Vacanţă în Praid, Sovata şi Corund (II) – Fântâna brazilor de lângă Corund

TIPĂREȘTE

Cu o mare întârziere, vin cu partea a doua a poveştii despre vacanţa noastră în zona Praid. Sunt sigură că deşi a trecut un an, multe din cele descrise în continuare sunt la fel.

Când spui Corund te gândești la ceramică, pentru că renumele pe care satul îl are în țară și până departe, în afara ei, se datorează în cea mai mare parte meșteșugului tradițional al olăritului practicat aici de localnici și moștenit din tată în fiu.

Corund este, administrativ vorbind, o comună din Harghita, ținutul secuiesc, împrăştiată în vreo 5 sate, dintre care cel mai mare, satul cu același nume, se întinde de-a lungul drumului principal, iar restul sunt mici și risipite pe văile și colinele din jur, cu drumuri nu dintre cele bune către ele. Corund, una dintre cele mai mari comune din Harghita, are cu totul peste 6100 de locuitori, în marea lor majoritate, vreo 94%, fiind maghiari.

Corund este un important centru al olăritului popular din Transilvania, dar această îndeletnicire nu este singura pe care oamenii locului o cunosc și o practică, ocupându-se de asemenea de prelucrarea lemnului, prelucrarea de obiecte artizanale din iască și comerțul, atât local cât și ambulant, cu produsele tradiționale pe care le realizează, dar nu numai.

La Corund am ajuns, venind dinspre Praid, după 11 km de drum bun și peisaje pline de farmec. Drumul alunecă spre sud, către Odorheiu Secuiesc, în curbe largi, printre verzi coline molcome, lăsând în spate, în depărtare, Praidul, apoi satul Ocna de Sus care se proiectează în zare pe partea dreaptă, cu turnul bisericii înălțându-se dominant în mijlocului lui și având pe fundal muntele de sare. Pierduți în admirarea peisajului nici nu ne-am dat seama când am și ajuns la intrarea în sat.

Satul Corund, așa cum se desfășoară de o parte și de alta a drumului, arată prosperitate. E sat de oameni gospodari, înfloritor probabil datorită olăritului și comerțului cu ceramică, precum și cu alte produse artizanale mai mult sau mai puțin autentice. Casele sunt mari și frumoase, grădinile îngrijite, cu verdeață, amenajări de exterior și multe flori. Sunt destul de multe pensiuni.

Începând de la intrarea în sat, din loc în loc sunt magazine de produse ceramice lângă câte o poartă de gospodărie. Asta se întâmplă până spre mijlocul satului, unde magazinele din poartă se îndesesc atât de tare încât casele aproape nu se mai zăresc, ascunse fiind în spatele unui lung șir de tarabe aliniate la gard și la drum și pe stânga și pe dreapta, într-un soi de Horezu cu atmosferă transilvană, curat, mai organizat și chiar mai plăcut ochiului cumva, cel puțin din punct de vedere al înșirării unitare a arhitecturii de tip gheretă împodobită cu produse scoase la vânzare. Găsești de la produse de artizanat specifice zonei cum sunt vase de ceramică de Corund, obiecte decorative sau utile din iască și lemn până la produsele pe care le găsești de-a lungul drumurilor patriei, în toate zonele turistice, în popasurile cu produse tradiționale: oale de sarmale de toate formele și mărimile, cutii de pâine, cergi, bluze tradiționale, mai multe cu specific secuiesc dată fiind zona, opinci, mic mobilier și alte produse de lemn, obiecte decorative.

Dar bineînțeles produsul ”artizanal” chinezesc din categoriile mărgeluțe și hăinuțe, papucei, jucărele și tinichele, tablă și plastic colorat, e nelipsit, cum nelipsiți sunt magneții, piticul de grădină și barza în mărime naturală, din plastic cu tablă, în cel puțin trei dimensiuni disponibile. Eu sunt mereu fascinată de barza de grădină, oare se caută, oare se vinde, oare aduce profit? Sunt cârcotașă, dar de fapt îmi place să mă plimb printre aceste produse pseudo-tradiționale, mă pierd între ele și habar nu am cum se duce timpul. Este o sursă de noi și permanente motive de amuzament și uimire. Și orice aș face, mâna cumva mi se duce către portofel și nu mă abțin să cumpăr câte un suvenir, fie el tradițional cu adevărat sau nu, așa ca amintire pentru noi sau pentru cei dragi. Cu barza însă… mă mai gândesc .

Am apreciat totuși faptul că unele (puține însă) standuri, probabil datorită renumelui pe care îl au proprietarii acestora ca producători locali, nu s-au abătut de la a vinde doar ceramică produsă în casă, chiar dacă nu toate produsele păstrează spiritul tradiției, fiind și modele care se abat de la tradițional și o iau către zona kitch, pentru că se caută, dar măcar sunt făcute de mâna lor. Cu proprietara unui astfel de magazin am stat de vorbă, ne-a arătat produsele lor, povestindu-ne mândră cum se împart activitățile de olărit în cadrul familiei, inclusiv cu copiii. Aceștia sunt integral responsabili, se pare, de procesul tehnologic al fabricării păsărelelor ciripitoare cu burta plină de apă. Acelea care scot triluri când sufli în ele după ce le umpli cu apă adică, pe care eu mi le amintesc din secolul trecut, din vremurile când încă copilăream și îmi cumpăra mama în câte o vacanță. Doamna ne-ar fi dus și la atelierul de acasă, să ne arate soțul ei cum se lucrează acolo, dar era joi, iar în sâmbata imediat următoare era mare târg de ceramică în Sovata. Ca urmare pregătirile erau în toi iar soțul ei nu era acasă, era plecat cu vasele la cuptoare, pentru ars, deci nu avea cine și ce să ne arate atunci. Și ca să știți, păsărelele ciripitoare nu mai sunt doar păsărele ușor stilizate și greu identificabile cum mi le amintesc eu din copilărie, speciile sunt clar delimitate: vrăbiuțe, rândunici și cocoșei, ba chiar poți să sufli în fundul (pardon, coada) unui pisoi ceramic, sau a unui porcușor rozaliu și aceștia vor ciripi în triluri pe tonuri înalte.

Prețurile sunt pentru toate buzunarele, dar am constatat că totuşi sunt mai mari în Corund decât în afara lui. În ziua în care am plecat înapoi spre casă, mi-am amintit că mai aveam nevoie de un suvenir și am oprit la un mic bazar, lângă o benzinărie, aproape de Odorheiul Secuiesc, la doar 15-20 km mai jos de Corund. Am luat cu 5 lei același produs pe care îl luasem cu 7 lei cu o zi înainte, din centrul Corundului.

În timp ce mă documentam pentru vacanța despre care scriu, iată, partea a II-a, cu atât de mare întârziere, am aflat că dacă vii în vacanță în Corund și în împrejurimile acestuia, poți avea de văzut locuri şi de făcut lucruri care nu ţin neapărat de ceramică, olărit sau comerț cu produse artizanale.

În orele petrecute în Corund, noi nu le-am vizitat pe toate, din lipsă de timp, din cauza caniculei din ziua respectivă și care ne-a doborât mai repede decât ne-am fi dorit, fiind cea mai fierbinte dintre zilele petrecute în zonă și din cauza drumurilor proaste cel puțin într-unul dintre cazuri.

Despre Muzeul de aragonit pe care l-am găsit aproape de intrarea în Corund, pe dreapta lângă drum, nu pot spune mare lucru în afară de cele scrise deja, atât de documentat, de @dorgo înaintea mea.

Prețul biletului: 4 lei/ adult; 2 lei/ copil.

Ce pot spune însă este că muzeul are şi rol de centru de informare turistică pentru zona Corund-Praid. Ţi se oferă informaţii şi pliante despre ce poţi să vizitezi şi cum să îţi petreci timpul în zonă. Fiindcă ne doream să ajungem la Tinovul Fântâna Brazilor am rugat-o pe domnișoara tânără și drăguță de la muzeu să ne explice cum să ajungem. Ne-a oferit cu foarte multă amabilitate informațiile solicitate și pliante cu traseul și harta zonei.

Am aflat astfel că Tinovul este la 7 km de centrul satului Corund, după ce treci de satul Fântâna Brazilor. Am întrebat dacă drumul este asfaltat și am aflat că din păcate nu, este drum de țară, de pământ, dar e bun și se poate ajunge, mai ales că vremea era uscată de multă vreme. ”Știți, garda mașinii noastre este joasă, e drumul prost? Credeți că putem ajunge? ” i-am spus. Probabil aici am pierdut-o, nu știu dacă o fi fost limba română de vină sau doar cunoștințele tehnice despre mașini, pentru că mi-a răspuns candid, că ”da, bineînțeles, se poate merge, ajung și autobuzele! ”. Ei, dacă ajungeau și autobuze era perfect, sigur ajungea și mașinuța noastră târâindu-și burta de drum. Am decis însă să ne încercăm norocul, să vedem în care gaură sau șleau lasăt în urmă de vreun autobuz rămânem, sau dacă nu s-o putea, asta e, ne întoarcem din drum. Nu mai fuseserăm la un tinov, trebuia să vedem despre ce e vorba.

Biletele pentru intrarea la Tinov le-am plătit, la indicația domnișoarei, chiar acolo la muzeu, urmând să le informăm ”pe fetele pe care le vom găsi sus la intrare”, că am plătit deja.

Prețul biletului Tinov: 6 lei/ adult; 4 lei/ copil. Am plătit preţul la muzeu şi am primit în schimb bilete şi nişte pliante cu informaţii şi harta traseului până la şi în interiorul tinovului.

Tinovul Fântâna Brazilor se află pe platoul vulcanic Praid-Dealu al Munţilor Gurghiu, la 1000 metri altitudine, lângă satul cu același nume ca al tinovului.

Ca să spun drept, am aflat ce este un tinov anul acesta, când mă documentam pentru vacanță. Nu știu dacă am învățat despre tinov la geografie în vremuri îndepărtate, sau poate am lipsit la lecția cu pricina. Tinovul este, deci, o mlaștină oligotrofă (zic asta Dex-ul, Doom-ul şi wikipedia), adică săracă în nutrienți. De fapt tinovul a fost cândva un lac vulcanic, in care s-a dezvoltat in timp datorită climei reci, precipitaţiilor bogate şi solului (inclusiv cenuşa vulcanică rezultate din eruptii) o vegetatie foarte ciudata: turbării şi muşchi care au umplut şi au acoperit lacul, iar deasupra au crescut tufe de afine, merişor, pin silvestru pitic, interesante plante carnivore şi altele specifice însă altor tărâmuri, glaciare şi nu zonei temperate în care ne aflăm, chiar şi în vârf de munte. Petec de tundră şi taiga mutat parcă din nordul rece scandinav sau siberic, pe culmea unui masiv vulcanic din Carpati… minunată ciudăţenie a naturii.

Ca să ajungem acolo, astfel cum ne-a explicat domnișoara de la muzeu, am făcut stânga din drumul principal, venind dinspre Praid, chiar în centrul comunei Corund, acolo unde am găsit indicatorul spre Fântâna Brazilor și Valea lui Pavel. Am urcat ușor printre șiruri de case, am trecut de vreo doua bifurcații. La una am dat cu banul că nu era marcată, am luat-o la dreapta și după ce am mai unduit cu mașina printre case ne-am trezit iar în drumul principal. Nu-i nimic, am mai vizitat și noi satul . A doua încercare, spre stânga, a fost însă cea potrivită. Ne-am bucurat în continuare de drumul îngust dar perfect și proaspăt asfaltat, cale de vreun kilometru. Am trăit chiar cu speranța că domnișoara de la muzeu nu știa bine, că e satul mare și poate nu a mai trecut de mult prin zonă și că iată, au asfaltat drumul, uite ce lin se învârt roțile mașinii. Dar satul s-a terminat repede și din păcate asfaltul chiar mai devreme, odată cu speranța noastră. De aici am bătut cale de încă vreo 6 km, pe drum îngust de țară, de pământ și pietriș, ba chiar și bolovăniș pe alocuri. Drumul a urcat (diferența de nivel față de drumul principal e de aproape 500 m altitudine) în curbe mai largi și mai strânse, prin poiene și tufărișuri. Apoi curbele s-au pierdut în păduri de foioase. Frumoasă pădurea, parcă nu se mai termina, curată și cumva așa parcă neumblată, lăsând rar soarele să se strecoare pieziș printre frunze. Doar la un moment dat drumul s-a bifurcat iar. Am lăsat spre stânga drumul spre satul Valea lui Pavel, ascunzându-se între copaci și am urcat iar, tot prin pădure, pe un drum parcă mai îngust și parcă și ceva mai prost. În unele locuri mă întrebam ce ne facem dacă ne întâlnim cu vreo mașină, cu vreun autobuz că doar circulă pe acolo (chiar circulă?). Nu am întâlnit decât vreo două mașini cu număr local pe tot traseul dus-întors și două căruțe trase de cai, care trăseseră pe marginea drumului, pline de turiști cu fețe toropite de caniculă (voi povesti mai târziu despre asta). Încă nu ajunseserăm la umbra pădurii. În rest pustiu, liniște și pace. Peisaje frumoase, pe care am avut tot timpul să le privim, având în vedere viteza de melc cu care înaintam hurducat. Am ajuns în cele din urmă sus, pe platou şi în satul Fântâna Brazilor. Satul are cu totul vreo 300 de locuitori. Care zău dacă ştiu unde erau, că părea pustiu. Am văzut o singură Dacie care se strecura pe o uliţă. Satul e format din două pâlcuri de case, primul la o răscruce de drumuri unde am găsit un indicator mic pe care abia l-am observat şi pe care l-am urmat pe după gardul unei case, spre tinov, iar al al doilea pâlc de case înşiruite de-a lungul uliţei, după ce mai mergi o vreme pe platoul aproape golaș. Aici am găsit un mic magazin de ţară care era închis. Nici ţipenie de om în jur. Pe uşa magazinului însă era un afiş din care am înţeles că şi aici am fi putut plăti biletele și că biletele erau de fapt o contribuție oarecum benevolă la întreținerea tinovului, acesta fiind de fapt nepăzit. Dacă doream însă vizită cu ghid, aveam posibilitatea să îl sunăm pe custodele zonei protejate. Nu am făcut asta.

Nu departe se vedea capătul pâlcului de case, capătul satului cum ar veni şi puţin mai încolo o poiană frumoasă înconjurată de pădurea de conifere, unde se află şi intrarea în tinov pe dreapta. În partea stângă, nu departe de tinov, lângă gardul împrejmuitor al unor păşuni, erau două căruţe ale unor conlocuitori, înconjurate de câţiva puradei. Nici un adult prin zonă. Puradeii s-au apropiat oarecum timizi de maşină, dar nu ca să cerşească ci ca să ne ofere afine, contra cost, normal. La intrarea în tinov sunt două panouri mari cu informaţii şi explicaţii. Când am fost noi nu era nimeni acolo, nici un paznic, nici una dintre „fetele pe care le vom găsi sus la intrarea în Tinov” şi la care trebuia să le arătăm biletele. Zona intrării s-a populat brusc cu rubedeniile adulte ale puradeilor, o mică șatră de femei și bărbați care tocmai ieșeau din pădure cu găleți pline de afine și bineînțeles ne ofereau și nouă spre vânzare. Ne-am bucurat că tocmai părăseau zona, pentru că după ei s-a lăsat liniștea, perfectă, aproape nefirească pentru niște oameni veniți din centrul unui oraș agitat.

Aflasem, anterior vacanței noastre în zonă, despre o inițiativă civică locală pe care un grup de tineri entuziaști a avut-o și o are în continuare în conservarea și valorificarea bogățiilor naturale și culturale ale Ținutului Sării. Acești tineri au constituit Custodia Ariilor protejate din arealul Corund-Praid și au atras alături de ei parteneri locali (meșteșugari locali în special) în strădania lor pentru păstrarea autenticității tradiționale precum și a frumuseții naturale a zonei și promovarea turistică a acestora, ba chiar au atras și fonduri europene pentru o parte dintre inițiativele lor. Atât cât s-a făcut la Canionul de sare din Praid: cartografiere, pliantul cu harta, marcarea terenului, tăblițele informative, sunt rezultatele lor. De asemenea ceea ce s-a făcut la Tinovul Fântâna Brazilor cartografiere, pliante, zona vizitabilă cu punctele de informare, este tot proiectul lor. Nu stiu mai multe lucruri despre ei decât scriu aici. În ce măsură strădania lor dă rezultate și câte mai sunt de făcut nu știu să spun. Cu siguranță sunt mereu lucruri de făcut și de îmbunătățit. Cred că inițiativa este însă una frumoasă care ar trebui continuată și tratată cu mai multă atenție și ar trebui să capete cât mai mult sprijin din partea autorităților ca ceea ce s-a făcut să poată fi întreținut, continuat și promovat. De asemenea poate fi o sursă de inspiraţie pentru alţi tineri entuziaşti din alte zone ale ţării. Despre Tinovul Fântâna Brazilor a scris deja colegul lucien lucruri interesante pe care nu are rost să le repet.

Voi menţiona, la fel cum am făcut şi cu Praidul, unele atracţii din Corund, despre care am aflat, dar pe care nu le-am vizitat pentru că era trecut de ora prânzului când am coborât de la Tinov, iar soarele era toropitor, ca înaintea unei ploi zdravene de vară, care nu a întârziat mult să apară, doar vreo oră, noroc că ajunsesem deja la adăpost. Sunt pe lista pentru data viitoare când vom ajunge în zonă. Le scriu însă acum pentru eventuali doritori, care se pot documenta în continuare dacă doresc să viziteze:

- Rezervaţia geologică Dealul Melcului – mina de aragonit (cândva cea mai mare exploatare de aragonit din Europa de est) şi izvorul cu apă sărată

- Muzeul etnografic din Corund

- Plimbare cu căruţa trasă de cai: sunt cel puţin două variante de trasee în care se vizitează ateliere tradiţionale: de olărit, ţesătorie, prelucrare iască şi chiar un atelier experimental unde vă puteţi testa talentul în mânuirea roţii, Muzeul etnografic, gustare tradiţională la o gospodărie locală, unul dintre trasee mergând până sus pe platoul vulcanic, la Tinov. Acesta este motivul pentru care am depăşit la un moment dat, în drumul nostru spre Tinov, cele două căruţe cu turişti de care vorbeam mai sus.

- Biserica unitariană fortificată care adăposteşte o orgă din 1822 şi monumentele funerare cioplite în lemn din cimitirul unitarian

- Izvoarele de ape minerale: Diomali, Solomali, Cseredombi şi Erzsébet. Diomali are minerală bogată in fier, Solomali are apa bogată în bicarbonati, clor, magneziu şi calciu, iar izvoarele Cseredombi şi Erzsebet, care izvorasc la est de mina de aragonit, la 800 de metri de drumul naţional, au apa sarată şi bogată în fier.

Informaţii despre toate acestea şi bilete pentru cele contra cost se găsesc tot la Muzeul de aragonit sau la punctul de informaţii turistice din centrul satului.

Am vrut să mai ajungem la Crişeni, să vedem Muzeul Pălăriilor de Paie. Ar fi trebuit să facem dreapta, la intrarea în Corund dinspre Praid şi să mai mergem vreo 11 km. Dar informaţia că drumul este prost ne-a descurajat.

Aşa că ne-am întors în Praid, la timp să ne ferim de ploaia de vară, la Wellness Center Praid, complex despre care am scris în prima parte a povestirii mele despre zona Praid.

---

VIZUALIZĂRI: 17183 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI