă în formă de poartă, cu piloni solizi de 4 m înălțime. Pe unul din ei este sculptat patriarhul Avraam pregătit să-și jertfească fiul Isac iar pe celălalt scara cerească visată de Iacov. Partea de sus, care unește pilonii, ilustrează cucerirea Ierihonului de către Iosua și israeliți. Promisiunea făcută de Dumnezeu poporului ales prin intermediul lui Avraam s-a prelungit prin Isac și Iacov și a început să se materializeze odată cu Iosua, la baza realizării sale stând credința iudaică – acesta e mesajul.

Și de aici, de pe culmea gorganului, mă desfăt cu priveliști frumoase, neobturate de clădiri moderne, spre o turlă de biserică. Dar înainte de a coborî spre ea voi face un mic ocol pentru a traversa Podul dorințelor (Wishing Bridge), înecat în verdeață și flori, pe ale cărui balustrade, la distanțe egale, sunt încastrate în metal semnele zodiacale. Nu-mi explic această procupare pentru astrologie, pe care aveam să o regăsim și ceva mai încolo în Old Jaffa, dar înțeleg că dacă stai cu mâna așezată pe semnul tău zodiacal și cu fața întoarsă spre mare, dorințele îți vor fi îndeplinite.

De-ar fi totul așa simplu!

În fine, după pozele de rigoare ne îndreptăm spre următorul obiectiv: Mănăstirea și biserica Sf. Petru, care comemorează episodul învierii Tavitei de către Sfântul Petru. În scuarul din fața intrării se află o statuie dedicată comunității evreiești rezidente în Jaffa, care, prin eforturi susținute, a refăcut orașul după distrugerile provocate de trupele lui Napoleon.

Biserica și mănăstirea au fost construite în stil baroc latino-american prin grija regatului Spaniei în anii 1888-1894 pe locul unui fost castel cruciat și al unei mănăstiri franciscane ctitorită în 1252-1253 de regele Ludovic al IX-lea al Franţei (Sfântul Ludovic), a cărui statuie este amplasată în curtea interioară. Pătrundem în cripte, unde se găsesc vestigiile cetății cruciate. Privim vitraliile create de artistul bavarez Franz Xaver Zettler (1841-1916) şi tabloul de deasupra altarului reprezentând viziunea lui Petru, operă a pictorului şi sculptorului catalan Domènec Talarn i Ribot (1812-1902).

Urcăm câteva trepte și ajungem în Piața Kedumin (Kedumim Square). Aici se află Centrul pentru Vizitatori (Visitorsʼ Center), care expune în subteran obiecte din epoca romană - secolul al III-lea d. Hr., descoperite in situ.

Istoria se întrepătrunde de minune cu prezentul, așa cum ne-o dovedesc galeriile de artă, cafenelele și restaurantele care mărginesc piața, precum și Fântâna Zodiac (Zodiac Fountain), o lucrare modernă realizată de sculptorii Varda Ghivoly și Ilan Gelber în anul 2011. Din nou, nu îmi explic obsesia asta pentru astrologie, remarc doar că statuile sunt chiar simpatice și nu stau să cuget prea mult asupra problemei căci sunt fermecată de clădirile din piatră aurie din jur, care reflectă puternic lumina soarelui.

Puhoiul de turiști este atras, ca și noi, de indicatorul care ne semnalizează ultimul reper de pe traseul nostru: Casa lui Simon tăbăcarul (House of Simon the Tanner), spre care coboară două șiruri de trepte printr-un labirint întunecat de străduțe în pantă. În Faptele Sfinților Apostoli se relateză cum, după ce a ridicat-o din morți pe Tavita, Sfântul Petru a avut pe acoperișul casei viziunea animalelor curate și necurate. Până în 1948 pe acest loc s-a aflat o moschee. Casa datează în fapt din secolul al XIX-lea și este proprietate particulară, aparținând unei familii armene pe nume Zakarian, după cum ne informează înscrisul de la intrare.

Nici vorbă așadar de o clădire din timpurile biblice! Dar ce contează? E o poveste, o legendă. Și legendele sunt foarte adesea mai frumoase decât realitatea, ne „încurajămˮ noi reciproc atunci când încheiem traseul și ne oprim la o terasă în scop de hidratare cu o limonadă (eu) și două beri (consortul). A fost unica dată în tot sejurul în Israel când am primit on the house o farfurioară cu măsline și castraveciori murați, asezonați cu usturoi, după modelul evreiesc.

Savurăm în tihnă băuturile și gustărica și ne lăsăm pătrunși de spiritul boem și relaxant al locurilor. Vechi și nou, Orient și Occident, natură și istorie, multietnicitate - o altă față a Israelului (a câta oare?) În depărtare, Mediterana își trage neobosită trena și e momentul să ne luăm la revedere, deja cu nostalgie în suflet, de la superba Jaffa, „mireasa măriiˮ.

Webmaster, rog atașați următoarea ilustrație video-muzicală: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 4665 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI