Orașul din adâncuri – Mina Trotuș

TIPĂREȘTE

Articolele de călătorie nu sunt nici pe departe specialitatea mea, dar m-am apucat să povestesc despre vizita la Salina din Târgu Ocna pentru că amfostacolo şi mi-a plăcut.

Nu voi prezenta niciun fel de date istorice sau tehnice despre acest subiect.

Sâmbătă, 18 martie anul curent, a doua zi a Întâlnirii. Ca de fiecare dată se fac dinainte planuri peste planuri cu obiective de vizitat în zonă, înscrieri pe liste, autobuze sau microbuze, discuţii despre orar şi altele. Nu am participat niciodată şi nici nu voi participa la acţiunea „Autobuzul”, indiferent de locul de desfăşurare a acesteia, în primul rând din motive medicale şi în al doilea rând din dorinţa de a-mi face programul după bunul plac şi inspiraţia de moment, fără a încurca pe alţii.

La această Întâlnire lucrurile au fost foarte simple, mi-am propus să vizitez un singur obiectiv în zonă – Salina – şi exact asta am făcut.

Fiind mai mulţi cei care am mers cu maşinile personale, ne-am dat întâlnire la Hotel Dobru la ora 09.30, după micul dejun, cu cafeaua/cafelele băute. Eu oricum trebuia să trec pe la Dobru pentru a-i lua pe Zoazore şi pe Ştefan, cu care stabilisem că mergem împreună încă de la TTR.

Drumul până la salină a fost scurt şi lejer, aproximativ 17 kilometri. Venind dinspre Slănic Moldova am virat la stânga la vederea indicatorului pe care îl reţinusem încă de cu o zi înainte. Cârcotaşii ar putea comenta că, de fapt, m-am orientat nu după indicatoare, ci după Bogdan DSN care se afla în maşina dinaintea mea :D. A urmat un drum prost, plin de gropi, dar nu atât de rău pe cât mă temeam, destul de liber astfel încât mai puteam ocoli cât de cât gropile.

Am oprit într-o parcare mare, gratuită şi păzită (zic ei). Ne-am aşteptat să ajungem toţi, ne-am numărat şi am pornit spre casa de bilete. Biletul pentru un adult costă 20 de lei, iar preţul de grup (minim 8 persoane) este de 18 lei, astfel că am economisit 4 lei/familie :D. Nasshu s-a ocupat de strângerea banilor şi cumpărarea biletelor. Biletele au cod de bare care se scanează permiţând accesul prin turnicheţi diferiţi pentru adulţi şi pentru copii.

Accesul în salină se face cu microbuz sau cu autobuz, în funcţie de numărul turiştilor, la intervale de 30-40 de minute şi doar dacă semaforul afişează culoarea verde :D. Am avut noroc că nu a trebuit să aşteptăm aproape deloc la intrare. Am încăput cu toţii în microbuz, vreo doi colegi mergând totuşi în picioare. A urmat un drum întunecat şi foarte sinuos spre adâncul pământului de 3,1 kilometri. Sincer, mie mi s-a părut mult mai lung, aproape interminabil.

Baza de agrement se află la o adâncime de 240 metri pe verticală, la nivelul IX. Am trecut de porţile de lemn de acces şi ne-am început vizita. Înălţimea de 8 metri a „tavanului” a constituit o surpriză plăcută, spaţiile mici nefiind tocmai pe gustul meu, dar aici ne mişcam absolut în voie.

Prima oprire am făcut-o la biserica având hramul Sfântei Varvara – protectoarea minerilor. O idee interesantă şi inedită pentru mine care nu mai văzusem până atunci o biserică în interiorul unei saline, practic săpată în masivul de sare. La fel de inedite mi s-au părut şi icoanele pictate / postate pe blocuri de sare. Am nimerit în timpul slujbei, astfel că am încercat să nu deranjez prea mult.

După ce am făcut câteva fotografii şi după câteva momente de reculegere ne-am continuat traseul prin salină. Am aflat din fotografiile de pe pereţi informaţii despre trecutul şi prezentul minei, despre tehnicile exploatării şi prelucrării sării.

Din coridorul principal aveam acces în mai multe „săli” adiacente acestuia. În acestea erau amenajate mai multe locuri de joacă pentru copii şi nu numai cu leagăne, multe băncuţe şi mese pentru odihnă şi relaxare, dar eu nu venisem pentru acest gen de relaxare.

Am trecut doar pe lângă sala de spectacole Florin Piersic, însă fără a intra în aceasta.

Mi-a plăcut pista de karting frumos amenajată, inclusiv cu indicatoare de circulaţie :D. Karturile se puteau închiria la un preţ de 15 lei pentru adulţi şi 13 lei pentru copii pentru o jumătate de oră de pedalat prin salină.

Amatorii de sport pot juca tenis de masă şi baschet sau biliard.

Cel mai mult mi-au plăcut lacul şi „cascada”, artezienele sub formă de flori de nufăr, unde ne-am făcut cele mai frumoase fotografii. Peştii din lac i-a văzut doar tiza Zoazore :D.

Există şi o terasă aferentă magazinului alimentar. Noi nu am intrat.

A urmat vizita la magazinul de suveniruri de unde nu puteam pleca fără a-mi achiziţiona măcar un magnet cu salina.

Alături de magazinul de suveniruri se află Muzeul Sării, micuţ, dar interesant. Printre exponate am remarcat diferite ustensile folosite în trecut în mina de sare şi diferite sortimente de sare. Cu acest mic muzeu s-a încheiat şi vizita noastră prin salină.

La plecare am aşteptat câteva minute până când a venit autobuzul care i-a adus pe ceilalţi colegi ai noştri, iar pe noi ne-a scos din subteran la lumină, timp în care am verificat calitatea semnalului internetului wireless gratuit existent, dar şi telefoanele din reţeaua Vodafone funcţionau foarte bine în adâncuri.

Nu cred că am petrecut mai mult de o oră în mina Trotuş. Beneficiile pentru sănătatea plămânilor noştri au fost minime spre inexistente. Mie personal aerul din salină mi s-a părut greu de respirat, probabil şi din cauza fumatului. Nu cred că aş fi tentată de o cură aici.

În concluzie, vizitarea salinei mi-a plăcut şi o recomand. Am apreciat baza de agrement utilă mai ales celor care petrec un timp mai îndelungat aici, organizată cu tot ce ai nevoie, ca într-un oraş: cu străzi, cu locuri de joacă, cu karturi, cu terasă, cu magazin, cu muzeu, cu sală de spectacole, cu băncuţe, cu lac...

---

VIZUALIZĂRI: 3118 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI