Logarska Dolina: verdele crud al toamnei adăpostit de crestele sclipitoare ale munților

TIPĂREȘTE

"Vei găsi câmpiile superbe ale Sloveniei colorate în culorile arămii ale toamnei”… mi-a spus o cunoștință, cu nostalgie, înainte de plecare. El și soția lui, care făcuseră un tur cu mașina în această țară mică dar deosebită, fuseseră impresionați de de frumusețea ei naturală și de nivelul de civilizație al locuitorilor. Cum viziunea unei păduri de munte colorate în culorile calde ale sfârșitului de septembrie funcționează ca un magnet în cazul meu, mi-am făcut bagajele cu destul entuziasm, mai ales că, spre deosebire de multe călătorii în care am fost pe cont propriu, de data aceasta am călătorit cu un grup de colegi, la un workshop internațional.

De pe site-ul hotelului și din agenda organizatorilor am înțeles nu numai că Logarska Dolina (Logar Valley) este una din cele mai frumoase văi din Europa, dar și că are prin împrejurimi suficiente atracții, accesibile și fără echipament montan sau mașină. Am fost sfătuiți să ne luăm haine comode, dar și costume de baie, pentru că la hotel există piscină outdoor/indoor, saună și alte facilități de care ne vom putea bucura. Amintindu-mi frigul pătrunzător al serilor și dimineților de munte din România, am luat în bagaj mai degrabă haine groase, care să permită plimbări chiar și la orele incomode pe care agenda evenimentului le lăsase, cu zgârcenie, libere.

Drumul până la destinație a fost destul de obositor, cu două avioane (neexistând avion direct spre Ljubliana, s-a optat pentru o escală la Belgrad, cu o pauză de două ore între zboruri) și un shuttle închiriat cu care aveam să traversăm cei 65 de km între Ljubliana și Logarska Dolina/Solçava (satul cel mai apropiat). Cu aceste etape, am petrecut în total șapte ore pe drum, ultimul segment (traversarea muntelui pe serpentine cu microbuzul, în întunericul déjà profund al serii) fiind cel mai obositor dintre toate.

Odată ajunși la locul de cazare, la ora 22,00, puteam cel mult să ghicim că împrejurimile sunt superbe, după masivul impozant care se contura în spatele hotelului - și să simțim că respirăm, în sfârșit, un aer deosebit de curat și de rece, impregnat de mirosul înțepător al pinilor. Ne-am mulțumit cu o cină a la carte care nu ne-a impresionat prea mult și cu o conversație în care, pe lângă presupuneri despre proiectul în cadrul căruia venisem, am făcut și planuri de activități pentru timpul liber.

A doua zi dimineață, priveliștea de la geamul camerelor a transformat așteptările în certitudine: ne găseam într-o “căldare naturală” (de origine glaciară, cum am auzit) cu baza pe o câmpie perfect plană, a cărei întindere era rar tulburată de vreun copac, și înconjurată de munți înalți. Un perete înalt și golaș flanca spectaculos valea chiar în partea opusă hotelului, în timp ce munții împăduriți de pe părțile laterale păreau încremeniți într-o contemplare reciprocă. Culoarea dominantă a văii nu era arămiul, așa cum prezisese cunoștința mea, ci un verde deschis de o intensitate incredibilă.

Alături de verdele crud al câmpiei se ridicau, în valuri, tonalitățile diferite de verde ale pădurilor de pe coastele munților, ca într-o simfonie dedicată tinereții eterne a naturii. (Aici va fi fost, pesemne, valea fermecată din “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”…). În planul depărtat, pereții albi și cu contururi dure străluceau pe cer în lumina soarelui sau, dimpotrivă, în umbrele create de nori, sporind efectul coloristic al câmpiei. (Astfel, am vorbit adeseori despre tablouri și pictură, însă tot Dumnezeu este cel mai mare pictor….)

Dincolo de efectul vizual radiant al acestei priveliști care îi făcea pe turiști să se simtă ca niște copii într-o grădină fermecată, am descoperit și un climat (cum se putea altfel) de o pace nemărginită. Liniștea câmpiei era tulburată doar de tălăngile unor văcuțe sau de nechezatul a doi ponei simpatici cu coama blondă (toți de la cele câteva ferme care se vedeau aruncate, ca niște căsuțe de jucărie, la marginea câmpiei, la o mică distanță de hotel).

Cu căluții ne-am împrietenit într-una dintre plimbări, iar în altă plimbare am admirat familia de caprine pe care o altă pensiune din apropiere o ținea “cazată” lângă șosea (o șosea îngustă, pe care mașinile treceau rar). Uitându-ne la animale și la viața lor lipsită de griji, precum și la curățenia fără cusur, am înțeles, cu regret, de ce Logarska Dolina nu s-ar putea găsi niciodată în România. Cu toate că este atât de tradițională și puțin atinsă de civilizație, nu s-ar putea menține într-un mediu atât de primitiv (din punct de vedere social) cum este cel românesc.

În continuare… (recunosc că lungesc detaliile de peisaj pentru că nu îmi vine să mă întorc – mental - din paradis) se cuvin spuse câteva cuvinte și despre traseele care au ca punct de plecare această vale minunată. Deși valea nu pare să fie tocmai sediul montagnarzilor, există o mulțime de trasee, mai lungi sau mai scurte - și mai degrabă ușoare decât dificile, după cum povesteau panourile și broșurile locului. Cărările înconjoară câmpia și urmăresc conturul munților prin pădurile de la poale, devenind abrupte de-abia într-un final (final pe care noi nu l-am atins, pentru că timpul nu ne-a permis să facem nici un traseu mai lung până la capăt – nu am ajuns nici în satul Solçava, pentru care am fi avut nevoie de mașină).

Zona conține trei cascade care pot fi vizitate: prima, cascada Palenk, se afla chiar în spatele hotelului; cea de-a doua (Rastocki) cam la jumătatea drumului spre cea de-a treia; iar cea mai frumoasă, cascada Rinka, se afla la o oră și jumătate de mers pe jos de la hotelul Plesnik. În afară de cascade și poteci prin pădure, mai sunt și alte obiective, cum ar fi copacul secular de la Klemenca (înalt de 29 m, vechi de 200-300 de ani, declarat monument al naturii), “Izvorul de Fier” (cu apă venită de la mare adâncime și bogată în fier) și Biserica Sfintei Maria a Zăpezilor din Solçava (biserică din secolul XIV care conține și o Madonă în stil romanesc).

Pe de altă parte, și excursiile cu mașina care se pot face din acest loc sunt atractive, din câte ne-au descris participanții din alte țări (cu toate că șoferii pot să nimerească fără să vrea în Austria, granița fiind destul de aproape :) ). Aici se cuvine să observăm că, deși drumurile sunt destul de înguste în zonă (încât pe unele porțiuni încape doar o mașină), sunt de o calitate foarte bună, iar indicatoarele actualizate și clare.

Vremea s-a dovedit a fi prietenoasă, într-una din zile temperatura depășind 26 de grade și atrăgând câțiva îndrăzneți la plajă la piscina outdoor. În celelalte zile temperatura s-a menținut normală pentru această perioadă și nu au existat alte amenințări în afară de câțiva nori foarte pitorești.

Dacă vremea a fost prietenoasă, timpul a fost inflexibil: orele s-au scurs cu repeziciune, mai ales pentru că venisem “la lucru” și nu la plimbare... Oricât ne-am fi dorit, micuța clepsidră a zilelor slovene a ajuns la capăt și a trebuit să luăm drumul întoarcerii: un drum plin de peripeții, care a durat șaptesprezece ore în loc de șapte…

Însă nu vom părăsi deocamdată Logarska Dolina, pentru că se cuvine scris un review și despre hotel (hotelul Plesnik), care completează perfect povestea idilică a unui colț de paradis…

---

VIZUALIZĂRI: 3437 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI