Barcelona, orașul în care bucuria plutește în aer (IV): fântânile magice din interiorul MNAC

TIPĂREȘTE

Voi dedica acest review unui obiectiv cultural care străjuiește Placa Espanya: Museu Nacional d’Art de Catalunya (MNAC). Obiectivul este cunoscut mai degrabă exterior (clădirea este una din emblemele orașului) decât interior – pentru că, așa cum observam la începutul acestui miniserial, "pelerinajul cultural" nu este un ingredient central în brandul turistic al Barcelonei, așadar interesul turiștilor pentru MNAC este mai degrabă scăzut. Afluența vizitatorilor în zonă este foarte mare, numai că ei vin în zonă pentru fântânile magice din Montjuic, nicidecum pentru muzeu.

Prima dată am ajuns la Muzeul Național de Artă al Catalunyei într-o seară frumoasă, mai degrabă răcoroasă decât caldă, în care întregul ansamblu arhitectural era scăldat în razele apusului. Turiștii amatori de spectacolul fântânilor se grupaseră deja pe trepte, în preajma rotondelor de ciment, așteptând spectacolul. Numai că acestea rămâneau mute și încremenite în nemișcare: în seara aceea, din cauze necunoscute, spectacolul fântânilor nu a mai avut loc. Ne-am mulțumit cu fotografiile luate din fața muzeului (a fost destul de obositor urcușul pe multe trepte până acolo) și ne-am propus să revenim - pentru a vedea muzeul, de această dată. Și iată-ne înapoi...

Muzeul întâmpină vizitatorii cu o liniște deosebită încă de la intrare. O surpriză plăcută la casa de bilete: minorii nu plătesc nimic, iar biletul pentru adulți este doar 8,4 euro. Prin urmare, un preț scăzut pentru o vizită pe care mi-am dorit-o mult. Este un contrast foarte mare între aglomerația și atmosfera cosmopolită de afară, și climatul de reculegere din interiorul muzeului. Observasem că turiștii nu se înghesuie să vadă muzee de artă – dar nu mă așteptasem nici ca sălile să fie atât de lipsite de vizitatori... în fine, ne bucurăm de liniște și de posibilitatea de a savura exponatele din orice unghi și fără nici o presiune.

Primele săli în care vizitatorii sunt direcționați sunt cele de la dreapta intrării, unde se află colecția romanică (cu care muzeul se mândrește, pe drept cuvânt). Aici, chiar în a doua sală tronează un șir de statui care o reprezintă pe Maica Domnului (Mare de Deu, în catalană) în diverse variante. Toate au o siluetă delicată și o expresie suavă, dar rămân umane, în ciuda hieratismului propriu statuilor pe teme religioase. În afară de statui, din colecția romanică mai admir tripticele și porticele aduse din mânăstiri: îmi plac detaliile, compoziția desăvârșită, ca și modul de ipostaziere a divinului.

Apoi, trecem la colecția de pictură europeană , unde găsim lucrări de pictori importanți: El Greco (două lucrări: Sfântul Petru și Sfântul Paul, Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Francisc de Assisi), Goya (Alegoria Iubirii - Cupidon și Psiheea), Quentin de la Tour (Pierre-Louis Laideguive), Rubens (Maica Domnului cu pruncul, cu sfânta Isabel și cu sfântul Ioan copil), Zurbaran (Imaculata Concepțiune). Pe lângă acestea, mi-au plăcut două tablouri ale lui Tiepolo (Menuetul și Șarlatanul) care înfățișau extrem de sugestiv viața și moravurile din Veneția epocii. Mergând mai departe, mi-a mai atras atenția, de la distanță, ce altceva decât albastrul inconfundabil al lui Fra Angelico, cu a sa Mare de Deu de la Humilitat. Parcă nici o colecție de artă a unui muzeu nu este desăvârșită dacă nu conține măcar un tablou de Fra Angelico... Câteva peisaje (între care un Canaletto și un van Ruysdael) m-au făcut să visez la eternitatea și profunzimea naturii, opuse față de superficialitatea agitației cotidiene. Am zăbovit, în final, ceva mai mult în fața figurii calde a Lady-ei Georgiana Poyntz, contesă Spencer (portret de Gainsborough) – mama Georgianei Cavendish, Ducesă de Devonshire (aceasta din urmă, portretizată în filmul “The Duchess” cu Keira Knightley) și strămoașă a prințesei Diana of Wales – încercând să deslușesc enigma destinului zbuciumat și nefericit al acelor două femei. Colecția se încheie cu o serie de picturi renascentiste germane (Ulrich cel Bătrân), marcate de sobrietatea școlii germane din acea epocă.

Apoi, după vizionarea unor sculpturi din perioada realistă, se trece la o altă colecție, colecția pictorilor catalani. Această colecție a însemnat descoperirea unor pictori, mai ales că nu îi mai văzusem într-un alt muzeu și nu îi cunoșteam: Federico de Madrazo, cu portrete asemănătoare lui Ingres, Joan Ferrer Miro (diferit de Joan Miro) – cu a sa Expoziția publică a unei picturi (tablou premiat în secolul XIX), Roma Ribera, Jose Villegas, Antoni Fabres, Baldomer Galofre (ultimul – impresionist, am reținut Primăvara romană). La toți, se remarcă apetitul pentru social, pentru înfățișarea unor scene din viața cotidiană a oamenilor obișnuiți; în scenele de exterior, culorile sunt marcate de strălucirea orbitoare a soarelui, care pare să “albească” peisajele. Dintre pictorii catalani, cel mai mult mi-a plăcut Francesc Masriera, pentru personalitatea aparte a personajelor și pentru sclipirea de autenticitate care se degajă din tablourile lui (Înainte... și După bal, In the presence of the Lord). În schimb, lucrările uneia din cele mai expuse artiste în muzeu, Maria Fortuny, nu m-au impresionat prea mult. Am apreciat munca deosebită pentru realizarea unui tablou imens precum Bătălia de la Tetuan și am înțeles de ce este omagiată în prezentarea muzeului – însă nu am văzut nimic deosebit la tablourile ei. O altă pictoriță pe care am reținut-o, însă, este Maria Pidelaserra, cu un stil inconfundabil, cu contur viguros și care chiar reușește să surprindă, simbolic, esența peisajelor catalane. Un alt pictor cu mai multe lucrări în muzeu este Ramon Marti i Alsina - de la acesta am remarcat peisajele locale, foarte bine captate în specificul lor.

La finalul acestei colecții erau plasate, suprinzător, și câteva lucrări de artă franceză, dintre care am reținut: Louis Boudin (Parcul Cordier la Trouville) și un Sisley (Cheiul râului Loing), precum și o statuie de Rodin (numită Epoca de bronz).

După această vizionare atât de reușită, am luat o gustare la cafeneaua muzeului (parter, hol circular central – erau foarte puțini clienți) și am urcat cu liftul spre terasă, unde (din nou) ne-am regăsit alături de doar câțiva amatori de fotografii la înălțime. Priveliștea asupra orașului în plin soare de primăvară era atât de frumoasă, liniștea atât de profundă, încât nu ne mai venea să plecăm. Din păcate, eram aproape de ora de închidere a muzeului (duminica se închide la ora 15,00), așa că a trebuit să ne îndreptăm spre ieșire...

---

VIZUALIZĂRI: 2414 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI