Natură şi spiritualitate: Mănăstirea Căldăruşani

TIPĂREȘTE

Nu este un secret pentru nimeni că în împrejurimile Bucureştiului se găsesc multe locuri frumoase, fie ele create de natură ori de mâna omului. Dar mie cea mai mare admiraţie mi-o trezesc acele locuri care îmbină splendoarea peisajului cu profunzimea credinţei religioase.

Iar într-o zi de 21 mai, de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, am purces şi noi către două astfel de sfinte lăcaşuri de cult din apropierea capitalei, Mănăstirea Căldăruşani şi Mănăstirea Sfântul Nicolae Balamuci (Sitaru) , ambele aflate în Codrii Vlăsiei, o străveche vatră sihăstrească în care se păstrează numeroase aşezăminte monahale vechi. Pe prima din aceste mănăstiri o voi prezenta în articolul de faţă.

Localizare

Mănăstirea Căldăruşani se află la aproximativ 40 km de Bucureşti şi este foarte accesibilă cu maşina.

Noi am mers pe DN1 în direcţia Ploieşti şi am cotit la dreapta spre Baloteşti pentru a ne înscrie pe DN101, şoseaua care duce către Urziceni via Fierbinţi, dar se poate ajunge şi de pe autostrada A3 Bucureşti-Ploieşti, cu intrare pe DJ101 între Căciulaţi şi Moara Vlăsiei. Am străbătut Baloteşti, Căciulaţi şi Moara Vlăsiei – localităţi frumoase, cu multe case noi şi îngrijite, iar verdele de mai, cel de dinainte ca arşiţa verii să pârjolească totul, ne-a încântat privirea. La fel şi macii de pe marginea drumului. La vreo 3 km după ieşirea din Moara Vlăsiei un indicator ne-a îndrumat spre stânga: Mănăstirea Căldăruşani 2 km. Înaintăm printre câmpurile cultivate cu grâu şi traversăm Lacul Căldăruşani, după care vedem un alt indicator, de data aceasta spre dreapta şi intrăm pe domeniul mănăstirii.

În stânga o cireadă de vaci paşte impasibilă în faţa acareturilor (grajduri, presupun), în timp ce în dreapta se zăreşte un teren cultivat cu legume şi viţă de vie iar apoi lacul. Incinta este însă împrejmuită şi un panou avertizează că pescuitul este interzis. Ne apropiem de poarta de intrare în mănăstire, aflată chiar în liziera pădurii. Teii sunt pe cale să înflorească, stejarii bătrâni se înalţă maiestuoşi iar printre ei se strecoară şi câţiva brazi. Liniştea adâncă nu mai e spartă acum de ţârâitul greierilor şi ciripitul păsărilor, ci de cântările bisericeşti care răzbat prin megafoane – e zi de sărbătoare şi am nimerit în toiul slujbei. Oprim maşina în parcarea suficient de încăpătoare şi, surprinzător, nu plină, şi coborâm pentru a trage în piept aerul tare şi curat şi pentru a ne pregăti să vizităm mănăstirea.

Originea numelui

Numele mănăstirii provine de la cel al satului învecinat, menţionat pentru întâia oară în 1593 într-un document prin care voievodul Mihai Viteazul dă poruncă lui „Dumitru din Căldăruşani, ca să fie volnic cu această carte să întoarcă grăul de la Sânpetru din Bărbuş", pentru ca în 1597 acelaşi logofăt Dumitru să primească în stăpânire „ocina de la Căldăruşanii de Sus”, semn sigur că pe vremea aceea exista şi un al doilea sat – Căldăruşanii de Jos.

Denumirea localităţii provine probabil, aşa cum a susţinut şi marele istoric Nicolae Iorga, de la forma adâncită, de căldare a terenului pe care se afla satul. Totuşi monahul Casian Cernicanul, primul istoriograf al mănăstirii, menţionează în scrierea sa de la 1780 mai multe legende care contrazic teoria lui Iorga: „În dreptul sfintei monastiri în partea dinspre miazăzi se află nişte ruini de sat şi se zice că după descălecarea romanilor aici în această ţară şi în urmă după trecerea a multe secole s-ar fi statornicit în acest loc un om anume Călin, se zice că şi-ar fi luat în căsătorie o fată anume Daria şi pentru că avea dobitoace multe după obiceiul românilor, au început a să strânge mai mulţi, pe lângă dânşii şi li se zice Calindarianilor, de la care si-au luat numirea acest loc”. O altă variantă etimologică propusă de smeritul monah face referire la „lucrătorii de aramă” (ţiganii căldărari) care-şi găseau refugiul printre ruine în „vremea răsmeriţelor”. În fine, acelaşi Casian menţionează şi legenda potrivit căreia în sat locuiau „slujbaşi domneşti ce li se zicea dorobanţi care umblau tot călări pe cai şi purtau haine roşii şi li se ziceau Călăroşani şi pentru că le era căpitănia într-acest numit sat, li se zicea satul Călăroşanilor”.

Istoricul mănăstirii

Documentele îl atestă pe Matei Basarab, voievod al Ţării Româneşti între 1632-1654, drept ctitor al mănăstirii. Totuşi tradiţia spune că pe acest loc s-ar fi aflat din vremuri mult mai vechi un schit cu o bisericuţă din lemn. Iar descoperirile arheologice făcute cu ocazia lucrărilor de restaurare dintre 1950-1967 au confirmat justeţea legendei: s-a găsit o pivniţă din cărămidă anterioară cu circa două secole anului 1637, cel specificat în pisanie ca fiind momentul întemeierii mănăstirii.

După o altă legendă, Matei Basarab ar fi găsit locul în anul 1636, cu ocazia unui conflict armat cu Vasile Lupu, domnitorul Moldovei. Pregătindu-se de luptă, voievodul Ţării Româneşti ar fi făcut un popas în Codrii Vlăsiei, unde ar fi pornit la vânătoare însoţit de câţiva arcaşi. S-a îndepărtat de tabără şi, după cum ne povesteşte Casian Cernicanul, „s-a înfundat în Ostrov şi uitându-se încoace şi încolo a văzut o bisericuţă mică de lemn şi foarte dărăpănată din pricina vechimii, şi tot minunându-se şi privind pe lângă dânsa, a văzut pe un biet bătrân, care era stareţul”. A aflat că stareţul avea opt ucenici şi, impresionat de cucernicia acestora şi de frumuseţea locului, Matei Basarab a promis că dacă va ieşi victorios din bătălie, le va zidi o mănăstire.

Lupta nu a mai avut loc, Vasile Lupu retrăgându-se la aflarea veştii că în ajutorul trupelor valahe venise armata lui Gheorghe Rakoczi I, principele Transilvaniei, iar Matei Basarab a revenit în peninsula pe care era aşezată bisericuţa din lemn şi, hotărât să înalţe „o monastire foarte frumoasă, singur măria sa au început a însemna pe unde să fie temelia bisericii şi a caselor, adică biserica în mijloc şi casele împrejur, făcute ca un fel de cetate, după cum se văd şi acum”. Mănăstirea a fost construită într-un an iar la sfinţirea sa, în 1637, au luat parte domnitorul, mitropolitul Ungrovlahiei şi episcopii Râmnicului şi Buzăului. Ulterior, mănăstirea avea să fie înzestrată cu moşii cumpărate de Matei Basarab „den punga măriei sale. ”

De-a lungul secolelor, Căldăruşanii au cunoscut perioade faste şi mai puţin bune, aşa cum este şi normal, de altfel. Din porunca domnitorului Alexandru Ipsilanti (1774-1782), mănăstirea a fost dată pe viaţă în grija arhimandritului Filaret, care a refăcut turlele bisericii, căzute la un cutremur, şi a supravegheat lucrările de repictare, de supraînălţarea a clopotniţei şi adăugire a unui etaj la corpul de chilii. Din 1794 până în 1804, mănăstirea a fost păstorită de Sfântul Cuvios Gheorghe, canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în 2005. El este cel care care a înălţat biserica-paraclis din cimitir şi a revigorat viaţa monahală după modelul de la Muntele Athos. În 1823 ierodiaconul mănăstirii, care avea să fie cunoscut sub numele de Sfântul Grigorie Dascălu, a fost numit mitropolit de către domnitorul Grigore Dimitrie Ghica iar mormântul său se află în pridvorul bisericii mari din Căldăruşani.

Prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost o perioadă de prosperitate pentru aşezământul monahal, devenit una dintre cele mai mari mănăstiri din ţară, alături de Tismana, Cozia, Cotroceni sau Hurez. S-au făcut lucrări de reparaţie şi extindere, biblioteca a ajuns să cuprindă o colecţie vastă de manuscrise iar renumita şcoală de pictură, întemeiată la 1778 din ordinul lui Alexandru Ipsilanti, era cunoscută în toată Ţara Românească. În 1817 meşterii zugravi şi ucenicii lor au repictat biserica mare (pictură care s-a păstrat până în zilele noastre) şi catapeteasma, expusă în prezent în muzeul mănăstirii, amenajat în vechea trapeză.

După secularizarea averilor mănăstireşti (1863), aşezământul şi-a pierdut domeniile, recuperate însă parţial după 1990, şi a traversat vremuri tulburi, inclusiv sub regimul comunist, cu mari fluctuaţii în numărul de călugări. Actualmente aici vieţuiesc circa 40 de monahi.

Scurtă descriere a ansamblului monahal

Ansamblul monahal de la Căldăruşani este compus din biserica cea mare, înălţată în centrul curţii; chiliile, dispuse de jur-împrejur pe trei laturi; zidul de răsărit; turnul clopotniţă. La câţiva kilometri distanţă (noi nu am ajuns până acolo) se află cimitirul şi biserica sa, cu hramului Sfântului Ioan Evanghelistul, zidită în 1817, stăreţia, cancelaria, arhondaria şi alte anexe zidite în secolul al XIX-lea.

Aspectul de cetate fortificată al mănăstirii, cu intrare prin turnul-cloptniţă, se datorează lui Matei Basarab, după planurile căruia s-a ridicat construcţia de dimensiuni impresionante pentru acea perioadă, ca şi pentru amplasamentul său izolat. Ea era menită nu numai să slujească rânduielilor bisericeşti, ci şi să rămână mărturie bogăţiei materiale şi spirituale a ctitorului său şi să constituie totodată un punct de apărare important împotriva atacurilor otomane şi ale jefuitorilor. În acea epocă turcii interziseseră ridicarea de cetăţi, aşa încât domnitorii români au recurs la fortificarea lăcaşurilor religioase, întărite cu ziduri de 6-7 metri înălţime, turnuri şi metereze. Din acest punct de vedere, Căldăruşanii se aseamănă cu alte mănăstiri, precum Strehaia, Sadova, Sinaia sau Brâncoveni din judeţul Olt.

Curtea bine îngrijită, cu iarba proaspăt cosită, este dominată de biserica mare, cu hramul Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir. Are formă trilobală, o turlă pe naos şi două turle mici pe pronaos, la fel ca biserica de la Curtea de Argeş şi cea a Mănăstirii Dealu. Pridvorul deschis, adăugat în 1778, sprijinit cu coloane masive, şi brâul decorativ ce înconjoară clădirea sunt elemente specifice stilului brâncovenesc. Imediat în dreapta intrării, într-o raclă, sunt prezentate moaştele Sfântului Grigorie Dascălu. Câteva picturi exterioare s-au păstrat pe ziduri dar vizitatorii sunt atraşi mai degrabă de picturile din pridvor, ca şi de cele din interiorul bisericii şi de catapeteasma din lemn acoperit cu foiţă de aur, pe care le-am admirat şi noi timp de vreo jumătate de oră, cât am asistat la o parte din slujbă.

Am dat apoi ocol bisericii, apreciindu-i proporţiile perfecte şi eleganţa. În dreapta turnului-clopotniţă de la intrarea în incintă se află magazinul cu obişnuitele obiecte bisericeşti. Interesant mi s-a părut faptul că zidurile galeriiilor de-a lungul cărora sunt înşirate chiliile sunt şi ele pictate cu figuri de sfinţi.

În spatele bisericii se află muzeul mănăstirii, care adăposteşte o bogată colecţie de manuscrise vechi în slavonă, printre care tetraevangheliarul dăruit de Matei Basarab, veşminte bisericeşti, vase sfinţite, broderii şi icoane din anii 1739-1799, vechea catapeteasmă şi picturi de Gheorghe Tăttărescu, Sava Henţia şi Nicolae Grigorescu. Aici am beneficiat de explicaţiile oferite de un călugăr, care ne-a vorbit mai mult în pilde şi, după ce ne-a arătat lucrările lui Grigorescu, a menţionat că pictorul şi-a „pierdut harul” când a plecat la studii în Franţa. Mi-au trebuit treizeci de secunde ca să înţeleg că „harul” la care se referea nu era cel artistic, ci cel religios. Într-adevăr, după 1861, când s-a stabilit la Paris pentru a frecventa cursurile Universităţii de Belle Arte, Grigorescu a renunţat la pictura religioasă. Ne-au rămas totuşi lucrările făcute de el la Băicoi, Zamfira, Puchenii Mari şi Agapia, precum şi cele şapte icoane păstrate îm muzeul de la Căldăruşani, realizate între 1854-55, când a locuit la această mănăstire.

Concluzii şi recomandări

Am părăsit Mănăstirea Căldăruşani cu mare bucurie în suflet pentru revederea unuia dintre aşezămintele monahale cele mai mari şi mai importante din Muntenia. Am rămas încântaţi de aspectul îngrijit al bisericii, de atmosfera de pace sufletească pe care o degajă, de frumuseţea sa artistică şi arhitectonică. Nu în ultimul rând ne-a impresionat aşezarea sfântului lăcaş pe malul lacului, înconjurat de multă verdeaţă, flori şi de pădurea cu aer răcoros.

Pe de altă parte, vizita într-o zi de sărbătoare nu a fost probabil cea mai inspirată alegere. Deşi nu foarte mulţi credincioşi se adunaseră ca să asiste la slujba de Sfinţii Împăraţi Mihail şi Gavriil Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi nu era aglomeraţie mare, călugării erau cu toţii ocupaţi. Poate că dacă am fi venit într-o altă zi am fi putut primi explicaţii din partea unui monah însărcinat cu îndrumarea vizitatorilor şi poate că ni s-ar fi acordat privilegiul de a fotografia în interior.

Şi apropo de asta, precizez că fotografiatul este interzis în biserică şi muzeu şi pozele le-am făcut „pe furiş”. Intrarea în complex este gratuită dar la muzeu se plăteşte o taxă de 5 lei de adult şi 2 lei pentru copii.

Surse principale de documentare:

manastirea-caldarusani.ro

crestinortodox.ro/biseric ... sani-68165.html

---

VIZUALIZĂRI: 2679 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI