Ce poți face într-o zi ploioasă în și pe lângă Ocna Șugatag

TIPĂREȘTE

A patra zi în Maramureș a fost dedicată de la început relaxării. Adică nu chiar de la început, planul meu (eu fiind de obicei organizatorul-șef al excursiilor noastre) a fost un pic diferit, dar ajunși la fața locului, Tati-șoferul își clamează drepturile legale și amenință cu grevă dacă măcar în ultima zi nu-l lăsăm și pe el „să stea cu roțile-n sus”! „Nu mă interesează, vreau și io o zi să nu fac nimic, să stau la soare, să mă bălăcesc...” „Tati, dar ai uitat, aici nu suntem la mare, suntem...” „Nu mă interesează! Vreau să mă bălăcesc! Și să nu șofez!” „Tati, dar ai tot timpul acasă să nu șofezi! Aici...” „Nu!”

Orice șef adevărat știe că nu te joci cu iminența grevei și că uneori e mai bine să lași de la tine. Așa că ne apucăm a studia goagălu' (Tati zice că totuși nu s-ar bălăci în pârâul ce curge prin spatele pensiunii, deci e dispus să șofeze în limita a câtorva km... bine, hai zeci de km!) și găsim nu mai știu ce super-complex cu piscină în aer liber în Vișeu de Sus. Hai să studiem și previziunile meteo! „... Ăăă... Tati, e o problemă! Mâine se anunță maxim 15 grade la Vișeu!” „Și?” ”Păi ne-am uitat căciulile și mânușile acasă...”

Așa că cerem ajutorul înțeleptei noastre gazde de la Casa Tradițiilor, care se gânește o secundă, apoi emană și soluția: Ocna Șugatag. Piscine termale, alea-alea... Ok, căutat chiloții de baie, șlapii și prosoapele și - pe cai! Apucăm pe drumul deja cunoscut, Ieud - Rozavlea - Bârsana, din care se face drum în stânga spre Văleni - Călinești - Ocna Șugatag. Aici căutăm indicatoarele către miezul localității și oprim chiar în fața Centrului de Informare Turistică. Nu ne entuziasmăm prea tare în primă fază, căci în periplul nostru maramureșean am întâlnit centre turistice în toate localitățile mai răsărite (construite fain, în spiritul arhitecturii locale), doar că pe toate, înafara celui din Botiza, le-am găsit cu lacătul pus! Coborâm din mașină să ne dezmorțim un pic, mai ales că nu prea știm de unde trebuie să apucăm problema. Găsesc un panou turistic cu „ce este și ce vrea Ocna Șugatag” și, în timp ce-l studiez, remarc cu coada ochiului semne de viață în incinta centrului turistic. Tati se duce repede și - ce să vezi? - nu numai că e deschis, dar întâlnim o doamnă foarte amabilă, care ne umple brațele cu pliante, hărți și broșuri!

Ocna Șugatag stă pe un imens zăcământ de sare, ce a fost exploatat încă de pe la jumătatea sec. 14. În zilele noastre, e una dintre cele mai căutate stațiuni balneo-climaterice, apele sărate (cu concentrație de 120-315 g/l!!) folosite pentru tratament și relaxare provenind din inundarea a 3 foste saline în sec. 19). La recomandarea doamnei de la centrul turistic, ne încercăm norocul la un complex relativ nou, pe numele lui (previzibil) „Lacul Sărat”. Acesta se găsește în apropierea Lacului Gavril, cel mai mare lac antroposalin din țară, adică un lac ce are 2 „pături” de apă, una sărată jos și alta dulce sus, aceasta din urmă făcând posibil traiul mai multor specii de pești în ea. În vecinătate se află și Pădurea Crăiasca, rămășiță a vechilor codri ai Maramureșului, în care se găsesc exemplare vechi de goruni, stejari, carpeni, casă pentru o densitate deosebită de păsări.

Parcăm chiar deasupra lacului, dincolo de care se zăresc câteva căsuțe de lemn, parte a unui complex turistic care nu pare foarte nou. Ne îndreptăm însă spre intrarea în complexul recomandat. Rugăm paznicul să ne lase să aruncăm o privire și acesta ne invită înăuntru. Pare nou totul, cu adevărat. În față locul de joacă pentru copii, în stânga piscinele, una cu apă dulce, alta cu apă sărată și încălzită. Pustii ambele, căci meteorologii nu s-au înșelat și temperatura aerului a coborât destul de mult sub 20 de grade. În dreapta restaurantul cu o terasă drăguță împodobită cu ghivece cu flori, iar în spatele lui o clădire pe care scrie „bazin cu apă sărată încălzită”. Pășim timid în hol; printr-un gemuleț aburit pe margini putem vedea ce se petrece înăuntru: un bazin mic-micuț, în care vreo 30 de persoane stau una lângă alta ca sardelele! Noi ne zgâim la ei și ei la noi, așa că nu-mi prea dă mâna să pozez scena... Totuși, nu cred că vrem să facem și noi parte din ea...

Alături de „Lacul Sărat” mai e un complex, „Băile Vechi - Hanul Margine”, care ne îmbie cu a sa reclamă încă de la intrare: „Bazin interior/exterior sărat încălzit. Băuturi alcoolice la prețuri convenabile”. Pătrundem dincolo de o mică poartă maramureșeană; aici nu ne mai întâmpină niciun paznic. Spațiul e vast, în față se vede o pensiune, în dreapta e restaurantul, iar în stânga o piscină enormă. Totul pare însă pustiu, aleile sunt pline de băltoace, atmosfera nu ne place și ne întoarcem de la mijlocul drumului, fără să mai aflăm bazinul interior.

Ne urcăm în mașină și pornim așa, hai-hui, prin sat. Trecem de biserica veche de lemn, căscăm gurile în dreapta și în stânga la pensiuni, până recunoaștem un nume recomandat de asemenea de doamna de la centrul turistic: Pensiunea Holiday. Cotim la dreapta și după doar câțiva metri ne oprim în parcare, alături de alte câteva autoturisme. Pășim pe o alee îngustă, în dreapta copăcei, în stânga restaurant, în față, departe, dormitorie. Înaintăm și constatăm că, lipit de restaurant, mai există încă un corp de pensiune ce are la parter piscina interioară. Dincolo de copăcei, ascunsă vederii inițial, se desfășoară aqua-park-ul, ce cuprinde mai multe piscine cu apă dulce sau sărată, pentru adulți sau pentru copii și vreo 2 tobogane din alea îmbârligate. Începe să plouă mărunt, deci singura speranță ne este în interior. Aruncăm o privire înăuntru și ne place, pare cald și nu e prea multă lume. Sub o copertină descoperim o tanti de la care cumpărăm bilete (25 lei de persoană) și în schimbul lor primim brățări de mână, ca la resorturi.

Ne aducem accesoriile de baie de la mașină și ne schimbăm în micul vestiar din interior. Hainele ni le agățăm în niște cuiere fixate pe pereți. Avem la dispoziție 2 piscine, una cu apă sărată încălzită, alta cu apă dulce, 2 ciubere (acoperite deocamdată, nu știu exact la ce folosesc), toalete și dușuri cu apă caldă și rece. Curățenia nu e absolută, dar totuși acceptabilă. Mai există și o saună care nu funcționează. Și o canapea de masaj, care funcționează; un nene maseur tocmai muncește la alt nene.

Ne familiarizăm cu regulile casei, și în acest scop, există tot felul de inscripții pe pereți. În primul rând, o listă lungă cu afecțiuni la care ar face bine (sau, în tot cazul, n-ar face rău) apele sărate; citesc prima recomandare și deja mă regăsesc: „stări de oboseală prelungită”. Aici e locul meu! Restul nu le mai citesc, ca să nu mai pierd timpul, oricum nu știu să mai sufăr de altceva decât de astenie cronică! Și Tati la fel. De copii ce să mai zic?! Ei s-au născut obosiți! Există și 2 situații în care este interzisă îmbăierea în apă sărată: dacă suferi de hipertensiune arterială și dacă ai sub 2 ani. Chiar și-așa, celor ce se exclud din aceste categorii, li se recomandă să nu-și prelungească baia mai mult de 30 de minute în cazul adulților și 15 minute în cazul celor mici. Și - foarte important! - este interzis a face pipi în piscine sau în ciubere, acestea fiind tratate cu un reactiv care va identifica eventualul vinovat, căruia i se va imputa atât schimbarea apei, cât și despăgubirea celorlalți turiști!

Ne bălăcim și iar ne bălăcim, când în apă sărată și caldă (în care principala mea preocupare e să-mi mențin picioarele în apă și să nu mă întorc cu fundul în sus ca un hopa-mitică), când în apă dulce și rece (la temperatura camerei, dar spre deosebire de cealaltă, asta pare mult mai rece). După vreo 2 ore, considerăm că sărătura începe să-și facă efectul și că asteniile noastre tind să se evapore, ba parcă mai observăm un efect colateral: uite ce piele fină ne-am tras!

Iese la suprafață însă una din nevoile primare, și anume aceea de a ne hrăni. Citim în pliantul de prezentare despre complex că ar dispune de o linie de autoservire pe timpul verii, aflăm că-i funcțională, dar trebuie să mâncăm pe terasa din vecinătate. Brrr! Nu! Ok, există și restaurant a la carte, cel pe lângă care am trecut venind dinspre parcare. Înăuntru e oricum mai cald decât afară și ne putem usca oarecum. Comandăm câte un fel de fiecare și vreo 2 deserturi pe care le împărțim; mâncarea ok, servirea la fel, prețuri normale.

Parcă nu ne-am mai întoarce la murat în piscină, ne-am relaxat destul... Hai și-om mere... da' unde să merem?! Studiem pliantele primite cadou și ne amintim despre altă recomandare a doamnei de la centrul turistic: satul Breb, „satul care l-a cucerit pe prințul Charles”, adică un fel de Viscri, în care organizația patronată de Alteța-Sa s-a ocupat de conservarea câtorva case vechi. Din Ocna Șugatag nu sunt decât câțiva km până acolo, ploaia și negura înlătură orice urmă de magie și, în afara unor case cu adevărat tradiționale și a fânețelor punctate cu pitorești căpițe de fân, altceva nu ne reține atenția... Totuși, simt că n-am văzut ce trebuia și deja am trecut Brebul în capul listei unei viitoare reveniri în Maramureș...

Hotărâm să mai dăm o raită pe Valea Cosăului, ni s-a părut un loc rupt din rai acum 2 zile când am străbătut-o. Și mai avem o restanță turistică, la care eu țin foarte tare: vechea biserică de lemn din Budești Josani, monument UNESCO. V-am spus despre ea vreo două vorbe altădată, nu mai reiau. Ploaia s-a oprit, norii chiar încep să se destrame pe cerul verii. Din Budești ne întoarcem agale către casă, în direcția Bârsana.

În Sârbi, ne atrage atenția ceva pe marginea drumului și oprim curioși. E „Ansamblul de arhitectură și tehnică populară”, un mic muzeu etnografic cu vizitare liberă; identificăm mai multe mașinării folositoare gospodarilor, despre care putem citi informații prezentate pe câteva panouri. În primul rând batoza, adusă tocmai de la Budapesta, folosită pentru treierat orzul, grâul, ovăzul. Pe urmă, gaterul, ce utilizează forța apei pentru a tăia lemnul. Moara, știm cu toții că e bună la măcinat cerealele. Piua e un butuc dispus orizontal în care sunt înfipte un fel de ciocane de lemn și care ajută la prelucrarea pănurii (țesătură moale de lână), îndesind-o; din ceea ce rezultă se vor confecționa haine de iarnă. Desigur că cel mai mult apreciem horincia, cred că bănuiți despre ce e vorba: „loc de întâlnire și comunicare în veselie și bună dispoziție”! :)

Mai există o piesă, dar trebuie să mergem în spate s-o vedem: vâltoarea. O adevărată bunică a mașinii de spălat rufe, un ansamblu de scânduri de lemn dispuse ca un trunchi de con, prin care apa râului curge de la înălțime; vârtejul creat e numai bun pentru a spăla țesături voluminoase, precum cergi și covoare. Pentru exemplificare, câteva țoluri frumos colorate se usucă pe gardul învecinat. Și mai în spate, descoperim și o locuință tradițională cu tot cu acareturi și cu fântână.

Vecina de vis-a-vis, o bătrânică simpatică, stă sprijinită de un stâlp al impozantei sale porți maramureșene, de care atârnă un țurgalău imens (aflasem ce-i ăla când am vizitat Muzeul Țărăncii Române din Dragomirești) și, când vede că ne apropiem, ne întreabă: „Da' casa mea nu vreți s-o vedeți?! ” Mănânci, calule... ? Intrăm în curtea spațioasă, delimitată de clădiri pe 3 dintre laturile sale. Am fost invitați întâi în casa din dreapta, o casă construită în totalitate din lemn, de vârstă destul de tânără, după aspect. Dincolo de prispa pe care se odihnește un covoraș în culori vesele, pătrundem într-o încăpere mare, în care suntem serviți cu un păhărel de horincă sau de vișinată. Tati miroase doar,că e șofer, copiii nici măcar, deci pică pe mine măgăreața să salvez onoarea familiei; la horincă nu mă bag, dar vișinata e bună și astenia dispare complet.

Bunica ne invită apoi în casa mare, cea din stânga intrării, ai căror pereți exteriori sunt îmbrăcați într-un mozaic colorat și garnisiți cu flori de jur împrejur. Casa are formă de L și veranda se sprijină de asemenea pe stâlpi sculptați în lemn. Înăuntru însă... ne așteaptă o lume de poveste! Totul este decorat excesiv, dar neostentativ, icoane și tablouri încadrate de ștergare, cergi, perne, farfurii pictate... Totul strălucește într-o mie de culori ca o mie de sori mici și veseli, care ne fac să zâmbim instantaneu! Doamne, ce minunăție! „Cine a făcut toate astea?” „Eu, cine?!” Munca de-o viață a acestei femei ni se oferă privirilor spre a ne uimi și bucura! Mai schimbăm câteva vorbe, ea ne întreabă de unde venim, noi o întrebăm de copii; s-au răspândit care încotro prin toate colțurile lumii, ne povestește cu mândrie și dor despre fiecare... Când plecăm, întrebăm de preț. „Ce preț? Niciun preț!” O convingem până la urmă pe bunica să ne vândă un recipient cu horincă, să guste și bietul Tati când o putea...

Nu facem mulți pași, că auzim din urmă: „Da' casa mea nu vreți s-o vizitați? ” „Ba da, bunicu', de ce nu?” Casa bunicului e alături, semnalizată din șosea cu o pancartă: „Casă tip muzeu”. Casă veche de lemn, cu flori la poartă. Pe bunica (lui bunicu') o găsim în bucătăria de vară, în care este instalat războiul de țesut, în plină acțiune. Comanda la care lucrează vine tocmai din Brăila, dar are solicitări din toată Europa, abia prididește să le facă față. Ne invită apoi în casă. Pe unul din paturi, este o cergă la fel cu cea la care lucrează acum. La fel ca și la vecina, totul sclipește de curățenie, totul râde în mii de culori! Nu știm încotro să ne îndreptăm privirile mai întâi. Întrebăm de o ie autentică, are vreo două, dar nu le vinde. Ne arată o imitație de ie maramureșeană, dar de-asta nu vrem noi. Și bunicii aceștia au rămas singuri, și copiii lor sunt răspândiți prin lume... Cumpărăm și de la ei o mostră de horincă, să facem comparație, nu de alta.

... Maramureșul... Să vă spun cum am perceput eu Maramureșul. Ca o altfel de Românie, mai caldă, mai colorată și mai veselă. După ce treci pe sub celebrele porți maramureșene ce delimitează regiunea, deja îi simți - palpabil - magia! (La fel simt când pătrund în Dobrogea.) Colinele parcă sunt dintr-o dată mai blânde, căpițele de fân mai parfumate, bisericile mai tainice, oamenii mai blânzi... Mda, poate că exagerez eu, așa cum fac de obicei... Și ce dacă?! Tot ce contează e că în doar 4 zile mi-am încărcat bateriile pe full, astenia a dispărut fără urmă, și... acum, câteodată, seara, am la ce visa cu ochii deschiși: la vacanța mea minunată în bătrânul Maramureș...

---

VIZUALIZĂRI: 10869 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI