Pedalând pe valea Moselului

TIPĂREȘTE

Motto:

Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată - Omar Khayyām

Valea Moselului şerpuieşte printre dealuri acoperite de vii, cu castele veghind de pe câte un vârf însorit, cu campinguri pline de rulote şi căsuțe de vacanță. Oraşe şi sate liniştite, unde doar turiştii reuşesc să facă larmă, se înşiră unul după altul precum jaloanele ocolite de un schior care coboară vijelios la vale. Parcursă în aval şi în amonte de vase de pasageri, iahturi şi nave de marfă, în sus şi-n jos de autocare, automobile, motociclete şi biciclete, pare a nu avea nici un moment de tihnă.

Am căutat să profit cât mai mult atunci când combinația timp liber - vreme frumoasă mi-a fost favorabilă şi una dintre aceste ocazii s-a ivit acum două săptămâni. Mi-am luat bicicleta (de fapt ea m-a cărat în spate), pe veşnic tânăra Camila şi am pornit precum Făt Frumos pe calul său fermecat, cu modificarea drastică a parametrilor (vârstă, frumusețe, deşteptăciune, viteză, temperatură jăratec).

Punct de plecare am ales Zell, o romantică localitate aşezată la adăpostul unor dealuri copleşite cu vii. Străzile pietonale paralele sau perpendiculare cu Moselul, străjuite de clădiri înalte cu aspect patriarhal, sunt înțesate de terase, uneori formate doar dintr-un şir lung de mese. Spațiul nu trebuie pierdut atunci când ai cârciuma la stradă, căci turiştii obosiți abia aşteaptă să găsească un colț umbros pentru a savura un pahar de vin sau a mânca un cârnat cu varză. Chiar şi castelul oraşului, un edificiu clădit în stilul goticului târziu, este dedicat turismului şi te îmbie să fii oaspete acolo unde şi împăratul Maximilian I sau regele prusac Friedrich Wilhelm IV au poposit.

Renumele Zell-ului a fost adus vinul de aici, iar "Zeller Schwarze Katze" poate fi considerat cap de afiş. Desigur numele de "Pisica neagră" nu este original, dar calitatea vinului a făcut ca el să fie apreciat şi cunoscut. Mi-am parcat bidiviul alături de alte reprezentante ale genului, mult mai moderne, dar probabil mai scumpe şi decât automobilul pe care îl dețin. Prima vizită este la un magazin specializat pe care-l ştiam de mai mulți ani şi unde am achiziționat un riesling din 1982, la prețul de 9 euro, produs la podgoria Heinrich Mayer Jr. L-am considerat un suvenir şi n-am mai dat atenție banalilor magneți de frigider.

Forfota care cuprinde orăşelul se datorează vremii însorite doar în parte, căci farmecul provincial atrage în fiece anotimp. Domni şi doamne, tineri şi bătrâni, trec de la o prăvalie la alta, de la o vitrină la alta, ca într-un bazar oriental, cumpărând, dar mai mult studiind, sticle de vin cu etichete atestând calitatea şi vechimea, delicatese culinare "home made", flori, suveniruri şi o grămada de nimicuri frumos colorate. Nu am făcut plinul înainte de a porni, dar am vrut să savurez la o mică terasă un pahar de vin alb, demisec şi rece, pentru a prinde putere. O domnişoara care părea chiar localnică s-a grăbit să-mi ia comanda şi după cinci minute a venit cu nota de plată. I-am explicat că a sărit una dintre etape, aceea care mă interesa pe mine cel mai tare. A realizat instantaneu că a uitat să-mi aducă ceea ce comandasem şi a zburdat din nou după paharul de vin cerut. Licoarea s-a dovedit a fi mai grea decât mă aşteptam şi am simțit-o cum se duce în jos, înspre adidaşi. Am sperat că astfel voi apăsa mai cu forță pe pedale.

Parcursul în avalul Mosel-ului l-am întrerupt destul de curând, după doar şase kilometri, şi am traversat râul în dreptul localității Bullay, pe ceea ce este considerat a fi singurul pod din Germania amenajat atât pentru traficul rutier cât şi pentru cel feroviar. Podul este destul de îngust şi până am trecut pe celălalt mal s-a format o coadă lungă în spatele meu, căci nimeni n-avea loc să depăşească. Totuşi nu s-a auzit nici un claxon, nici o apelare irevențioasă, toți rulând cu viteza bicicletei mele. În sătucul Alf, un alt loc căutat pentru podgoriile sale, am intrat pe o şosea secundară pentru a vizita castelul Arras. Mai cu ochii după indicatoare, mai studiind GPS-ul, m-am trezit în pădure. Cum cauciucurile Camilei sunt destul de uzate am lăsat-o în grija unui copac şi am continuat pe jos. Urcuşul spre castel este pe un drum care mi-a amintit de patria natală prin calitatea asfaltului şi prin peisajul dominat de pădurea deasă.

Pătrund prin poarta larg deschisă şi constat că în spatele zidurilor groase şi a turnului semeț este o plăcută locuință medievală transformată în pensiune. Nu mă amestec printre oaspeții care populau grădina încărcată cu flori, ci intru în micul muzeu. În prima încăpere sunt atârnate tablouri ale stăpânitorilor castelului, pictate în culori sobre, asortate cu fețele lor rigide. Într-un colț o gravură a lui Dűrer îl reprezintă pe împăratul Maximilian I, care în 1512 a trecut şi pe aici în drumul său spre Trier. Alături este o alta înfățisându-l pe Karol V, nepotul şi urmaşul său pe tron. Pe pereți găsesc şi alte gravuri cu peisaje de pe Mosel, de la Cochem, Beilstein, Trier sau Zell. Nu lipsesc nici suvenirurile din zonă, dar suveniruri de acum mai mult de un secol. Fiind într-un castel panoplii belicoase cu săbii şi spade, sulițe şi halebarde, arme de foc, buzdugane şi câteva armuri complete se lasă admirate. Vitrine întregi apar umplute cu cărți cu coperți scorojite şi cu documente îngălbenite. În mijloc, la loc de cinste, două foi de hârtie atrag atenția prin numele expeditorului. Prima, având antetul Armatei din Italia", este semnată "Bonaparte", iar în a doua, din 1805, marele împărat scrie simplu, "Napoleon", căci nu mai avea nevoie de o altă prezentare.

În 1984, castelul vechi de aproape o mie de ani şi-a schimbat proprietarul, fiind achiziționat de familia fostului preşedinte al Germaniei Federale, dr. Heinrich Lűbcke, familie care îl administrează şi în prezent. Din acest motiv sunt prezentate câteva daruri primite din partea papei Ioan al XXIII-lea sau a unor şefi de stat. Pe un perete stă atârnată o tapiserie din sec. al XVIII-lea, dăruită de gen. Charles de Gaulle, preşedinte al Franței, ca un simbol al bunei înțelegeri dintre cele două țări, țări care au fost învrăjbite secole de-a rândul. Pe rafturi stau albume întregi cu fotografii originale, unde am găsit nume auzite de mine încă de pe când eram copil, ca Lyndon B. Johnson, preşedintele Statelor Unite ale Americii, Harold Wilson, prim-ministru al Marii Britanii, Ben Gurion, fondator şi prim-ministru al Israelului, Suleiman Demirel, prim-ministru şi preşedinte al Turciei, Aldo Moro, prim ministru al Italiei. Este însă cu totul altceva decât expoziția omagială de care ne aducem aminte cei mai în vârstă dintre noi, este recunoştiința arată cu modestie de către familie.

Am urcat şi în turnul cel maiestos, locul cel mai înalt, de unde se pot admira împrejurimile. Turnul a servit dintotdeauna drept rezervor de apă şi n-are decât vreo nouă sute de ani. Urcând scările am zărit şi micuța capelă a castelului, zidită în anul 1105 şi închinată sfântului Laurențiu.

Mi-am continuat cursa pe două roți pe malul drept al Moselului, profitând de existența altui pod. Nu s-a dovedit a fi o alegere inspirată căci după ce am depăşit o porțiune asemănătoare cu o carieră de piatră, destul de spectaculoasă ca imagine, drumul mi-a dat de înțeles că duce spre ruinele unei mănăstiri şi cam atât. GPS-ul şi semnalul la internet s-au hotărât să ia pauză aşa că m-am simțit pierdut în inima unui loc pe care aveam impresia că-l cunosc. Am pornit spre ruine cu speranța în suflet şi în roțile Camilei, drumul fiind lipsit total de asfalt, dar cu nişte pietre tare amenințătoare la adresa cauciucurilor bicicletei. Ajuns la fosta mănăstire Stuben, distrusă în 1788, după o existență de peste şase veacuri, constat că aspectul este deprimant. Ziduri subțiri, fără acoperiş, spații goale, unde altădată erau ferestre, este ceea ce a mai rămas din aşezământul care a adăpostit timp de sute de ani relicvariul Staurothek.

Îmi înfrâng dorința de a mă arunca în aventură cu capul înainte pe o cărăruie care urmează cursul apei şi mă întorc până la pod şi-l traversez înapoi. Coloane lungi de ciclişti şi biciclişti mă depăsesc de parca aş fi staționar. Cei dintâi, echipați şi antrenați ca pentru Turul Franței, trec pe lânga mine precum TGV-ul, nebăgând în seamă peisajul, ci doar viteza. Bunicuțele şi tătăicii pedalând, uneori pe biciclete electrice, mă lasă şi ei în urmă, până ce mândria mea masculină, prostească evident, mă împinge la un efort la care nu sunt în stare să rezist şi după jumătate de kilometru ajung la concluzia că cel mai deştept cedează.

Rulând în ritmul meu obişnuit, căci legenda spune că broasca țestoasă câştigă întrecerea, sosesc în Eller-Eiger, sat cunoscut evident drept producător de vin. Renunț să vizitez biserica locală şi caut un altfel de aşezământ. Cu uimire constat că nu-i nici un loc liber la nici o terasă întâlnită. Ba chiar pe lângă unele corturi grătarele sfârâie de am impresia că sunt pe Valea Prahovei. Doar gunoaiele lipsesc, nemții nefiind în stare să arunce hârtiile cu dezinvoltură pe jos.

Abandonez să mai caut un pahar de vin rece şi pedalez până la primul bac pentru a a vizita Beilstein-ul. Aceasta este un foarte mic sat, dar unde foarte mulți turişti poposesc. Aspectul de vechi oraş provincial german încremenit în timp, cu case care te duc cu gândul la basmele fraților Grimm, cu ruinele castelului familiei Metternich lâncezind pe un vârf stâncos, i-au adus denumirea de "frumoasa adormită". O părăsesc pe Camila rezemată de un gard şi încep urcuşul spre castel. Din nefericire pentru mine şi de această dată au găsit loc pentru el tocmai pe vârf de deal, aşa că am eliminat cu succes nişte calorii fără a apela la vreun instructor de sport. Fac mai multe fotografii la ceea ce au lăsat francezii în urma lor în 1689, apoi mă reintorc în sat. Şi cum oboseala îşi cere drepturile găsesc un loc de odihnă, temporară, la o terasă umbrită de viță de vie, unde asemeni lui Omar Khayyām "aud zicând că vinul e singurul balsam". Şi chiar a fost balsam. Întoacerea spre "casă"? Chiar nu mi-a mai păsat de ultimii zece kilometri până la Cochem.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 2052 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI