De neiertat

TIPĂREȘTE

Se sting ultimele dovezi vii ale unei istorii nu prea îndepărtate. Tot mai puţini supravieţuitori cu numere tatuate pe antebraţ mai pot povesti amintiri din infern. În curând vom găsi mărturiile lor doar ca voci ale trecutului. Memoria noastră şi a celor ce vin după noi trebuie să rămână trează.

Nu ştiu dacă e bine sau rău, dar mi-am propus să ajung în această viaţă la Auschwitz. Şi am ajuns. De fapt ştiu: e bine. M-ar fi împovărat un sentiment de vinovăţie dacă n-aş fi ajuns. A fost să fie într-o zi de 13 a unui aprilie rece şi umed. Am rătăcit ore bune prin cele două lagăre. Un vânt neprietenos venit dinspre pădurile învecinate m-a însoţit pe traseu. Mă gândeam cum o fi vremea în zona asta în lunile lungi de iarnă.

N-am de gând să mai adaug încă o prezentare a vizitării lagărului de exterminare. Sunt suficient de numeroase pe net, multe din ele bine documentate şi utile potenţialilor vizitatori. N-am să mai descriu itinerariul şi ce simte un vizitator când vede mormane de obiecte care au aparţinut cândva deţinuţilor. N-am să mai informez cât costă parcarea, cazarea în Cracovia sau taxa de drum, orarul autobuzelor, unde e permisă fotografierea, controlul de securitate, dimensiunea bagajelor admise, unde se află restaurantul, toaletele şi alte astfel de detalii. Nu că ele n-ar fi importante, dar au făcut-o deja alţii mult mai bine decât aş putea eu.

Vreau doar să aduc pe scurt în atenţie un revoltător fenomen despre care s-a vorbit ceva mai puţin în respectivele comentarii: negarea holocaustului. Aceşti falsificatori demenţi sunt la fel de ticăloşi ca şi criminalii acelor nefericiţi ani '40 pentru că ei ţin vie flacăra urii. Astfel de neoameni ar putea face ca istoria să se repete.

Dincolo de josnicia faptei, în societăţile civilizate (inclusiv la noi) negaţionismul e infracţiune şi tratat ca atare. Nu detaliez aici ce înseamnă "ca atare". Spun doar că nici o clemenţă nu este îngăduită. Legea protejeză societatea sănătoasă de astfel de indivizi. Dreptul la liberă exprimare nu e unicul drept al oamenilor liberi. Nici un drept nu e infinit, el se mărgineşte la zona în care nu lezează alte drepturi garantate.

Curios ce gândesc alţii mai inteligenţi ca mine, am încercat o căutare pe Google: citate despre iertare. Răsfoind cugetările lor, am constatat că mai toţi filozofii, cărturarii, inventatorii, liderii politici şi religioşi, reuniţi într-un cor al geniilor lumii, îndeamnă la iertare necondiţionată, ca un semn al tăriei de caracter şi înţelepciunii. Deşi nu mă bucur de vreo notorietate comparabilă cu a lor, am cutezanţa de a-i contrazice: există şi fapte de neiertat. Negaţionismul e unul din ele.

Nu pot dori nici măcar instigatorilor care schimonosesc istoria să simtă pe pielea lor suferinţele şi umilinţele celor ce au avut neşansa de a sfârşi aici. Nici măcar o zi, un minut, o clipă. Ar fi prea mult chiar şi pentru cei mai răi dintre noi.

Linia de tren trebuie să rămână dezafectată. Platforma destinată selecţiei trebuie să rămână pustie. Chiar şi cuvântul "selecţie" trebuie să se dezică de vechea conotaţie. Barăcile trebuie să rămână piese de muzeu. Sârma ghimpată trebuie să aibe în preajmă oameni liberi de ambele părţi. Experienţele pe cobai umani şi stârpirea deţinuţilor cu pesticide să fie un coşmar al trecutului. Cuptoarele crematoriilor trebuie să rămână reci pentru totdeauna. Singurele flăcări care trebuie să pâlpâie sunt cele ale lumânărilor.

Am văzut pereţi întregi cu chipuri de oameni în uniforme vărgate. Bărbaţi şi femei. Mai tineri sau mai în vârstă. Cu nume, prenume, țară de origine, ziua, luna şi anul naşterii sub poză. Identităţi transformate în numere şi mai apoi în scrum. Nimic nu i-a convins pe negaţionişti. Argumentul păleşte în faţa urii.

Neiertarea mea e un imens dispreţ.

---

VIZUALIZĂRI: 2142 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI