Cu NAZA & Zaha prin împrejurimile Clujului

TIPĂREȘTE

Un nou eveniment științific în domeniul în care activez profesional în viața de zi cu zi mi-a prilejuit deplasarea la Cluj-Napoca în urmă cu fix o lună. Motiv de dublă bucurie, căci aveam să mă întâlnesc și să petrec câteva zile cu fiica mea, pe numele ei de scenă Istețica, studentă în frumosul burg transilvan. Cu puțină vreme înainte, s-a întâmplat să primesc un PM de la prietena mea virtuală NAZARICA. Fiindcă nu puteam băga mâna în foc pentru datele furnizate de memoria-mi, am aruncat o ocheadă către contul dumisale... Și - să vezi și să nu crezi! - Clujul pare să fie și orașul de reședință al acestei doamne pline de viață care ne-a încântat cu atâtea povești minunate! Desigur că i-am anunțat apropiata-mi vizită și mi-am exprimat speranța că aș putea-o întâlni cu această ocazie. NAZARICA știe însă ca nimeni alta să transforme speranțele în realitate efervescentă: „Îți poți rupe doar câteva minute, pentru un pahar de vorbă sau chiar mai multe ore, pentru o mică excursie prin împrejurimile Clujului? ” „Mănânci, calule... ? ” N-am putut rezista generoasei oferte, evident! Excursie să fie! Am îndrăznit și-am rugat-o: „Ca să nu vin cu mâna-n gură, pot să-mi aduc și copila? ” „Normal, fără Istețica n-ar avea niciun farmec! ”

Și iată-ne într-o dimineață aurie de toamnă, îmbrățișându-ne bucuroși și emoționați în parcarea hotelului Napoca, de unde veniseră să ne pescuiască, NAZARICA și soțul din dotare, domnul Zaharia (pe scurt, Zaha). Eu și cu Istețica am fost anunțate de la început că vom primi informațiile cu lingurița, iar programul zilei avea să ne fie dezvăluit încetul cu încetul. Mie-mi convine! Părăsim Clujul pe drumul european în direcția Oradea și primul popas îl facem în Gilău, în dreptul unei mici plăcintării. Mirosuri divine ne împresoară imediat ce coborâm din mașină și, chiar dacă micul-dejun încă n-a reușit să devină o amintire, tot nu ne putem abține să nu cumpărăm câte o plăcintă (pentru mai târziu). Eu am ales cu varză, ceilalți cu brânză.

Străbatem Gilăul, comună mare, aproape orășel, și în următoarea localitate, Căpușu Mare, domnul Zaha rulează cu băgare de seamă, să nu rateze drumul ce se face în dreapta spre Straja. Drum de pământ, neasfaltat, dar destul de bătătorit, nu ne deranjează prea tare, căci în numai 2 km ne depune la baza delușorului pe care se află înălțată bijuteria de bisericuță de lemn! Oare NAZARICA o fi mirosit fascinația pe care o exercită asupra mea asemenea vechi lăcașuri de cult?!

Coborâm și ne încărcăm plămânii cu aer proaspăt și pur, în care plutește mirosul jilav de frunze ce putrezesc. Satul e cuminte și tăcut în lumina dimineții, doar un câine ne-a simțit prezența și ne latră din spatele unui gard. Trecem de poarta „cu acoperiș”, pe care o găsim închisă, dar nu încuiată și pătrundem în curtea încă verde, presărată cu câțiva copăcei. O troiță de lemn (ce-mi amintește de recenta noastră incursiune pe tărâmurile maramureșene) ne întâmpină în dreapta, iar un șir de trepte largi de piatră ne conduc până în pridvorul bisericii. Încercăm ușa de la intrare, dar n-avem noroc. Putem afla însă câte ceva despre istoria locului dintr-un înscris ce stă agățat în apropiere, dar mai ales de la domnul Zaha.

Se pare că satul, atestat documentar prima dată în 1219, a fost întemeiat de unguri, numindu-se pe atunci Gnetzed. A fost distrus pe la 1600 și repopulat cu români în jurul anului 1730. Aceștia proveneau în mare parte din Abrud (de unde și principalul nume de familie din zonă, Abrudan) și aveau misiunea să apere hotarele Episcopiei Mănășturului, ce se învecina cu cea a Almașului Mare. Românii-străjeri s-au gospodărit și în curând și-au ridicat trainică biserică din lemn de stejar, cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril. Pictura interioară, de factură țărănească, naivă, a fost realizată mult mai târziu, în 1806 și poartă semnătura unui zugrav cunoscut în zonă, pe numele lui Dumitru Ispas din Gilău.

Biserica are formă aproximativ dreptunghiulară, cu altar semicircular. Deasupra pronaosului se înalță turnul-clopotniță, latura sudică este tivită cu pridvor îngust, iar acoperișul învelit în șindrilă. Interiorul păstrează icoane și cărți vechi, iar în curte, spre apus, pierdute prin iarbă, sunt câteva cruci vechi de piatră. Deteriorat cu timpul, acoperișul a fost recent refăcut de meșteri din Bârsana. Tot lor li se datorează frumoasa troiță și poarta de la intrare. Dăm și noi încetișor ocol bisericii, ne minunăm de îmbinările măiestre numai și numai din lemn, scrutăm întunericul dinăuntru printre perdeluțele de dincolo de micile ferestre, ne depărtăm și pozăm biserica din toate unghiurile, apoi coborâm pe unde am venit, cu regretul de a nu fi putut admira pictura veche și comorile din interior.

Revenim la drumul asfaltat și ne întoarcem vreun km sau doi spre Cluj, apoi cotim la stânga, pe drumul județean 1J, care ne poartă lin printre coline înflăcărate de spectacolul de culori al toamnei. Discuția dintre noi curge și ea firesc, ca între prieteni vechi, ascultăm muzică bună, plutește o stare de bine cu care ne umplem inimile cu toții. După vreo 20 km, facem dreapta înspre Cluj, pe E81 și după alți 7-8 km, cu puțin înaintea comunei Baciu, stânga, spre Sun Garden Resort. Aha! Am auzit eu ceva, cred că tot pe AFA...

NAZA & Zaha ne spun că n-au beneficiat niciodată de facilitățile acestui loc destul de exclusivist, dar vin adesea aici pentru că le place să se plimbe pe imensul domeniu. Înainte de a lua locul la picior, NAZARICA ne servește cu cafea și cu ceai proaspăt de mentă, făcute cu drag de mânuțele dumisale. Cât despre sandvișuri, suntem nevoite s-o refuzăm, încă nu ne e foame, dar lipăim totuși plăcintele cumpărate mai devreme. Apoi pornim „în expediție”...

Sun Garden Golf & Spa Resort (pe numele lui întreg) este, în linii mari, un complex de 5 stele ce se adresează în special jucătorilor de golf. Deține un hotel cu 30 și ceva de camere și apartamente, două restaurante și un pub, sală de fitness, o piscină exterioară și o alta interioară cu hidromasaj, tot felul de facilități de relaxare, gen saune de toate neamurile, baie turcească, duș emoțional (ce-o mai fi și aia?!). Oferă, deasemenea, posibilitatea de a practica diverse sporturi: ciclism, fotbal, tenis de câmp și de masă, pescuit. Dar cel mai mult complexul se laudă cu frumosul teren de golf cu 9 găuri (o fi mult? o fi puțin? nu mă pricep), întins pe aproximativ 20 ha, cuprinzând păduri și lacuri, printre care aveam să ne preumblăm și noi.

Urcăm pe aleea principală ce ne scoate din parcare, lăsăm în stânga un eleșteu înconjurat de statui de piatră, întruchipând zvelte siluete feminine; pe o plăcuță citim în română și în engleză că aria se cheamă Piața Romană (aveam să întâlnim peste tot mai apoi astfel de plăcuțe explicative). Hotelul ne așteaptă chiar în față, are formă de U cu deschiderea spre noi și încadrează în mijloc un aranjament cu flori și statui romane, despre care eu consider că e drăguț, dar Istețica îl cataloghează drept „cam kitch-os”. Intrăm și în holul spațios și luxos al recepției, căci avem nevoie să facem câte o vizită camerei de baie. Avem timp să admirăm și decorațiunile: buchetele de flori sângerii, pianul, telefonul și mobilierul retro, crosele de golf.

Afară din nou, lăsăm pe dreapta frumoasa piscină deja pregătită de hibernare, apoi urmăm parcursul aleii flancate de pomișori de tuia. Ajungem în curând la o intersecție, în jos putem continua pe Aleea Îndrăgostiților, în sus și spre stânga se urcă ușor spre bisericuță. Îndrăgostiți de viață și natură, alegem firesc prima variantă. În dreapta - o întindere vastă, parte a terenului de golf, cu gazon tăiat scurt-scurtuț, până în liziera pădurii. În fața noastră, aleea pietruită coboară lin și șerpuitor până la țărmul Lacului Eden, pe al cărui luciu se oglindește o clădire cu turnuleț, ca un mic castel, înconjurată de vegetație pictată în cele mai frumoase culori ale toamnei. Din loc în loc sunt fixate băncuțe, dar nouă nu ne arde să ședem, ne atrag tot felul de chestii interesante: ba un nufăr îmbobocit, ba un pâlc de ciupercuțe sau de brândușe delicate de toamnă, ba o jerbă de tufănele movulii!... Farmecul locului, de o sălbăticie studiată, este incontestabil! Ne facem poze pe micul ponton, unde ne reînnoim jurămintele de iubire :), apoi ne desprindem (cu greu) din acest decor de poveste...

Urcăm spre bisericuța de piatră albă, cu acoperiș în V adânc și cu turn-clopotniță. Am citit ulterior că aceasta ar fi fost construită după planurile unei vechi capele de secol XII ce s-ar fi înălțat cândva pe aici, pe undeva. Ușa din lemn sculptat este însă încuiată, azi n-avem parte să ne închinăm decât în fața altarului pădurii... Chiar în fața ei se întind Lacurile de Răsărit, dincolo de o perdea de copaci de aur. În spatele capelei, este zona de unde se lansează primele mingi de golf către imensitatea verde și ușor ondulată a terenului, ce se pierde tocmai hăt, departe, în pădurea ruginie. Peste tot sunt atenționări să nu călcăm, pe cât posibil, iarba frumos tunsă, așa că o luăm de-a lungul terenului, pe cărarea din margine, pe sub umbra copacilor.

În capăt de tot întâlnim și terenul de fotbal, împrejmuit cu gard de sârmă. Îi dăm ocol și o cotim cumva dreapta, urmând linia pădurii. Alte și alte peisaje de vis ne ies în cale: Lacul lui Eminescu, întunecat și misterios, Masa Tăcerii (o adunare de câteva pietroaie năpădite de mușchi), Lacul Sălbatic, ascunzând în străfundurile sale o tristă poveste de iubire... Din când în când mai întâlnim câte un petec verde cu iarba atent tunsă, câte o gaură în mijlocul unei mici suprafețe pudrate cu nisip și ne aducem aminte că totuși ne aflăm pe un teren de golf. Ba, la un moment dat, avem ocazia să urmărim și un jucător în carne și oase, cum se dă jos din mașinuță, cum își alege crosa potrivită și cum lovește apoi cu sete micuța minge, trimițând-o spre nicăieri!

Ne întoarcem agale spre parcare, aproximativ pe unde am venit, a trecut mai bine de-o oră și nici n-am simțit, așa de tare ne-am relaxat în acest decor semi-sălbatic! Acum, că am aflat că există un asemenea loc și în țara mea, parcă mai tare mi se umflă pieptul de mândrie! NAZA & Zaha au dreptate, e fain să vii aici chiar și numai să te plimbi!

Ceva senzații prin burtici ne dau de veste că se apropie ora mesei. Domnul Zaha a premeditat totul și, întorcându-ne pe E81 vreo câțiva km, tragem chiar la șosea, în spațioasa parcare a Motel-Restaurantului Bonanza. E călduț afară, dar totuși vremea de stat pe terasă, în aer liber, a cam trecut și ocupăm o masă în interior. Până vine ospătarul, avem timp să aruncăm o privire în jur și să ne facem o părere: luminos, curățel, fain! NAZARICA a mai pus la cale o surpriză și-și trimite consortul la portbagaj, să aducă sticla cu pălincuță aurie. Cine are voie poate să și guste, cine nu - doar să dea noroc... Asta-i viața; sau cum era vorba aia?! - „Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită! ” :)

Comandăm papa bun, eu paste și pui cu sos alb și tarhon, Istețica - legume la grătar cu cașcaval pane, iar soții ceva șnițele, parcă. Prânzul decurge în aceeași notă optimistă, savurându-ne mâncarea și continuându-ne conversația spumoasă. La desert, hotărâm să împărțim frățește 2 porții de papanași cu smântână și dulceață de afine, ceea ce înseamnă că ne revine fiecăruia câte un papanaș dolofan și... extrem de gustos! Mă credeți că îmi plouă în gură acum, când mă gândesc la el, mie, care nu mă-nnebunesc după deserturi?!

Dar ziua noastră turistică nu s-a sfârșit încă și domnul Zaha mai scoate un as din mânecă: vom merge puțin pe firul Someșului Cald, pe care se înșiră o salbă de lacuri de acumulare, până la barajul de la Tarnița. Ne întoarcem în acest scop în Gilău, de unde facem dreapta, așa cum ne îndrumă și un indicator și urcăm ușurel printre alte păduri înflăcărate. Depășim Lacul Gilău, traversăm râul de două ori și după câteva minute oprim deja pe marginea drumului, în vecinătatea barajului. Nu e multă lume, doar noi și încă vreo 4-5 ca și noi, ne plimbăm pe deasupra hăului și admirăm curgerea lină a râului de-o parte și luciul franjurat al lacului pe cealaltă parte. Cei interesați pot citi chestii tehnice despre baraj pe un panou imens, iar pescarii pot afla prețul pe care trebuie să-l plătească dacă vor să pună în tigaie pește proaspăt de Someș. Înotul este interzis, asta e valabil pentru toată lumea. Domnul Zaha ne spune că drumul însoțește mult și bine în sus firul apei, tocmai până la poalele Munților Apuseni, în zona Beliș-Fântânele. Ne propunem să ne întoarcem cândva și să urmăm tot traseul...

Plecăm tocmai când barajul este invadat de pasagerii unui autocar și mai facem un ultim popas, la coada primului lac, la Motelul Gilău, să bem o cafea sau un ceai și să aruncăm o privire asupra luciului pe care plutesc rățuște gălăgioase. Motelul se pregătește de un eveniment privat, în principiu nu primește clienți „externi”, dar face o excepție pentru noi, așa, pur și simplu pentru că e drăguță domnișoara de la bar. Ne bem băuturile cu ochii în imensitatea lacului, care se pierde departe în imensitatea pădurii...

În câteva minute intrăm din nou în Cluj, înaintăm greu, trafic de vineri după-amiaza, într-un oraș cosmopolit, capitală de provincie istorică, fostă capitală europeană a tineretului, cât pe ce capitală culturală europeană... Noii noștri prieteni ne depun în parcarea hotelului la ora când ziua cedează ștafeta serii. Primim și cadouri (de parcă n-ar fi fost de ajuns cât ne-au răsfățat toată ziua!), câteva CD-uri cu muzică bună; îmi amintesc că le-am adus și noi o amintire concretă, dar, de emoție, am uitat-o dimineață în cameră. Așa că Istețica dă fuga să o aducă, în timp ce eu mă topesc în zâmbetele lor de ardeleni adevărați, calzi și buni...

Mulțumim din nou și din nou, NAZA & Zaha, pentru această zi perfectă! Sunteți dincolo de cuvinte! :)

---

VIZUALIZĂRI: 1904 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI