Coreea de Nord, țara stelelor căzătoare

TIPĂREȘTE

Dacă ar trebui să unesc firele trecutului ca apoi să le împletesc după legile armoniei, aș ajunge la o Coree Unită și prosperă, greu de egalat pe continentul asiatic, grație puterii creatoare a acestui popor pentru care munca și datoria față de semeni au rol de religie națională. Dar și atunci când o țară se frânge în două, după voința și interesele altor state, istoria poate naște monștri. Scenele văzute în jungla africană, în care leii, tigrii, rinocerii sau hipopotamii își delimitează teritoriile cu o ferocitate tipică regnului animal, seamănă aproape la indigo cu modul la fel de rapace în care acționează oamenii și țările mari, aflate permanent în conflicte teritoriale. Mai mult, Coreea de Nord, o victima sigură aflată în plin picaj din pricina resurselor limitate și a înfometării, nu mai primește nici măcar un colac salvator din partea Chinei, Rusiei sau a Statelor Unite.

Dar ce se întâmplă cu nord -coreeanul de rând și cum privește el spre lumea de dincolo de gardul de sârmă ghimpată? Cum se ajunge aici ca turist, cum se obține viza și cum trebuie să te porți pentru a nu-ți prelungi sejurul cu câțiva ani într-un lagăr de re-educare? Ce se putea întâmpla cu țările ale căror ideologie preluase într-un avânt revoluționar manifestările megalomane și formatul transferului de putere pe linie ereditară?

Se spune că în Coreea de Nord, stelele cad în fiecare noapte luminând casele fără curent electric dar și speranțele oamenilor. Atunci, ca la un ritual ceresc, fiecare bunic le lasă un mesaj nepoților, cu limbă de moarte: Promite-mi că vei veni la mormântul meu și îmi vei spune că cele două Corei s-au unit!

Mărturiile fugarilor ajunși aici în Coreea Liberă, cam 30.000 în ultimii douăzeci de ani, documentarele BBC, relatările ghidului, dar mai cu seamă best-sellerul „Drumul către libertate, ” scrisă de Yeonmi Park, cu povestea unei evadări recente din iad, tradusă și în limba română, îți prezintă fiziologia unei națiuni pe cale de destructurare.

În mare, nord–coreenii, sunt împărțiți în trei caste numite songbun:

Nucleul ce include revoluționari militanți, împreună cu familiile lor, veterani sau foști lideri rămași loiali partidului.

Clasa oscilantă care îi include pe cei care au trăit cândva în Coreea de Sud, negustori sau intelectuali ce ar putea reprezenta semne de îndoială față de partid

Clasa ostilă de foști moșieri, foști soldați din armata vecină, familiile dizidenților politici sau adepți ai altor religii decât budismul

De menționat că fiecare dintre cele trei caste are în interior cincizeci de trepte mai mici pe care urci sau cobori în funcție de rapoartele vecinilor și a serviciilor secrete. Urcușul este greu dar căderea spontană te poate arunca direct într-un lagăr de re-educare de unde ieși cu memoria „spălată”. Deloc surprinzător, atunci când cade unul din familie, tot neamul se prăvălește la vale. În schimb, cei cu referințe bune, pot accede ușor în Partidul Muncii, la studii în facultate și la o slujbă care să le asigure supraviețuirea.

În același timp, comerțul la negru cu țigări și haine chinezești este pe cât de la modă, pe atât de riscant; „a putea supraviețui pe piatră seacă” este calificativul bărbatului ideal în Coreea de Nord unde căsătoria se oficializează la poliție pe bază de buletin iar femeia nu este obligată să-și schimbe numele; corupțía, mita, traficul la negru pot să le asigure un statut mai bun de scurtă durată; contrar opiniei generale, poți obține viza nord-coreeană la consulate sau prin intermediul ambasadelor chineze din zonă dar turismul, aflat acum în creștere, impune rute fixe, alături de câteva rigori la care ești invitat să consimți când treci punctul de control, cum ar fi să nu te întorci singur la hotel dacă ai uitat ceva, să nu faci poze oriunde sau să nu denigrezi regimul; serviciile medicale, la rândul lor, ne confirm ghidul, sunt cam peste tot ce se întâmplă în Coreea de Nord, un lucru reconfortant pentru o națiune aflată în pragul inaniției; singura iubire spune transfuga Yeonmi este un fel de venerație zăbăugă a celor douăzeci și cinci de milioane de oameni față de un singur om; tristețea este copleșitoare, posturile de radio și de tv străine sunt inexistente iar tinerii se țin de mâini pe ascuns; un vers de poezie scrisă chiar de Yeonmi mi-a atras atenția: ‘’Ce falnic este muntele verde din fața casei, dar eu încă nu am cules nicio floare... ’

Din 1945, istoria Peninsulei Coreene a adus pe lume doi lideri: Kim Ir Sen în Nord și Li San Man în Sud, unul predestinat să-și tragă țara în jos iar altul în sus: aici, în Nord, când se nasc liderii, apare hop! și soarele însoțit de o planetă nouă ce le poartă numele-mulți se întreabă, cu toată convingerea imaginabilă, oare cum se învârte pământul fără ei; actualul lider s-a dovedit a fi și cel mai prolific intelectual dintre toți capii lumii: a scris 1600 de volume în cei trei ani petrecuți la Universitatea Kim Ir Sen; toate monumentele turistice sau religioase, încep cu Kim iar în manualele școlare primele cuvinte sunt „nenorocitul yankeu cu nasul mare”; un Ghinghes Han atomic are în spate o armată de trei milioane, cu o tehnică terestră demodată dar, dacă dăm crezare CNN-ului, ceea ce aduce fiori pe spatele americanilor este potențialul atomic în creștere, bomba cu hidrogen și capacitatea de război cibernetic, un război în care contează cine apasă primul pe butonul roșu; înainte de a vizita Cuba, m-am uitat pe un studiu făcut de o universitate americană, studiu care trebuia să afle ce-i mână-n luptă pe dictatori, după ce schimbă cursul istoric al propriilor țări, iar răspunsul invariabil a fost: frica; cetățenii nord-coreeni merg la vot dansând pe muzică de fanfară iar votul este de sută la sută pentru unicul candidat; în general, marii dictatori ai lumii au fost monogami convinși, motiv pentru care mulți răutăcioșii îi asemuiau cu un chibrit suedez ce se aprinde doar pe propria-i cutie: ca și o floare printre spini, actualul lider nord-coreean, aidoma marelui Fidel Castro, este sclavul declarat al grației eterne feminine.

Pentru a nu vă întrista mai mult, voi rezuma odiseea transfugului doar în câteva fraze. Cele mai frecvente evadări sunt semnalate pe granița chinezo-coreeană, unde se traversează râul Yalu, după spusele lui Noemi. Pe coasta chineză, după negocierea cu grănicerii chinezi ce par a fi înțeles binefacerile turismului la liber, traficanții vând și cumpără mirese, ca apoi să le treacă printr-un fel de sclavie, din care cel mai cumplit și mai bănos târg mi s-a părut cel de soții pentru persoanele cu handicap din China. Dacă apucă să adune ceva bani și să acceseze internetul, pot lua legătura cu alți samsari sau, în cazul cel mai fericit, cu grupuri religioase ce le asigură trecerea prin Deșertul Gobi, via Mongolia, spre Coreea, cu riscuri imense de a fi capturați și trimiși în țară, direct la plutonul de execuție.

După trei ani de reintegrare în viața normală, care începe de regulă cu răceala fraților din Sud, toți transfugii admit că cea mai grea întrebare în Coreea Liberă, începea cu “ Ce părere ai”... o întrebare ce nu li se adresase vreodată în Nord.

Este adevărat că atunci când avem puțin, cel mai mic lucru ne poate face fericiți. Dar, dacă ajungem să descoperim adevărata libertate și puterea de a iubi, scânteia sacră din noi poate să ne aducă împlinirea mult visată.

Părăsesc Coreea cu un ochi care plânge și unul care râde, dar cu mulțumirea că am văzut ceva la care visam încă din copilărie. În următoarele săptămâni vă voi trimite câteva “felii de viață” din Taiwan, o țară cu un soft istoric mai ponderat și cu un popor ce trăiește prezentul la maxim.

https://www.youtube.com/watch?v=g9o5BPeU03I

---

VIZUALIZĂRI: 3195 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI