Speke Hall, un conac bântuit de fantome

TIPĂREȘTE

Se spune că orice conac din perioada Tudor care se respectă are măcar o stafie. Speke Hall, o astfel de locuință impozantă, se mândreşte chiar cu mai multe. Dealtfel conacul figurează şi în lista cu "cele mai bântuite locuri din Liverpool" alături de Britannia Adelphi Hotel, un hotel celebru mai ales prin oaspeții pe care i-a găzduit (preşedintele F. D. Roosevelt, Winston Churchill, Stan şi Bran, Frank Sinatra, Bob Dylan) şi prin faptul că a fost considerat "cel mai bântuit hotel din Marea Britanie" (adevăr sau reclamă?), dar şi alături de Penny Lane.

Ştiați doar de melodia celor de la Beatles - "Penny Lane there is a barber showing photographs of every head he's had the pleasure to know... "? Pe această stradă, al cărei nume vine de la un proprietar de vase care transportau sclavi, la fereastra casei de la numărul 44 obişnuieşte să-şi pieptene părul imaginea neclară a unei fete blonde. În cântec nu-i menționată însă şi nici eu n-am avut timp să aştept până apare...

Revenind la Speke Hall, acesta este un conac englezesc, unul dintre cele mai faimoase din insulă şi cel mai bine conservat, amplasat într-o oază de verdeață pe malul râului Mersey, la marginea marelui oraş Liverpool. Putem ajunge relativ uşor cu autobuzul, fiind situat aproximativ pe traseul care leagă principala autogară Liverpool ONE de aeroportul "John Lennon". Intrarea se face prin clădirea fostei ferme, aflată la doar cinci minute de mers de conac, şi unde s-a amenajat casa de bilete, magazinul şi restaurantul proprietății. De aici porneşte o rețea vastă de alei liniştite către pădure, livadă, grădină sau lunca râului Mersey.

Clădirea pe care o putem admira astăzi a fost ridicată de Henry Norris în prima jumătate a sec. al XVI-lea şi urma altora mult mai vechi. Un şanț de apărare, odinioară cu apă, acum secat, proteja conacul de musafiri nedoriți, vremurile fiind tulburi şi catolicismul fervent al familiei Norris prea puțin apreciat, ca să folosesc un limbaj decent. Familia Norris era o familie veche care reprezenta Liverpool-ul de trei generații în Camera Lorzilor. William, fiul lui Henry, a adus modificări construcției întrucât familia sa cuprindea nu mai puțin de 19 copii. Lipsa unor posturi TV cu program de noapte incitant îşi spunea cuvântul în familia Norris. În 1597 Edward Norris adaugă ultimul corp de clădiri închizând perimetrul şi obținând o curte interioară. Conacul devenise asemeni unei citadele. Numele familiei s-a pierdut însă odată cu măritişul ultimei moştenitoare, Mary Norris, cu lord Sidney Beauclerk. Mutare greşită şi un mariaj dezastruos, tânărul soț fiind un cartofor pasionat care a reuşit să cheltuie repede averea strânsă de Norris-i în zeci de ani.

La sfârşitul sec. al XVIII-lea Richard Watt, îmbogățit din afacerile cu zahăr de pe plantațiile din Jamaica, cumpără casa ajunsă într-o stare jalnică, dar după moartea sa Adelaide, fiica sa minoră, nu-l poate administra. Frederick Leyland, armator bogat şi colecționar de artă, îl închiriază şi locuieşte aici între 1867 şi 1877. Lui i se datorează decorarea pereților cu tapet creat de William Morris, o dovadă de bun gust şi potență financiară. Leyland l-a avut de multe ori drept invitat pe James McNeill Whistler, astfel că faimoasa lucrare "Arrangement in Grey and Black, No. 1: The Mother of the Artist" a fost expusă şi aici.

Sigur ştiți pictura considerată o adevărată Mona Lisa victoriană şi una dintre principalele opere ale unui artist american în afara granițelor. Este mai cunoscută drept "Mama lui Whistler" şi a fost subiectul comediei "Bean" din 1997 a regretatului poznașului Rowan Atkinson. Deşi aclamată de critici, caracterizarea pe care Mr. Bean i-o face în film se apropie asimptotic de propria mea opinie. De gustibus non est disputandum.

În 1877 Adelaide Watt împlineşte 21 de ani şi preia conacul pe care-l dezvoltă într-o fermă, dar după moartea ei din 1921 o parte din terenuri au fost vândute. Aeroportul Liverpool îşi deschidea porțile. Speke Hall a fost donată societății National Trust în 1944, aceasta administrând şi azi proprietatea.

Am găsit poarta conacului uşor, dar drumul până la intrare este lung, mai ales pe jos. Fiind început de week-end era destulă lume, cu copii, nepoți, cărucioare, toată lumea bucuroasă de vremea bună. Restaurantul nu se umpluse, cu toții bântuind (un cuvânt de bază la acest conac) pe potecile şi aleile umbrite.

Renunț la explorarea zonei verzi şi mă îndrept direct spre clădirea vărgată precum o zebră, modă apreciată şi în perioada Tudorilor şi a reginei Victoria. Traversez podul de piatră elisabetan şi intru pe uşa tăiată în poarta masivă din lemn. Undeva sus, ascuns vederii, era locul de unde puteau fi spionați cei care băteau la poartă, locatarii conacului nefiind prea populari în acele timpuri. Interiorul holului este o îmbinare ciudată de statuete romane şi tavan din lemn, sculptat cu flori şi fructe.

Sunt întâmpinat călduros şi o doamna amabilă se oferă să-mi spună povestea reală şi necenzurată a conacului. Instalați undeva în mijlocul curții interioare, înconjurați de pereți drepți alcătuiți dintr-o o rețea de bârne negre din lemn de stejar completată de chirpici văruit în alb, ascult cuminte istorisirea. Parțial o cunoşteam astfel că monologul s-a transformat în dialog, spre surprinderea ghidului meu personal.

Am continuat cu turul prin camere urmărit în permanență de angajați ai societății National Trust, de la care primeam noi informații, dar discuțiile alunecau inevitabil către subiectul fantome, lăsând pe un plan secund mobilierul şi decorațiunile încăperilor. Desigur în epoca regelui George al III-lea, când dezvoltarea economică a Angliei facilitase aducerea de mărfuri noi din teritoriile de peste mări ale Marii Britanii şi manufacturile erau în plin avânt, casele celor cu dare de mână se umpleau încet, încet cu obiecte de lux, cu opere de artă.

La Speke Hall s-a întâmplat asemănător, iar intererioarele camerelor sunt dovada. Tapiserii din Belgia, ceramică de Delft adusă din Olanda, mobilă sculptată, tablouri şi statuete sunt împrăştiate peste tot. Noi descoperiri ale ştiinței şi tehnicii nu lipsesc, un barometru, un seif uriaş şi o maşinărie muzicală de mari dimensiuni ocupând locuri privilegiate.

Sala cea mare este demnă de un castel. Un şemineu încadrat de scaune greoaie şi o panoplie cu arme albe acoperă un perete. Picturi cu aer medieval sau armuri strălucitoare rememorează vremea familiei Norris. Îmi este aratată şi ascunzătoarea preotului catolic care venea pe ascuns pentru oficierea unor servicii religioase, interzise şi blamate în Anglia elisabetană şi chiar mai târziu, până prin sec. al XIX-lea. Multe taine, multe secrete, dar aici se află tot farmecul, fiindcă necunoscutul este mult mai incitant.

Bucătăria în stil victorian mă duce cu gândul la filmul "Downton Abbey" şi-i uşor de imaginat forfota bucătarilor, servitorilor sau valeților la ore de vârf. Un şir de clopotele exact ca-n serial îți uşurează efortul de gândire.

Grădina a fost organizată pe la 1850 şi cu timpul s-a dezvoltat într-un splendid loc de relaxare. Am văzut-o înflorită doar în câteva poze, în martie fiind cam zgârcită cu florile. Parcele mari cu copaci sunt alături şi te invită la plimbare, pădurea respirând a primavară. Arborii care flanchează intrarea sunt numiți Adam şi Eva şi vechimea lor depăşeşte jumătate de mileniu. Cel puțin aşa mi se spune şi poveştile sunt mai atractive decât realitatea seacă.

Dar în ciuda miilor de turişti care trec pragul proprietății fantomele continuă să locuiască netulburate. Umbre întunecate sunt văzute adesea plutind în jurul Sălii mari şi în Camera albastră o figură neclară a apărut de multe ori spunând cu un glas tăios: "Get out" ("Ieşi"). Dar poate tocmai de aceea vizitatorii se înmulțesc şi precum în "Fantoma familiei Canterville" ei chiar se bucură de existența stafiilor. Faptul că în liniştea nopții se aud paşi pe coridorul superior sau scâncetul unui copil sfâşie tăcerea unei săli goale pare a fi mai mult un magnet pentru curioşi.

Izvorul acestor apariții inexplicabile este oare poveste nefericită a lui Mary Norris, cea amintită mai sus? Ea descoperise uriaşele datorii pe care soțul ei le acumulase la jocuri de noroc şi disperată îşi aruncă copilul nou-născut pe fereastra Camerei cu tapiserii în şanțul mocirlos dimprejurul conacului, apoi se sinucide. De atunci, fantoma tinerei femei a fost văzută trecând răvăşită prin încăpere, apoi dispărând prin pereți.

Mi-am privit ceasul care arăta ora 16.30 şi cunoscând că fantomele apar în general după miezul nopții am întrebat plin de curaj unul dintre supraveghetori, un tip uscațiv şi îmbrăcat sobru, când aş putea vedea una dintre fantome. Cu o voce de bas şi o față palidă, îmi şopteşte sec: "Nu ştii niciodată când se pot ivi. Chiar şi acum". Imaginea lui străvezie mi-a dat un imbold şi am plecat grăbit spre magazinul conacului să-mi cumpăr câteva cărți poştale. V-am avertizat în caz că aveți de gând să treceți pe la Speke Hall. Şi nu uitați, "The Ghost" era un film american, dar fantomele există cu adevărat. Oare acel ultim supraveghetor...

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 2238 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI