„Iarna în Grecia?! ” - da, la Salonic!

TIPĂREȘTE

„Poţi să-ţi iei concediu luni şi marţi? ” sunt întrebată cu un aer complice de către soţ. „Cred că da, nu ştiu! De ce? ” zic şi eu aşa, într-o doară. „Mergem în Grecia? ” vine iar o întrebare. „Iarna, în Grecia?! ” zic eu nedumerită. Şi răspunsul vine imediat: „Da, la Salonic! ” Deodată ochii mi se umplu de bucurie: cum să refuzi o asemenea propunere care, nici pe departe indecentă, e foarte zburdalnică şi nebunatică. N-aş fi putut rezista unei asemenea oferte nici în ruptul capului!

Acesta e un fragment dintr-un dialog avut în familie pe tema unor posibile zile libere la sfârşit de noiembrie care, fireşte, ar fi antrenat o binevenită minivacanţă. Şi cum nu mă dau în lături de la o mică plimbare pe plaiuri elene, acesta era un bun prilej de a vedea cum e pe-acolo toamna târziu. De fapt, iarna ne-a prins pe-acolo, căci la Salonic am văzut prima lapoviţă transformată în zăpadă uşoară ce-a îmbrăcat în alb dealurile dimprejur, spre exaltarea locuitorilor şi a posturilor de televiziune care dădeau necontenit ştirea că a nins.

La Salonic mai ajunseserăm o singură dată, de fapt prima dată când am călcat în Grecia, în 2005, iar amintirile erau cam încurcate şi aproape estompate. Aşa că mi s-a părut foarte oprtună ideea de a explora oraşul în această perioadă, mai cu seamă că ştiam că nu dispune de plajă, neavând de ce să-mi pară rău!

Am plecat, aşadar, pentru cinci zile, la final de brumar când la noi se lăsase o vreme rece, ceţoasă. De fapt, pe ceaţă am plecat de-acasă şi ceaţă am găsit şi în Bulgaria după ce am „zburat” pe Podul Prieteniei proaspăt refăcut. Rareori mai ieşeam dintre pereţii de ceaţă, dând de un soare orbitor. Cum am intrat în Elada, temperatura a devenit mai plăcută, dar soarele era zgârcit în a-şi face apariţia căci îşi găsise o ascunzătoare aşa de bună între nori! Din păcate pentru noi, nici în zilele ce au venit n-a găsit de cuviinţă să ne mângâie, aproape că gândeam că vremea s-a supărat aşa de tare, că începuse să plângă uneori cu lacrimi de ploaie mocănească sau lapoviţă. Până în ultima zi când, în fine, soarele s-a îndurat şi ne-a arătat lumina sa puternică în ciuda frigului ce se lăsase peste oraş. Ne-am cazat la Emporikon Hotel pentru care făcuserăm rezervare de-acasă, cu o poziţie aproape de centru, pe bulevardul Egnatia, şoseaua celebră din antichitate ce lega vestul de est, Roma de Constantinopol, destul de bună pentru a bate oraşul.

Apoi în zilele ce au urmat, ne-am pus pe explorat oraşul pe jos, aşa fiind cel mai potrivit pentru a cunoaşte locurile cel mai bine, chiar ne-am mirat că-n primele două zile nu am văzut nici un autobuz pe străzi, apoi am întrebat şi am aflat că transportul în comun era în grevă două zile. Am cutreierat oraşul vechi în sus şi în jos, de la est la vest şi invers, că la final de zi eram rupţi de picioare.

Prima impresie a fost că Salonicul este foarte concentrat, înghesuit şi pestriţ, în coasta monumentelor istorice sau chiar alipit de acestea, fiind ridicate blocuri sau alte feluri de clădiri rezidenţiale. De asemenea, o faţă nevăzută până acum de mine în Grecia a fost imaginea cu cerşetori, oameni ai străzii, vagabonzi, persoane cu handicap cu mâna întinsă, ce vroiau să inspire milă.

Era contrastant să vezi seara oameni ai străzii ghemuiţi cu capul pe vreo cârpă sau vreun carton pregătindu-se să înnopteze sub cerul liber pe trotuarele marilor bulevarde Tsimiski, Ermou, Venizelos, Mitropoleos unde magazinele de fiţe străluceau cu vitrinele lor luxoase, luminate de mii de leduri şi becuri. De asemenea, Salonicul mi s-a părut un oraş murdar, mizerabil la propriu, autorităţile fiind incapabile să înlăture eficient gunoiul, toate tomberoanele stradale gemând de mormane de deşeuri, un oraş neglijent şi neîntreţinut corespunzător. Poate mă înşel, dar aceasta a fost impresia după cele cinci zile petrecute aici.

Lăsând la o parte aspectele mai puţin plăcute, am descoperit un oraş activ, plin de viaţă, cu străzile înţesate de tineri, majoritatea studenţi, Salonicul fiind recunoscut ca un mare centru universitar în care învaţă zeci de mii de studenţi. La fel, am descoperit un oraş cu o istorie milenară care anul trecut şi-a sărbătorit cei 2300 ani de existenţă (wow!), fiind întemeiat în 315 Î. C. de Cassandru, unul dintre generalii regelui Alexandru Macedon, botezându-l după numele soţiei sale, Tessalonika ce era pe jumătate soră cu măritul rege, avându-l amândoi drept tată pe Filip al II-lea. De cum am ajuns, am plecat la întâlnirea cu regele Macedoniei, pe care-l ştiam întruchipat într-o statuie uriaşă aflată pe faleză, călare pe-al său Ducipal, cu sabia în mână, gata să lovească, aşa cum o făcea în timpuri străvechi. Este unul dintre simbolurile de netăgăduit ale oraşului. De Salonic şi Macedonia şi-au legat numele în timp numeroase personalităţi, dar cea a lui Alexandru cel Mare rămâne cea mai preţuită dintre acestea, tesalonicenii fiind foarte mândri că sunt descendenţi ai acestuia.

Însă cel mai cunoscut simbol al oraşului rămâne Turnul Alb (Lefkos Pirgos) aflat la o aruncătură de băţ de Alexandru, clădirea cilindrică cu metereze a cărei imagine apare pe toate ilustratele. Semeţul turn a fost ridicat de veneţieni în scurta perioadă în care au stăpânit oraşul, între 1423 şi 1430. O vizită la Salonic este incompletă fără a urca în Turnul Alb de unde se surprinde o privelişte uimitoare, panoramică asupra oraşului. Am ţinut neapărat să urcăm în turn şi am făcut-o în ultima zi ştiind că cerul se va fi limpezit de norii care ne-au cam dat bătăi de cap. Pe promenada sofisticată a oraşului, bulevardul (Leofores) Nikis, presărată cu cafenele şi restaurante ne-am plimbat zilnic căci marea ne atrăgea ca un magnet. Central, dând direct pe faleză se află larga deschidere ce se numeşte piaţa Aristotelous, mărginită de clădiri impozante, deosebite. Statuia şezândă de bronz a filozofului antic face parte integrantă din piaţă şi atrage atenţia prin luciul degetului cel mare de la piciorul stâng, probabil de care se agaţă toată lumea. Seara localurile gemeau de clienţi, chiar şi la terase deoarece grecii, inventivi din fire şi mari amatori de stat la terase, puneau în funcţiune nişte instalaţii de încălzire în formă de ciupercă, alimentate cu butelii de gaz montate afară pentru a face plăcută şederea muşteriilor. Dacă la un capăt al falezei împărţită prieteneşte între pista de biciclişti şi pietoni sau alergători, tronează Turnul Alb, la celălat capăt se află zona portuară unde se găseşte şi Muzeul Fotografiei, într-una din clădirile portului. Într-una dintre zile, plimbându-ne agale pe chei, am avut parte de o întâmplare cel puţin tulburătoare: am observat pe piatra de pavaj ce dă spre mare mesajul de adio scris în română al unei mame îndurerate adresat fiului ei pierdut în vara ce-a trecut, cel mai probabil răpit de mare.

Peste Salonic au trecut multe civilizaţii, fiecare dintre ele lăsându-şi amprenta mai mult sau mai puţin adânc, cert este că în el astăzi întâlneşti la tot pasul monumente, biserici şi clădiri care spun o anumită poveste a oraşului.

După era elenistică, glorioasă, Salonicul a intrat sub influenţa Imperiului Roman ai cărui exponenţi au continuat să ridice edificii ce încântă şi-n zilele noastre privirile trecătorilor: Vechea Agora (Forumul Roman), Arcul lui Galeriu, Rotonda, Palatul lui Galeriu (Anaktora Galeriou), Hipodromul. Urbea îşi formase prima comunitate creştină în urma vizitei sfântului apostol Pavel din anul 50, fiind renumite epistolele sale adresate tesalonicenilor. Apoi, împăratul roman de origine dacică, Galeriu, şi-a legat cel mai mult numele de Salonic, făcând cele mai multe reforme administrative, dar şi persecutându-i aprig pe creştini. În anii domniei lui, a avut loc martiriul generalului Dimitrios care n-a abjurat de la credinţa creştină. El a devenit, din acea epocă, Sfântul Protector şi patronul oraşului, pe locul osândirii sale ridicându-se cea mai mare biserică ortodoxă din Grecia, un alt simbol recunoscut al Salonicului. Am revăzut-o acum, m-a impresionat din nou, poate mai tare ca prima dată.

Salonicul medieval ce se întinde pe o eră de mai bine de o mie de ani a lăsat poate cea mai de preţ comoara a sa: bisericile şi mănăstirile bizantine, cu cele circa cincizeci de biserici şi aproximativ patruzeci de mănăstiri, oraşul a fost, după Constantinopol, al doilea centru bizantin păstrător al multor valori artistice şi religioase. Multe dintre ele, adevărate opere de artă sunt foarte vechi, construite în perioada paleocreştină ce începe cu secolul al V-lea. Voi aminti în treacăt doar câteva ce mi-au atras atenţia în mod deosebit, cu menţiunea că cele mai multe sunt monumente UNESCO, întrecându-se în frumuseţe pentru stilul arhitectonic: Agia Sofia şi Agia Teodora (sec. al VIII-lea), Panagia Achiropiitos (sec. al V-lea), Panagia Chalkeon (sec. al XI-lea), catacombele Agios Ioannis, Agios Pantelimonas. De vizitat, cred că am reuşit să trecem pragul unei pleiade însemnate, în unele ni s-a dat voie să fotografiem în interior, în altele era interzis, cert este că mereu eram întrebaţi de unde suntem.

Oraşul mai are încă parfum oriental, având puternice influenţe turceşti rămase de la dominaţia otomană ce a durat aproape 500 de ani, între 1430-1912, deşi grecii s-au străduit să scape de ele scuturându-se ca de un vis urât, n-au reuşit în totalitate. De la turci au rămas tonetele ambulante cu covrigi şi salep, Bey Hamam, baia folosită şi de greci chiar până în 1968, Bezesten, vechiul bazar de textile al cărui acoperiş cu şase cupole e uşor de recunoscut. Ar mai fi moscheea Alkazar, Aladja Imaret, Yeni Camii, însă cel mai elocvent exemplu este cartierul Ano Poli sau Oraşul de Sus în care casele sunt tipic de arhitectură otomană.

Ano Poli, conglomeratul de străduţe mici, înghesuite şi pavate cu piatră ce pornesc în evantai de pe colina din vârf desfăşurându-se în trepte până la faleză, este singurul neafectat de mare incendiu devastatator din 1917 care a distrus aproape tot Salonicul. Aici s-a păstrat cel mai bine stilul clasic din Balcani, iar panorama oferită din punctul cel mai înalt, de lângă Turnul cu Lanţ sau Trigonion, de-a lungul zidurilor cetăţii este uluitoare. Este vorba de Cetatea Eptapyrgio sau Şapte Turnuri (sau Yedikule în turcă) construită de împăratul Teodosie cel Mare între 370-395, mai târziu preluată de toate stăpânirile, ultima ei folosinţă fiind de închisoare, acum doar obiectiv turistic gratuit.

În Ano Poli sunt răspândite câteva dintre cele mai vechi şi mai de seamă biserici, începând cu perioada creştină timpurie (sec. al V-lea) aş aminti aici, la polul opus ca dimensiune faţă de impunătoarea biserică Agios Dimitrios, micuţa biserică Ossios David, până la alte câteva exemple bizantine dinspre secolul al XIV-lea: Agios Nikolaos Orfanos, mănăstirea Vlatadon, Profitis Ilias, Agios Dodeka Apostoloi, Agia Ekaterini.

Cele mai multe dintre acestea, în perioada otomană au fost transformate în moschei, puţine scăpând de acest supliciu.

Nu pot să nu remarc monumentala clădire a ministerului din Macedonia şi Tracia numită Dokitirio, la săpăturile pentru parcarea sa descoperindu-se vestigii ce sunt explorate într-un şantier întins acum. De fapt, eu cred cu tărie că dedesubt, dacă s-ar excava pe zone întinse, s-ar descoperi un alt oraş subteran. Pe Egnatia Odos, în fosta Dikastirion (Agora antică) se află piaţa Venizelou în mijlocul căreia tronează monumentul fostului premier grec de vază, capul său fiind locul preferat de aterizare al porumbeilor.

Piaţa Modiano sau Unkapani reprezintă zona cea mai animată din inima oraşului unde târgoveţii şi muşterii, numeroşi şi de-o parte şi de alta, se întâlnesc pentru cele mai vechi acte de comerţ din lume.

Exemple de lăcaşe de cult mai recente din Salonic ar fi [bPanagia Dexia din 1954, exact lângă Arcul lui Galeriu, Mitropolia de la începutul secolului trecut, uriaşa Agios Pavlos care se vede foarte frumos de la Turnul Trigonio din Ano Poli.

Şi ca să fie tacâmul complet, am vizitat Muzeul de Arheologie, cu nişte colecţii realmente impresionante, Muzeul Culturii Bizantine, foarte bine organizat, dar mai puţin interesant şi casa transformată în muzeu, în care s-a născut Mustafa Kemal Atatürk. Din cauza fragilităţii ştiute a relaţiilor greco-turce, în jurul casei poliţia greacă patrulează regulat, iar un autobuz plin cu poliţişti stă gata să intervină la cel mai mic semn de destabilizare. Mă aşteptam la o rigoare mai mare în privinţa vizitatorilor, dar după ce am sunat la uşă, căci poarta grea de fier stă închisă în permanenţă, nu ni s-au cerut paşapoartele aşa cum citisem eu, ci ne-au invitat să ne trecem numele şi ţara de provenienţă pe-o listă deschisă. Casa, făcută cadou Turciei de către Grecia, este frumos împărţită, foarte bine întreţinută şi redă aspecte importante din viaţa primului preşedinte al Turciei.

În concluzie, pot să afirm că Salonicul este puţin spus un oraş cosmopolit, el este un mozaic de culturi şi oameni, mai nou este invadat de asiatici, indieni, pakistanezi sau oameni din Orientul Mijlociu, fiind cunoscut faptul că lângă Salonic sunt tabere de refugiaţi. Pe deasupra mi s-a părut un oraş cu de toate pentru toţi, un amestec interesant şi plăcut care are un farmec aparte chiar şi în anotimpul rece. E uşor de parcurs fie cu harta tipărită, fie cu telefonul pe care este instalată vreo aplicaţie de gen, îţi stârneşte curiozitatea la tot pasul întrebându-te atunci când vezi vreun semn cafeniu, ce ar mai putea fi. Şi ca să convingeţi, dacă încă nu aţi făcut-o, mergeţi să vizitaţi Salonicul, cu siguranţă aveţi ce vedea!

Vă rog ataşaţi următorul videoclip:youtube

---

VIZUALIZĂRI: 7979 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI