Defileul Dunării II - Cazanele Mari – Cazanele Mici

TIPĂREȘTE

Continuăm seria de obiective turistice din Defileul Dunării cu un alt monument al naturii care, cel puţin după părerea mea, este mult mai cunoscut, numele fiind vehiculat mult mai frecvent, chiar şi în manualele de geografie şi nu numai: Cazanele Dunării.

Unde sunt Cazanele Dunării?

Defileul Dunării începe la intrarea Dunării în ţară, la Baziaş şi se cam termină în zona localităţii Gura Văii, între Orşova şi Drobeta-Turnu Severin, în zona barajului de la Porţile de Fier I. Constituie parte din graniţa dintre România şi Serbia. Este o zonă relativ izolată de restul lumii, care are numai două porţi de intrare:

-Orşova - venind pe DN 6 sau E60 dinspre Banat şi Crişana; sau dinspre Drobeta-Turnu Severin pe acelaşi drum dinpre Oltenia, Muntenia şi practic restul ţării;

-Pojejena – Moldova Nouă – venind pe DN 57 dinspre Oraviţa, deci tot din Banat şi vestul ţării.

Există şosele asfaltate atât pe malul românesc, cât şi pe cel sârbesc, la fel de spectaculoase şi care se pot parcurge în circuit într-o singură zi, închizând circuitul odată la barajul Porţile de Fier I şi în vest la podul de peste Dunăre de la Kovin – Smederevo, întoarcere în România prin punctul de vamă Kaluderevo – Naidăş, ori prin Belgrad şi oricare alt punct vamal cu Serbia.

Zona definită „Cazanele Dunării” este situată în partea estică a defileului, la cca 30km de Orşova, între localităţile Ogradena şi Dubova şi puţin după aceasta din urmă. Din punct de vedere al protecţiei naturii, arealul e parte componentă a Parcului Natural „Porţile de Fier”, ce se întinde pe tot parcursul defielului şi cuprinde şi o serie de culmi montane adiacente Dunării. Fiind parc natural, vizitarea nu implică alte costuri de intrare în areal, dar în schimb beneficiază de afişaje informative generoase privind obiectivele sale şi speciile protejate. Un capitol la care se stă încă slăbuţ turistic este marcajul traseelor în zonele cu obiective (a se vedea review Pestera Ponicova).

Ce sunt „Cazanele Dunării”?

Aşa cum pare că geografia e mână în mână cu turismul, să ascultăm cea mai buna referinţă de pe net geografică, care ar suna cam aşa:

„Defileul “Portile de Fier” este caracterizat de o alternanta a sectoarelor de bazinete depresionare cu sectoare inguste, diferentiate morfologic si structural. Formele de relief din sectorul de defileu prezinta o bogatie si varietate iesite din comun.

Relieful carstic evidentiaza forme de suprafata variate: chei, doline, uvale, lapiezuri, larg raspandite, indeosebi in platourile carstice Ciucarul Mare, Ciucarul Mic si Sfanta Elena, precum si in vaile afluente Dunarii – Berzasca, Mudavita Seaca s. a. Carstul de adancime este prezent prin numeroase pesteri si avene, dintre care se detaseaza pesterile Gaura cu Musca, Valea Polevii, Gaura Chindiei II etc. ” (click aici)

A fost clar, nu-i aşa? Acum să vedem şi latura turistică. Într-adevăr, datorită faptului că rocile munţilor din această zonă formează un adevărat mozaic, fiecare din ele evoluând sub ploaie, vânt, vegetaţie diferit, precum şi din cauza orientării foarte diferite a crestelor montane (care paralele, care perpendiculare pe Dunăre), formele de relief pe care le vedem dau un aspect foarte diferit, unic in felul său. Tocmai de aceea zonă este declarată “monument unic al naturii în Europa”, deci şi băieţii de la Bruxelles sunt cu ochii pe noi în zona asta.

În ceea ce ne priveste pe noi, cazanele sunt două sectoare de îngustare puternică a Dunării, unde se înregistrează o lăţime de 180-250 m între pereţi calcaroşi aproape verticali de cca 300m înălţime, intercalate cu zone în care se lărgeşte brusc, sub forma unor ceaune – golfuri foarte mari, cu diametru de peste 800 m, în care se observă curenţi circulari deosebit de puternici.

Aceşti curenţi au condus la o eroziune accentuată, în aceste golfuri înregistrându-se şi cele mai mari adâncimi de pe fluviu, numite anafoare – 75 m cartaţi cu sonarul, dar specialiştii spun – legendă? – că sunt zone unde trece de 100 m şi nu se ştie cât mai e în jos. Alte estimări spun că de aici Dunărea şi-ar forma un braţ subteran în calcare, care ar străbate toată Bulgaria pe diagonală şi s-ar deversa în Marea Neagră printr-un mare canion între Burgas şi Varna, ducând la apariţia unor turbulenţe vizibile, inexplicabile altfel. Specialiştii români susţin că bogaţia deosebită a apelor carstice dobrogene (care de altfel au întreţinut civilizaţia urbană dobrogeană peste 2000 de ani! ) ar proveni tocmai de aici.

Un lucru este cert: dacă aveţi curiozitatea să urmariţi un bilanţ hidrologic al Dunării (sursă oficială aici click aici), ştiind că el ar trebui să crească din amonte în aval, o să vedeţi că la Drobeta e mai mic sau egal cu debitul de la Baziaş, iar la Galaţi e aproape la fel ca cel de la Giurgiu, deşi între timp fluviul primeşte afluenţi importanţi.

Cu toate astea, nu aceste ceaune – golfuri sunt cazanele, nu de la ele provine numele zonei.

În anii 60 s-a ridicat barajul Porţile de fier I şi o dată cu el şi nivelul apelor aici cu cca 60m (de aici şi adâncimile fantastice din anafoare! ), plus că apa din regim de apă curgătoare a devenit apă stătătoare. Înainte de asta, în zonele înguste Dunărea curgea vijelios, peste stânci care ieşeau din albie, dând impresia că fierbe, asemănător cataractelor de pe alte fluvii (ex. Nil). Navigatorii austrieci, care aveau interesul să ajungă la gurile Dunării au dat acest nume (Cazane) zonei şi de atunci aşa a rămas. Ca să se poată naviga în acele vremuri, s-a construit o cale ferată pe malul sârbesc, de pe care se pilotau vapoarele, altfel fiind imposibil de trecut cu un vas mai mare decât o şalupă pe aici.

Pe capetele zonelor înguste şi acum sunt în funcţiune niste semafoare unice (cel puţin în Europa, nu ştiu în rest), reprezentate de bile enorme prinse pe o pârghie ce se balansează sus-jos şi care pot fi acţionate de la bordul navelor. Cine găsea semaforul „inchis”, aştepta în golf, dacă era „deschis”, trecea.

Cum se vizitează?

Una din cele mai frecvente modalitaţi de vizitare este parcurgând traseul cu maşina, mai ales plecând din Orşova, de unde faceţi cca 25min. Însă aşa nu prea aveţi unde opri pentru belvedere pentru ca pe o parte e peretele stâncos, iar pe cealaltă parapetul de beton, iar şoseaua aici este destul de îngustă. Plus că dacă este şi Poliţia de frontieră în zonă (foarte rar nu este) oprirea înseamnă amendă automat.

Cel mai bine este să parcurgeţi şoseaua până în Dubova, de la intrare urcaţi panta până în centru, unde sunt Primaria, panourile informative, magazinul şi birtul din sat (menţionate şi la Defileul Dunarii I – Peştera Gura Ponicovei). În faţa birtului e o parcare generoasă. De aici, pe jos, urmaţi şoseaua înainte, iar în dreptul stadionului (se vede pe vale), urmărind partea sângă a şoselei se observă un panou informativ cu speciile ocrotite. Din dreptul lui, tot pe stânga (fiindcă în stânga e Dunărea) se observă o serie de poteci haotice care se unesc undeva în faţă, unde începe pădurea. De acolo ve-ţi avea şi marcaj pe pomi (bandă roşie, cred, dar am văzut şi bandă galbenă) pe care îl urmaţi până sus.

Trebuie să vă spun că va fi un urcuş pe o pantă serioasă de cca 15 min, apoi panta devine mai lină şi ajungeţi pe platoul Ciucarului Mare. Dată fiind configuraţia terenului, nu vă grăbiţi fiindcă veţi obosi inutil. Mai ales că dacă este umed, terenul este destul de alunecos.

De cum ajungeţi în luminişurile de pe platou o să observaţi în faţă o creasă montană albicioasă, spectaculoasă. Este pe malul sârbesc iar localnicii obişnuiesc să îi spună Bela Reka. Chiar dacă apar cărări şi marcaje pe sânga, mergeţi tot înainte pe platou spre acea creastă. La un moment dat o să vedeţi că mai este un mic aliniament de pomi firavi, apoi totul în faţă dispare: sunteţi pe marginea peretelui de calcar în Cazanele Mari. De fiecare dată, absolut de fiecare dată priveliştea de aici mi-a tăiat răsuflarea. Nu pot să spun mai mult, trebuie să încercaţi asta!

Platoul coboară în câteva trepte (doua, uneori trei), ca niste scări spre Dunăre, apoi nu îl mai vedeţi sub dumneavostră, panta e prea mare. Sunt locuri de poze dar nu lăsaţi copii nesupravegheaţi să se atârna de pomii de pe marginea sâncilor!

De aici, pe platou, în sensul de curgere al Dunării, adică spre sânga cum staţi cu faţa la ea, se fac niste cărări ca de capre mai mult sau mai puţin pe marginea platoului. Pe lânga fuga după alte puncte de belvedere cu Dunărea, observaţi puţin şi zona ce o străbateţi. Seamănă cu o mare, gigantică sită, sau mai bine zis cu o aliniere nesfârşită de pâlnii cu diametre de 15-20m şi adâncimi care depăşesc pe alocuri 4m. Da, platoul este calcaros iar pâlniile printre care vă strecuraţi pe cărări sunt doline. Mai ales în sezonul uscat dau un peisaj de pe altă planetă: creste gălbui cu ierburi uscate şi tufişuri ţepoase, iar cu cât coborţi privirea în centrul pâlniilor, acestea devin din ce în ce mai verzi.

Capătul acestor cărări duce la colţul dinspre golf al peretelui calcaros, cu puncte de belvedere spectaculoase. De aici se obţin cele mai reuşite fotografii, nu din şosea.

La întoarcere puteţi să urmaţi diverse alte cărări, nu neapărat pe unde a-ţi venit, doar vă plimbaţi printre doline şi treptat o să ajungeţi la cărarea de pe care a-ţi urcat. Totul poate dura o oră dacă vă grăbiţi, sau o zi dacă va furat peisajul.

Recomandare: mai bine nu coborţi în doline. Unele pot avea pâlnia deschisă, adică s-au transformat în aven (comunică cu carstul subteran), tufişurile sunt extrem de ţepoase şi în condiţiile astea riscaţi să nu observaţi dacă sunt scopioni (contrar aşteptărilor, sunt mari amatori de umiditate). Nu sunt la fel de veninoşi ca fraţii lor din Africa, dar sunt mult mai mulţi la un loc. Înţepătura poate devenii dureroasă în timp şi poate provoca umflarea zonei afectate, dar trece în 24 de ore de la sine (experienţă proprie).

Prima dată am fost în zonă ca şi student, în 1991. În fiecare an studenţii geografi de la Bucureşti aveau practică de vară de trei săptămâni la Staţiunea de Cercetări de la Orşova, „Casa Albă”, cum i se mai spune, asta pentru că în peisajul golfului de la Orşova, clădirea apare ca o mică pată albă pe versantul împădurit al Dl. Jupalnic, ultima culme din M-ţii Almăjului.

Atunci (1991) am beneficiat de o ocazie specială, nerealizând că e foarte greu să mai faci aşa ceva: profesorul nostru de oceanografie a aranjat o plimbare de o oră cu şalupa lui Iosif C-tin Drăgan în Cazanele Dunării. Nu am cuvinte să vă descriu senzaţia de măreţie a naturii şi micime a speciei umane în faţa acesteia în momentul în care treci printre pereţii stâncoşi înalţi de cca 300m, aflaţi la distanţă mai mică de 180 m între maluri!

Apoi am revenit în zonă zece ani mai târziu, de data asta cu studenţii mei, şi o tot facem anual, chiar dacă nu ne permitem să închiriem salupe pe Dunăre. Spectacolul naturii este cel puţin la fel de interesant!

---

VIZUALIZĂRI: 9703 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI