Acasă la muzeul bunicilor mei

TIPĂREȘTE

Mi se pare îngrozitor de complicat să vă prezint un obiectiv turistic de genul unui muzeu. Pentru ca e vorba de date, de informaţii concise şi chestii tehnice… iar eu de tehnică mă cam feresc. Aşa că... să vedem ce iese... :)

Unii dintre voi sunt enciclopedii în informaţii utile, aşa că dacă cineva doreşte, nu mă supără nişte completări. Sunt sigură că unii cunosc mai multe… Azi am dat o tură pe la parcul muzeului etnografic Romulus Vuia.

Eu o să vă povestesc în felul meu. Amestecat. Povestea lui... povestea mea... şi dacă vreţi, aştept la final povestea voastră…

Pentru mine, o vizită la un muzeu etnografic, înseamnă o vizită la bunici, o călătorie în lumea lor, plină de frumos, nostalgie şi libertate. Sigur că acum când vorbesc de libertate mă gândesc la spaţiile largi, la pământuri nesfârşite, la aer curat şi verde de mai. Dar pentru cei care la ţară însemna acasă, spaţiile largi erau drumuri lungi, pământurile nesfărşite însemnau muncă la câmp, iar când vedea verdele de mai… bunicu’… îşi bătea coasa. Pentru copilul din mine, munca la câmp trebuia rasplătită cu o zi la scăldat, şi îmi amintesc că negociam totul la sânge.

Povestea lui…

Parcul Etnografic National Romulus Vuia este primul muzeu în aer liber din România, înfiinţat la 1 iunie 1929 şi al şaselea din Europa; face parte din Muzeul Etnografic al Transilvaniei. Luna viitoare împlineşte frumoasa vârsta de 88 de ani. După 80… cred că fiecare vârstă trebuie punctată temeinic şi sărbătorită cu multă şampanie.

Îl găsiti acasă pe strada Tăietura Turcului şi acceptă vizite pe timp de vară de miercuri până duminică de la 10 la 18, iar pe timp de iarnă de la 9 la 16. Orarul lui se modifică atunci când se schimbă ora… de vara sau de iarnă. Luni şi marti se ocupă de treburi gospodăreşti, nu primeşte musafiri. Pentru o vizită… tariful este de 6 lei de adult, 3 lei pentru copii, elevi, studenţi sau pensionari şi e foarte prietenos cu angajaţii altor muzee din ţara. Pe baza legitimaţiei vizate aceştia au intrarea gratuită.

Ca amplasare e într-un frumos loc, aproape de Padurea Hoia, una dintre cele mai mari și faimoase păduri ale Clujului. Dacă treceţi de el, pe continuarea dealului intraţi în pădurea Hoia, iar după un drum de vreo 1-1.5 k prin pădure ajungeţi pe un platou imens de unde puteţi admira mare parte din oraşul Cluj.

Poate vă întrebaţi cum a apărut acolo... Ei bine, vinovat este un tânăr bănăţean întemeietor al etnografiei româneşti, pe nume Romulus Vuia, al cărui nume îl şi poartă. Născut undeva aproape de Timişoara, în Comloşu Mare, într-o familie respectată de dascăli, se specializează în etnografie, care la acea vreme abia începea să mijească, iar din 1922 îşi centrează activitatea pe înfiinţarea unui muzeu etnografic şi a unei şcoli de cercetare etnografică românească. Obiective bifate şi îndeplinite. Din 1923 a devenit directorul primului muzeu etnografic din România. Timp de 25 de ani s-a ocupat de dezvoltarea muzeului şi îmbogăţirea patrimoniului, adunarea unor obiecte de colecţie, fotografii care imortalizau realitatea din teren. Îi plăcea şi lui viaţa la ţară şi considera că dezvoltarea unui popor se poate realiza doar cunoscându-şi rădăcinile şi respectându-şi valorile tradiţionale. În timpul războiului multe colecţii au fost transportate la Sibiu pentru protejarea lor. O parte a Ardealului era pierdută în favoarea Ungariei şi a fost o încercare de a salva ce se mai poate. La întoarcere, în 1945 găseşte clădirea muzeului transformată în restaurant, iar parcul în aer liber distrus în mare parte. Din păcate noul regim instaurat, cel comunist, nu a fost prea blând cu etnografia. Instituţiile pe care le-a înfiinţat au fost distruse, iar catedra de etnografie desfiinţată.

Povestea mea…

Noi am pornit la o plimbare cu bicicletele şi din fericire nu s-a supărat nimeni că vrem să intram în parc pe două roţi. Piuă, joagăr, hodaie, ne-am amuzat de fiecare cuvânt desprins parcă din vremurile carelor cu boi, şi fiecare ne deschidea orizontul spre o altă poveste din copilărie. Fiind crescută la oraş, dar petrecându-mi mare parte din vacanţe şi la ţară, m-am lovit adeseori de cuvinte care nu făceau parte din vocabularul uzual. Îmi vine în minte imaginea unei fetiţe de vreo 6 ani trimisă de bunicu în şură, unde, de pe başca puilor trebuia să aducă un drod. Pentru că şi atunci, la fel ca şi acum, ceream explicaţii puţine, bazându-mă pe „mă descurc eu cumva” îmi amintesc că m-am urcat pe o ladă mare încercând să am o viziune de ansamblu asupra fiecărui lucru din şură. Dar pentru că nimic nu-mi părea să fie un drod… am început să strig: „bunicule, bunicule… oare care-i başca? ” Da… aţi ghicit… era chiar lada pe care mă cocoţasem…

Pe atunci, când mergea la biserică bunicu' îşi făcea pantofii cu box, bunica cosea cipcă, noi beam oţâră de lapte din ulcică, aprindeam focul cu moşini, ne dădeam în hintă, iar muierile voroveau duminica la poartă şi îşi lăudau copiii nealcoşi. Aţi înţeles totul, nu-i aşa? Pe când mă întorceam toamna la Cluj aveam un cu totul alt vocabular şi nu înţelegeam de ce trebuie să mă debarasez de el.

Căsuţele din Parcul Etnografic îmi păreau că au mirosul copilăriei. Un miros de lemn putred, un decor răbdător în care timpul nu contează, şi arome de flori de liliac. La poarta bunicii mele în fiecare primăvară trebuiau să te întâmpine florile de liliac. Mi-am găsit casuţa potrivită cu flori de liliac. Mi-o şi imaginam pe bunica la poartă.

75 de hectare de amintiri… Şi toate din trecutul îndepărtat.

Obiectele din case îmi aminteau de unele pe care le-am mai întâlnit în alte vremuri. Bunica avea obiceiul să coase. Din păcate nu am moştenit talentul ei pentru lucrul manual, dar iubesc fiecare buclă facută cu acul pe pânză. Un fel de ştergare, pe care le-am regăsit şi în casele prezentate la muzeu, îi înnobilau bucătăria. Imagini cu oameni făcând diverse lucruri sau cu peisaje, iar la baza lor cusut cu scris de mână căte un mesaj cu tâlc. Îmi amintesc acum că erau nişte mesaje care puneau într-o lumină pozitivă femeia… că doar ea le făcea… lăudau hărnicia şi dragostea. „Femeia gândeşte cu inima, iar bărbatul cu capul”, ”Vorba bună unge, vorba rea împunge”sau „Rara întâlnire, e mai cu iubire”. Îmi amintesc cum o puneam pe bunica să îmi explice tâlcul acelor cuvinte pe care ea, cu puţina şcoală făcută s-a străduit să le reproducă cât mai estetic pe pânză. Iar bunica îmi explica, deşi ştia că a doua zi am să revin cu aceleaşi întrebări. Probabil că am vrut sa le aprofundez… :)

Am găsit gospodării din Maramureş, Bistriţa Năsăud, Alba, Mureş, Sălaj, şi toate mi se păreau că le-am mai văzut pe undeva. Există un magazin al muzeului, un loc de joacă şi din loc în loc ţâşnitori cu apă potabilă. Două biserici micuţe în stil vechi am putut admira. Biserica Petrindu din judeţul Sălaj şi Biserica Cizer, tot din Sălaj. Glumeam cu ai mei că probabil au fost construite pentru gnomi sau spiriduşi, pentru că la intrare trebuia să te apleci dacă aveai mai mult de un metru jumate. În interior picturile cu sfinţi de pe pereţi mi-au amintit din nou de biserica din satul bunicilor, unde nu ma plictiseam niciodată. Erau atâtea poveşti pe pereţi atâtea imagini pe care mă straduiam să le interpretez încât după două ore de stat, parcă mai aveam nişte poveşti de imaginat şi încă nu eram pregătită să merg acasă.

Am nimerit într-o zi muzicală. Lângă parcul etnografic, pe un platou era un eveniment organizat de studenţii maghiari. Muzică şi dans, gălăgie multă. Aglomeraţie la locurile de parcare. Şi vreo 3 suite de miri cu alai veniţi să facă poze într-un decor cât mai natural.

Vizita la muzeu a fost pentru mine o punte peste timp. Încerc să nu uit nimic din ce a fost important. Viaţa ne împinge înainte, iar timpul zboară, atat de repede încât uneori mi se pare că ne lasă în urmă. Căutăm în el toate răspunsurile. Oare unde s-au dus zâmbetul bunicii, lacrimile mamei, ursuleţul de pluş din copilărie? Timpul, şterge durerea, ne adoarme visele şi naşte noi speranţe. Ne coboară, ne ridică, ne transformă după bunul său plac, ne modelează, ne formează, ne ajută să creştem. Ne lasă impresia că e de partea noastră, dar realitatea e că timpul e doar de partea lui. Pentru el suntem doar nişte jucării. Puf în bătaia vantului... sau flori de liliac...

Asta a fost povestea mea. Voi aveţi un muzeu preferat?

---

VIZUALIZĂRI: 1763 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI