3 ore în Pisa

TIPĂREȘTE

Astazi vorbim despre o vizita facuta la Pisa impreuna cu Rina.

Mai fusesem la Pisa de doua ori: o data cu Maria si cu Vito si o data singura. Atunci am facut sedinta de shoping. Nu stiam prea multe despre strazile din Pisa si ce puteam sa vad in plus fata de ceea ce mai vazusem.

Deci iata-ma impreuna cu Rina asteptand autobuzul de la Collesalvetti la Pisa. A venit… sus… la drum.

Am ajuns, dupa o jumatate de ora de mers, in piata Vittorio Emanuelle...

Am intrat pe Corso Italia – strada cu 1234567890 magazine si magazinase. Pe aceasta strada am fost eu la cumparaturi cu ceva timp in urma. Dar acum imi dau seama ca atunci am parcurs cam 25% din aceasta strada. La pas molcom am parcurs strada impreuna cu Rina. Ajunse la capat am intrat pe o alta strada numita Borgo Streto. Se numeste Strada Stramta pentru ca intr-adevar este foarte stramta. Nu incape o masina. Cladirile sunt destul de inalte – cu 2 sau 3 etaje si foarte apropiate asa ca era si foarte intuneric.

De o parte si de alta a strazii erau alte magazine si magazinase si inca cateva zeci de terase micute de la cafebaruri, pizerii si gelaterii. Terase micute inseamna cate trei sau patru masute la o locatie iar la aceste masute cu greu incapeau 4 persoane. In nici un caz nu veti vedea la aceste terase “superbul” mobilier de plastic pe care eu il urasc de moarte. Masutele si scaunele erau facute fie din fier forjat-marea majoritate- fie din lemn si cu perinute cochete asezate pe sezutul scaunelor.

Turisti – multi, pensionari - si mai multi. Acestia din urma se aduna spre seara, dupa orele 4, in “gasti” se aseaza pe bancute si povestesc povesti. Sunt foarte simpatici. Dar ies numai EI. Ies numai barbatii. Nu veti vedea nici o data doamne iesite afara la povesti. Ele povestesc inauntru – in case. Si nu stiu de ce. Nici nu cred ca ma intereseaza.

Eram fascinata de cladirile din jurul meu care aveau acel aer de VECHI, ANTIC si VALOROS. Aveam impresia ca sunt pe vreun pasaj din Bistrita dar cu mult mai multe locuinte si un pic mai bine ingrijite. Eram fascinata de ferestrele de deasupra mea unde ba atarnau haine puse la uscat fie atarnau flori si in special muscate. Si se auzea muzica. Multa muzica… dar din pacate destul de amestecata.

Se auzea muzica de la terasele de pe strada dar si de la ferstrele de sus. Nu era totusi un vacarm. Era o atmosfera destul de boema zic eu. Imi era bine. Nu era cald pe acea straduta desi afara erau, normal, 40 de grade. Si era si destul de intuneric. Dar... am ajuns la capat. La capatul stradutei inguste. Aici ne astepta unul dintre multele poduri de peste raul Arno. Frumos…. Foarte frumos… Arno este cam cat Siretul de mare. Aveti idee cam cat de mare este? Unii dintre voi sigur. Si curge lin si linistit. Si este curat. Nu veti vedea vreo punga sau vreun PET aruncate aiurea.

Pe partea cealata era parca o alta lume. Cladiri de locuinte care ar putea fi numite si blocuri dar in nici un caz asa cum le stiti voi ca sunt in Romania. Fara balcoane iesite in afara, fara multe culori pe fatade, numai un crem portocaliu care este se pare culoarea preferata pentru aceste fatade. Dar cu flori la ferestre si cu haine intinse la uscat.

Asta sus. Jos deja era un iures de masini, de scutere, de biciclete si de oameni ca am simtit ca ametesc. Semafoare… claxoane…. dar nu strigate si injuraturi. Asta este o parte a Italiei de care eu nu am avut parte pana acum. Partea civilizata ar trebui sa spun? Nu stiu.

Ajungem si la capatul acestei strazi. Ce facem? Rina nu mai stia cum se ajunge la Turn. Ce facem? Intreaba Mihaela (adica eu) pe cineva. Chiar daca respectivul nu era pisan ne-a explicat foarte frumos pe unde trebuie sa mergem. Si am mers… Si am ajuns… Am ajuns la Turn… Ca si prima data am fost impresionata de culoarea lui…. ALB. Un alb scipitor as zice eu. Te astepti ca o cladire construita cu ceva ani in urma, chiar daca este din marmura alba, sa aiba o oarece nuanta de gri. Dar nu… Este alb… alb ca si laptele. Si nu exagerez.

Langa turn este Domul. De fapt este catedrala turnului. Dupa ce ne-am invartit putin in jurul turnului ne-am apropiat de catedrala. Aici – siruri, siruri turistii asteptau sa intre inauntru. Fara sa ne dam seama am intrat intre ei si luate de val ne-am trezit la usa catedralei, intre un grup de turisti nemti care erau in fata noastra si un grup de japonezi care erau in spatele nostru. Ajunse la usa eu mi-am scos portmoneul sa platesc -cum ma asteptam-intrarea. Din pacate biletele pentru intrarea in catedrala se cumparau din alta parte. Asa ca am facut cale intoarsa, urmand ca alta data sa intram si in catedrala. Asta pentru ca la bilete era coada destul de mare. Doamna care era la intrarea in catedrala ne-a explicat intr-o amestecatura de limbi – italiana, engleza si germana cum sta treaba cu biletele. Afara m-a pufnit rasul cand am auzit-o pe Rina cum ma intreaba:”Dar doamna aceea vorbea romaneste? Cum de ai inteles-o? ” Asta-i Rina.

Ne-am mai invartit prin curtea Turnului ceva vreme. Ne-am minunat de cat de multi turisti pot fi pe o anumita suprafata de teren. Si de toate soiurile... Si de toate culorile... Si de toate varstele... Si mai bogati... Si mai saraci... Si mai in grupuri mari... Si mai cate doi... Si mai singuri…... Si mai… …... Si mai… …. Mai tineti minte reportajul despre romanul care langa turnul din Pisa “batea 5” cu turistii, necunoscuti dealtfel pentru el, care isi faceau poze incercand sa “sprijine” turnul? Am avut aceasta dorinta si eu… ma mancau palmele… si erau destui care faceau poza asa. Dar bunul simt si-a spus cuvantul. Am stat in banca mea desi ma mancau palmele. Macar una daca as fi reusit…. Dar tot o fac eu odata si odata…...

Pe langa turn in acea curte mai erau domul de care v-am povestit, il batisterio – o biserica unde se tin ceremonii de botez, muzeul Galileo Galilei, si 1234567890 de tarabe si tarabute, de tejghele si magazinase. Si toate cu suveniruri de la turn si din Italia: magneti pentru frigider (in alta parte nu stiu unde s-ar putea fixa astia), masti venetiene, tricouri cu tot felul de inscriptii, tot felul de statuiete reprezentand turnul, bonete de bucatari - voi cumpara sigur cel putin una candva, sorturi de bucatari, bratari si multe, multe, multe altele…...

Am facut turul Pietei Miracolelor, asa se numeste locul unde se afla turnul si celelalte “acareturi” si care este imprejmuita cu un zid pe masura vechimii cladirilor. Ne-am saturat de baia de multime pe care am facut-o si ne-am indreptat spre iesire. Drumul inapoi – acelasi traseu. Cu oprirea normala pentru mine la o inghetata. Am servit-o pe una dintre “marile” terase de care v-am povestit. Erau 3 masute facute din fier forjat cu cate 2 scaune fiecare. Totul se “intindea” pe suprafata cam de 4 m/1m.

Nu mi-am inchipuit niciodata ca se poate sta comod in asa conditii. Dar inghetata a fost fff buna – capucino, tiramisu si lamaie. Rina – inghetata de iaurt, ca de obicei. Cat timp serveam inghetata s-a oprit langa noi unul dintre multii baieti negri – vanzatori ambulanti. Mie mi-e putin mila de ei. Mi se par destul de binecrescuti si cu bunsimt. Nu aveam de gand sa cumpar nimic. Dar Rina…... Plina de mila a pus mana pe un set de carlige de rufe. Baiatul s-a luminat efectiv cand si-a dat seama ca va vinde ceva. Rina, intrebare: -Cat costa? Negrul, raspuns: - Cat vrei tu. Rina, oferta – 1 Euro. Negrul, reactie: Numai atat? . Rina, oferta:- 1,5 Euro. Negrul, reactie:- Mai pune ceva, sa pot sa-mi iau o paine. Rina, gest: scoate 2 Euro din portmoneu. Amandoi sunt multumiti. M-am distrat. Amandoi au fost simpatici.

Dupa ce am terminat de mancat inghetatele ne-am indreptat in acelasi pas de lasa-ma sa te las spre locul de imbarcare in autobuzul ce urma sa ne duca acasa. Daca la sosire am facut acest drum cam in 30 de minute acum ne-a luat cam o ora si jumate. Asta pentru ca fiecare vitrina avea ceva de vazut. Ne-am distrat incercand sa ghicim preturile pentru ceea ce vedeam expus cu inscriptia “Colectie Noua”. Nici un produs de acest gen nu avea pretul expus in vitrina. Am intrat intr-un “Zarra”. Rina stie ca Viola, nepoata ei isi face cumparaturile de aici. Nu am vazut decat haine negre, albe si crem. Pe cuvantul meu ca nu am vazut alta culoare pe rafturi. Si din cauza asta nici nu am vrut sa ma uit la preturi… …... In alt magazin mi-a atras atentia un colt in care erau expuse ceva articole de imbracaminte care aveau o superba culoare mustar: pullover, pardesiu/palton, fusta, camasa, vesta…. Erau superbe… Dar cand am vazut ca puloverul costa 170 de euro am crezut ca ametesc. Si nu era altceva de capul lui decat culoarea. Era superba.

Mai incolo Rina s-a simtit atrasa de intrarea intr-un magazin de tip "supermagazin". Deci un magazin cu mai multe magazine in interior. Am intrat. Ne-am uitat si aici, ne-am uitat si acolo… La un moment dat am observat ca magazinul avea si etaj. Asta am dedus dupa simbolul de scara rulanta si bineinteles dupa scara rulanta pe care am si zarit-o sub semn. Deci…. sus cu noi.

In timp ce urcam am avut un sentiment ciudat. De obicei, cand am mai urcat pe scari rulante acestea erau duble. Una pentru urcat si una langa ea pentru coborat. Aici – nu. Era numai scara pentru urcat si asta foarte ingusta. Nu mi-am facut prea mari griji. M-am gandit ca nu suntem singurele care urcam la etajul acelui magazin. Deci trebuie sa existe o cale de a cobora. Ne-am invartit ceva vreme. Ne-am minunat de niste pahare foarte foarte simple dar care costau 4,5 si chiar 8 euro bucata. Si chiar erau simple pahare de apa. Nu cu picior, nu cu ceva sculpturi, nu cu ceva culoare. Simple, simple dar totusi…. 8 euro? Complicata problema cu preturile aici.

Bun… ne-am saturat de privit produsele de la etaj. Cum ajungem jos? Pe aici nu…. pe aici nu…. nici pe aici…. A! Uite semnul de iesire. Dar stai! Este semnul de iesire de urgente. Deci nu pe aici. Si in timp ce incercam sa gasim scarile pentru coborare, eu si Rina ne distram ca doua adolescente. Radeam de noi insine. Si chiar ca era de ras. Am trecut prin fata catorva vanzatori de cateva ori cu aere foarte preocupate si elevate. Dupa vreo 15 minute ne-am dat batute si am intrebat pe cineva. Si mai vreau sa va spun ca trecuseram pe langa scara de cateva ori. Dar nu am avut ochi pentru ea. (Pacat ca nu pot pune maimute aici. As pune vreo cateva din alea care rad pe spate).

Se apropia ora de urcat in autobuz. Ne-am permis, din punct de vedere al timpului disponibil, totusi sa bem eu o Coca-Cola si Rina un suc natural de portocale.

A fost o dupa amiaza reusita pentru mine si pentru Rina...

---

VIZUALIZĂRI: 2115 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI