Dacă e noiembrie, e Scoția...

TIPĂREȘTE

Fără introducere...

Cursa directă București – Glasgow, pe care Blue Air a introdus-o de curând a fost mai mult decât o binecuvântare. E redundant a povesti cât de mult ușurează drumul celor care vor să ajungă pe pământul purtătorilor de kilt. Pe noi ne-a ajutat enorm, nemaifiind nevoiți să “croșetăm” (copyright @roth) combinații dătătoare de emoții. De la aeroportul Glasgow Paisley, cu mașina închiriată de la Arnold Clark (via Celtic Legends), am luat “sub roți” drumul spre Fort William.

Pentru patru zile, o Toyota Auris hibrid cu cutie automată ne-a costat 240 GBP cu toate asigurările posibile. Am străbătut 1060 de km și am consumat benzină de aproximativ 90 GBP.

Cum pleci din Glasgow, cel mai scurt drum spre Fort William este prin Parcul Național Trossachs, mai exact pe malul lacului Lomond. Deși aparent drumul este ok, nicio hartă nu îți spune cât este de îngust. Că dă ceva emoții când iei pentru prima dată în mână un volan pe partea greșită a mașinii, este inutil a mai fi precizat... :p

Prima oprire a fost la Luss, o localitate pe malul acestui lac. Trebuia să băgăm și noi mâna prima dată în Loch Lomond. Nici nu se putea altfel...

Tot de aici se fac și croaziere pe lac în jurul insulițelor acestuia. O croazieră de jumătate de oră costă 6,5 GBP pentru un adult și 3,5 GBP pentru un copil sub 12 ani însoțit de un adult. Cred că am stat în Luss cam o oră. Mai o cafea, mai o poză, mai un magazin de suveniruri... a trecut timpul. Orășelul este drăguț, cochet, dar nu m-a impresionat cu nimic. Prea impresionată nu am fost nici de Loch Lomond, pe care toți scoțienii îl laudă în detrimentul mai cunoscutului Loch Ness. Adică la ce peisaje am văzut eu în Scoția, mă așteptam la mult mai mult de la această zonă. Dar poate nu am oprit noi unde trebuia, deși autocarele cu turiști din parcare spuneau că nimerisem locul cel bun...

Odată ieșiți din zona Trossachs, drumul spre Fort William (unde aveam cazarea) trece obligatoriu prin Glencoe. Îl știam, îl mai făcusem de vreo trei ori, dar niciodată nu am oprit cum trebuia. În plus, ultima dată îl străbătusem pe o ceață și pe o ploaie, de nu vedeai nici la trei metri în față...

O parcare cu câteva mașini ne-a atras atenția. Era exact la poalele celor Trei Surori (acestea sunt trei vârfuri muntoase denumite Three Sisters). Aici există și o plăcuță explicativă legată de poziționarea Surorilor și de masacrul de la Glencoe din 1692. Un mulatru îmbrăcat în kilt care contempla valea ne-a atras atenția. Momentele lui de meditație le-am surprins pe cameră, dar senzația nu poate fi descrisă. În ciuda culorii lui neobișnuite, părea a se încadra perfect în peisaj. Cum a ajuns un mulatru să se îmbrace în portul tradițional scoțian și să se reculeagă la Glencoe, nu vom afla niciodată. Imaginile superbe însă rămân.

De data aceasta am prins valea luminată și peisajul înconjurător la superlativ. Ceea ce mi se pare o particularitate a peisajului scoțian este lumina. E incredibil cum totul în jurul tău se schimbă datorită unui mănunchi de raze de soare, sau, din contră, din cauza apariției a câtorva nori.

La recomandarea unei românce stabilite în Aberdeen și aflată în vacanță în Fort William, ne-am îndreptat în ziua următoare spre Mallaig, portul de unde pleacă ferry-urile spre Insula Skye. Nu aveam în intenție de a traversa, ci aveam ca obiective: Monumentul de la Glenfinnan, viaductul tot de la Glenfinnan pe care trece calea ferată care face legătura între Fort William și Mallaig și care, în sezon, este operată și de Jacobite Steam Train (un fel de mocăniță românească :p) și voiam să vedem nisipurile de la Morar, acolo unde plaja de la țărmul Atlanticului este formată din nisip argintiu. “Cap de linie” era Mallaig.

Zis și făcut. A doua zi, bineînțeles cu ceva întârziere, deci nu chiar “dis-de-dimineață” am pornit spre Mallaig. Prima oprire a fost la Glenfinnan. Din parcarea punctului de informare turistică se deschide accesul și spre monument și spre viaduct. Puțin mai sus de acest loc se află o altă parcarea gratuită. Noi nu am știut, așa că am plătit parcarea de la centru.

Pentru cea mai bună priveliște de ansamblu, am fost sfătuiți de paznicul parcării să urmăm o potecă și să urcăm o pantă. Nu am mers mai mult de 200 de metri, iar imaginea de sus “a meritat toți banii”. Fotografiile noastre din acel loc rivalizează cu cele pe care le avem pe coperțile a două albume cu imagini din Scoția. Locul de fotografiere este același. Într-o parte se deschide ochilor imaginea cu Monumentul Glenfinnan, iar în partea cealaltă este viaductul, devenit celebru în urma filmului “Harry Potter și piatra filosofală”.

Despre monument vă spun doar că a fost ridicat în 1815, în memoria Iacobiților care au murit pentru cauza prințului Charles Edward Stuart (Bonnie Prince Charlie). Mai multe detalii găsiți pe net, știți că nu obișnuiesc să mă pierd în amănunte de acest gen.

Ambele obiective se află pe malul lui Loch Shiel, ceea ce le conferă o mai mare spectaculozitate. De fapt, cam peste tot în Scoția peisajul natural pune în valoare obiectivele turistice ridicate de mâna omului...

După o serie de fotografii pe o vreme semi-prietenoasă (adică prietenoasă cu pozele, dar puțin cam neprietenoasă cu noi), am coborât la mașină și ne-am continuat drumul.

Următoarea oprire a fost la nisipurile de la Morar. Din păcate, argintiul așteptat nu s-a observat aproape deloc. Lipsa razelor solare a avut un cuvânt greu de spus. Nu am ratat însă ocazia de a coborî pe plajă și a simți sub talpa încălțărilor mișcarea nisipurilor. Tocmai când aveai impresia că piciorul se afundă, atunci își găsea stabilitatea. Refluxul lăsase pe plajă o mulțime de alge și scoici. Era frig și vânt însă, așa că nu am petrecut prea mult timp acolo. Știam încă de cu o zi înainte că vremea urma să fie scoțiană, așa că nici nu am fost foarte dezamăgiți. Bifasem cam tot ce ne propusesem.

Ajunși la Mallaig într-un final, am dat o raită prin port (a doua zi urma să sosim acolo cu ferry-ul de pe Skye) și ne-am oprit pentru o porție de fish&chips. Abia am găsit ceva deschis. Nefiind sezon, majoritatea localurilor erau închise, așa că am ajuns la restaurantul unui hotel. N-a fost rău, ba chiar a fost... foarte bun.

Cu starea de leșin firească în urma unei mese copioase, ne-am urcat în mașină și am luat drumul înapoi. Am ajuns în Fort William nu foarte târziu, așa că am apucat să mai dăm o raită prin centru. Nu mi s-a părut nimic spectaculos, nimic nici măcar notabil. Poate am ajuns eu prea pretențioasă, dar mă așteptam mai mult de la acest orășel considerat ideal ca punct de plecare spre Highlands.

Ne-am grăbit apoi spre camere. Ne trebuia odihnă pentru ziua următoare când se anunțase vreme frumoasă și ne stabilisem ca destinație Insula Skye. Voiam să testăm dacă era adevărat ce-mi spusese sora @MCM: “Măăăăi, Skye-ul e insula curcubeielor!!! Imposibil să nu vedeți măcar unul... ”

Nu am să reiau ce am spus în review-ul de acum doi ani, dedicat exclusiv acestei insule. Traseul, în mare, a fost același. Mi-am dorit însă din tot sufletul să nu mai fim pe fugă și să am timp să simt așa cum trebuie tot ceea ce este de simțit pe Skye. Așa că am scos din traseu Dunvegan Castle (oricum era închis) și distileria Talisker. Ne-am propus însă să zăbovim ceva mai mult pe drumul de coastă din peninsula Trotternish, la Kilt Rock (stâncile cu cascadă care au forma unui kilt), la Quiraing și la Duntulm. Urma să ajungem pe insulă trecând podul pe la Kyle of Lochalsh și să ne întoarcem cu ferry-ul de la Armadale la Mallaig. Pe drum spre Skye plănuiam să ne oprim la Eilean Donan Castle și, eventual, să-l vizităm. Eh... dar nu e întotdeauna după cum se pregătește...

Am plecat cam cu 30-40 de minute întârziere față de “ora de plan”. Oricum nu aveam prea multe de atins. Eeeeee, dar... probleme-probleme. Cel mai scurt drum de la Fort William spre Kyle of Lochalsh (pe la Invergarry) era închis, așa că, în urma devierii (pe la Invermoriston), am pierdut încă o oră și vreo 20 de minute, conform GPS-ului. Deja se îngroșa gluma.

La Eilean Donan am oprit doar pentru niște poze din exterior. Eu îl vizitasem și pe interior cu doi ani în urmă și nu am considerat că era un must. Soarele era deja sus pe cer când am ajuns acolo, așa că am putut fotografia castelul în toată splendoarea lui. A, pentru cei care nu știu, Eilean Donan este cel mai fotografiat castel al Scoției.

Ne-am îndreptat apoi de la Dornie (unde se află Eilean Donan) spre Kyle of Lochalsh, poarta de intrare în Insula Skye. Pe drum, în avanpremieră, a apărut și un curcubeu. Wow... era clar ce zi ne aștepta.

Ajunși în Skye, toate asigurările mele de “nu e nici naiba pe drumurile alea”, s-au dovedit complet nerealiste. “Aha... și unde sunt drumurile alea pustii? Ajungem la ele mai încolo? ”. Am tăcut și am înghițit în sec. Cel mai evident a fost atunci când am oprit la un moment dat pe stânga, într-un loc unde se vedeau stâncile denumite Old Man of Storr, am traversat ca să facem niște poze, iar apoi, la întoarcerea la mașină, nu mai reușeam să traversăm din cauza traficului. Hmmmm... se cam aglomerase Skye-ul de când nu mai fusesem... :)

La Kilt Rock am făcut un popas ceva mai lung. Aici am simțit ce înseamnă într-adevăr “vreme schimbătoare”. Ne-am dat jos din mașină. Era frig, dar era soare înconjurat de câțiva nori. Ne-am apucat de fotografii și nici n-am observat că norii se adunaseră amenințător. Cam 7 minute a durat până s-a pornit o ploaie de ne-a udat leoarcă până am ajuns la mașină (maxim 100 de metri). Apoi, vreo 10 minute am mâncat în mașină, timp în care ploaia s-a oprit. Bineînțeles că după ploaie a apărut curcubeul... care s-a dublat. După ceva vreme s-a estompat ca să se formeze un altul deasupra apei în dreptul cascadei. Și acesta la rândul lui s-a dublat...

Mi se pare fără rost să vă menționez câtă fericire era pe capul nostru și câte poze am făcut. Deja ne făcusem norma de curcubeie. Da, Insula Skye își merită cu prisosință titlul de “Insula curcubeielor”!

De la Kilt Rock am urcat apoi la Quiraing. Și acolo ne-a prins o rafală scurtă de ploaie de vreo 5 minute. Și acolo a ieșit apoi soarele și a apărut un curcubeu.

De la Quiraing, ne-am îndreptat spre Duntulm Castle. Aceeași sfoară de acum doi ani, același semn de “închis”... și... cu același tupeu am sărit sfoara și am coborât pe plaja neagră de la poalele falezei pe care se înalță ruinele castelului. Soarele începuse deja să coboare și înseratul se apropia cu repeziciune. Nu am stat mult acolo, nu am mai urcat la ruine. Scosesem cam tot ce ne propusesem de la această zi. Trebuia să ne grăbim puțin însă. Ultimul ferry pleca de la Armadale spre Mallaig la 18.15. Deși inițial avusesem în intenție să îl luăm pe cel de 16.45, acum ajunsesem să ne grăbim pentru a-l putea prinde pe ultimul.

De la Duntulm, am trecut prin Uig, Apoi ne-am întors până la Broadford de unde am luat-o la dreapta spre Armadale. Ajunși în port, ferry-ul nici nu acostase măcar. Și nicio mașină nu era la coadă... Hmmm, oare mai era vreo cursă spre Mallaig? Oh, bineînțeles că era, numai că nu mai venise nimeni altcineva pentru cursa asta în afară de noi. Bine, până să plecăm, a mai ajuns o mașină cu doi pasageri.

Noi am plătit pentru patru adulți și o mașină 20 GBP. Cam 20-25 de minute a durat traversarea. Timp suficient de o cafea și o țigară... :)

Odată debarcați la Mallaig am luat-o spre Fort William pe drumul deja bine-cunoscut. Deși se întunecase, nu a fost vreo problemă. Și nici n-am avut vreun regret. Peisajul deja îl văzusem... :)

“Am și eu un pitic pe creier. Mergem unde vrei în rest, dar vreau și eu să ajung la Loch Ness”, mi-a spus Cristi, atunci când am făcut “planul de bătaie”. Așa că Loch Ness-ul a fost must-ul celei din urmă zi. Eu aveam ca regret din vizitele anterioare castelul Urquhart, așa că cele două s-au combinat de minune.

De la Fort William, trecând prin Invergarry și Fort Augustus, am ajuns la ruinele de pe malul Loch Ness-ului. De data asta am plătit 8,5 GBP de persoană și am intrat. Tocmai la țanc am picat. Am fost invitați într-o mică sală, ca cele de cinema, în care ni s-a făcut o prezentare a istoriei castelului, apoi ni s-a pus un film de scurt metraj pentru a înțelege mai bine acțiunea petrecută. Finalul a fost magnific, nu vă povestesc nimic pentru a nu strica surpriza. Tot ce vă pot spune este că vizita în interiorul ruinelor merită fiecare bănuț, iar sfatul meu este ca, înainte de a vizita castelul, să asistați la prezentare. Efectul este garantat! ;)

Despre Urquhart Castle, iar am numai cuvinte de laudă. Este situat la aproximativ 21 de km de Inverness, în apropiere de Drumnadrochit. A fost construit între sec XIII și XVI. Alte informații legate de istoria sa, puteți găsi pe net, dacă vă interesează. Deși la prima vedere poate părea neinteresant, merită cu siguranță o vizită în interiorul zidurilor sale. Măcar pentru pozele superbe care ies acolo, măcar pentru... accesul direct pe malul Loch Ness-ului... Și că tot am ajuns la Loch Ness...

În sfârșit de această dată am putut sta pe malul lacului, am putut să ne băgăm mâna în el (și nu ne-a înhățat Nessie :p), am putut aduna pietre din apa lui. Din interiorul ruinelor castelului sunt două căi de acces direct la Loch Ness. Într-o zi puțin aglomerată, te poți bucura în liniște privind jocul undelor și așteptând poate o apariție de basm. În zilele mai noroase, imaginea lacului este sumbră și apăsătoare. Atunci chiar ai impresia că e posibil ca dintr-un moment în altul apele lui să se tulbure și la suprafață să iasă monstrul care a dat naștere atâtor povești și expediții.

AmFostAcolo, pe malul Loch Ness-ului, am atins apa și am cules pietricele. Și... a meritat, cu siguranță.

Dacă vă tentează croaziere pe Loch Ness, le puteți rezerva în Drumnadrochit sau în Fort Augustus. Prețurile pleacă de la 13 GBP și diferă în funcție de mărimea grupului, tipul de ambarcațiune, și durata croazierei. De asemenea, majoritatea celor care organizează croaziere, o fac doar de la 1 aprilie până la 31 octombrie. Se găsesc însă câțiva și în extra-sezon. Pliantele care sunt disponibile gratuit la aproape orice locație de cazare, sunt edificatoare în acest sens. Noi am zis “pas” la croazieră. Nu aveam nici foarte mult timp la dispoziție și nici frigul nu a fost prea încurajator. Așa că a rămas pe data viitoare. :)

Odată încheiată vizita la castel și la Loch Ness, am luat drumul înapoi spre Glasgow. Trebuia să predăm mașina în acea seară.

Parcă la întors șoseaua nu ni s-a părut la fel de îngustă, parcă drumul nu a mai fost la fel de lung. Parcă prea repede am ajuns la destinație, parcă prea scurt fusese timpul, parcă văzusem prea puține locuri în patru zile, parcă... trebuia să ne întoarcem... :)

Și da, ne vom întoarce. Când? În ce zonă? Rămâne de văzut...

Pentru prieteni și nu numai, rog inserarea ca ilustrație muzicală: youtube.

Mulțumesc. :)

---

VIZUALIZĂRI: 4239 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI