Alte biserici de lemn din Dâmbovița

TIPĂREȘTE

Consecventă ideii de a vedea și de a arăta și altora cât mai multe dintre bisericile de lemn incluse în patrimoniul cultural național, după ce am explorat vestul județului unde se află cele mai multe Biserici de lemn din Dâmbovița, în cea de-a doua călătorie întreprinsă în același scop și în același județ, am abordat partea de sud și de sud-est.

După o scurtă abatere la Lunca Narciselor din Valea Neajlovului unde un întreg câmp albit de narcise înflorite ne-a făcut să ne simțim cu adevărat fericiți, am pornit pe alte drumuri, în căutarea bisericilor de lemn care figurau pe lista noastră de obiective de vizitat în acea zi.

Drumurile prin și printre satele dâmbovițene sudice sunt destul de bune, iar căutările noastre - care li se păreau unora de mare mirare - au fost ușurate de prezența multor localnici pe afară, pe la porți. Era luni, a doua zi de Paști, o zi numai bună pentru plimbare și taifas din cel puțin două motive: era sărbătoare, iar vremea - după câteva zile ploioase - era acum minunată.

Dar, se pare că am pornit în călătoria noastră cu stângul. La Ungureni, sat în care internetul semnala existența unei vechi biserici de lemn, localnicii vârstnici nu-și aminteau decât de existența unei foarte vechi biserici de lemn care a fost demolată, în locul ei înălțându-se o nouă biserică, de zid. Ne-au mai spus că în curtea acesteia, în cimitir, se poate vedea și acum un mic paraclis care nu este din lemn. Am ajuns până acolo, dar micul lăcaș tencuit la exterior nu era ceea ce căutam noi. Așadar, nu ni s-a părut demn de a-l fotografia și de a-i atașa imaginea aici. Din Ungureni, pe DJ 701 - trecând prin Crovu și Odobești - ne-am îndreptat spre Sălcuța.

Biserica de lemn Sălcuţa

Biserica "Sfântul Nicolae" declarată acum monument istoric și de arhitectură religioasă, a aparținut parohiei sat Cornetu, sat care ulterior a fost înglobat Sălcuței. De aceea, pe plăcuța care marchează edificiul ca monument istoric veți vedea scris "Biserica de lemn Sf. Nicolae - Cornetu". Datat din anul 1740, sfântul lăcaș este menționat în Catagrafia județului Dâmbovița de la 1831 și amintit și într-un act din 21 august 1832.

Renovată la sfârșitul sec. XIX (1887) și probabil și de atunci încoace câte puțin, pe unde a mai fost nevoie, bisericuța arată acum binișor. Tot întrebând, am găsit-o pe str. Teiului la numărul 75, în Sălcuța, acum un cartier al orașului Titu. O primă remarcă, valabilă și pentru celelalte lăcașuri de lemn pe care le-am văzut în cursul aceleiași zile. În sudul județului bisericile de lemn nu mai sunt acoperite cu șindrilă ca toate cele din vest, ci au căpătat - la renovări - acoperișuri din tablă. De asemenea, pereții de lemn ai bisericii din Sălcuța au fost acoperiți la exterior cu tencuială, doar o mică parte a fațadei lăsând lemnul descoperit. Cu trei turnulețe pătratice (două mai mici și unul mai mare) sfântul lăcaș - izolat de sat - servește acum drept biserică de cimitir. Impresionante sunt crucile din cimitir, foarte vechi - unele de aproape 200 de ani - pe care încă se mai poate desluși slova scrisă.

Pe lângă clopotnița în care se urcă pe o scară exterioară, simplă, rezemată de zid, am ieșit din curte. Intrarea nu este ferecată, dar lacătul stă prins în lanțul cu care poarta de fier este legată doar pentru a nu fi izbită de vânt și pentru a împiedica animalele să intre în cimitir.

Continuând spre comuna Butimanu unde urma să căutăm un alt obiectiv, după nici 9 km, în satul Lungulețu, dincolo de un șir de case și o porțiune de câmp, privirea mi-a fost atrasă de silueta unei alte biserici de lemn. Nu știam nimic despre ea și nici nu o aveam pe lista mea. Am oprit și am intrat în vorbă cu trei femei care stăteau la taifas pe banca din fața unei porți. Ne-au spus că în sat sunt trei biserici, dar numai cea din cimitir - cea mai veche - este din lemn. Pentru că unui străin de acele locuri îi este greu să se descurce pe ulițele satului, două dintre ele s-au oferit să ne conducă. Mulțumită bunăvoinței lor, am adăugat pe lista noastră încă un lăcaș - monument de arhitectură religioasă.

Biserica de lemn Lungulețu

Biserica de lemn din Lungulețu este - ca și celelalte - o biserică de cimitir. Este veche, are un pridvor deschis identic celor de la vechile case țărănești și este acoperită cu tablă. Turla - una singură, înălțată pe pronaos - are pereții înveliți tot cu tablă. O particularitate care atrage privirile vizitatorului este decorarea pereților exteriori, din lemn, cu pictură. De jur-împrejur, lăcașul este împodobit cu chipuri de sfinți executate pe foi de tablă țintuite mai apoi în bârnele de lemn. În pridvor, în stânga ușii ferecate sunt înfățișați Sf. Mihail și Sf. Ștefan, iar în dreapta Sf. Gavriil și Sf. Andrei. Toate aceste lucrări sunt donații ale credincioșilor din sat.

Pe plăcuța care marchează monumentul istoric - destul de prost plasată (chiar pe ușa de la intrare, mascată de un grilaj) cu greu se poate citi că "Biserica Sf. Arhangheli Mihail si Gavril" la Pantazi datează din perioada 1780-1790.

Biserica de lemn Decindea

Biserica de lemn "Adormirea Maicii Domnului" din satul Decindea are o istorie legendară pe care noi am aflat-o prin bunăvoința unui om ce părea destul de școlit, venit cu familia, în zi de Paști, la mormintele rudelor.

Ne-a spus că biserica ar fi fost înălțată prin 1530-1540, din trunchiul unui singur stejar, de către și pentru robii din ținut. De aceea localnicii încă o mai numesc "Biserica robilor". La început mult mai scund, lăcașul avea acoperiș de șindrilă și era amplasat la vreo 200 de metri de locul în care se află astăzi. Mi s-a părut foarte curios ceea ce ne spunea acest om fără ca noi să i-o fi cerut, de aceea, acasă, am încercat să aflu mai multe. Așa încât completez cele spuse de el cu informația că "Biserica robilor", astăzi "Adormirea Maicii Domnului", este atestată documentar în 1791, an în care ființa pe vechea vatră a satului. A fost mutata în locația actuală în anul 1836, iar în anul următor - cu implicarea Comisiunii Monumentelor Istorice - biserica de lemn a fost înălțată pe un postament de cărămidă care poate fi remarcat cu ușurință și în fotografii. Tot atunci i s-au făcut și alte reparații. Se spune că marele istoric Nicolae Iorga ar fi vizitat acest lăcaș în 1932 arătându-se interesat de inițierea unor lucrări de restaurare.

De remarcat este faptul că această biserică nu are turlă, ci doar două cruci fixate direct pe acoperiș. Pridvorul este închis cu un grilaj de lemn, iar intrarea - o portiță scundă - era încuiată cu lacăt atunci când am fost noi acolo. Privind peste portiță, am văzut ușa de la intrarea în biserică - mult mai nouă, contrastând cu restul - iar în stânga o stivă de lemne tăiate, pregătite pentru godinul din interior în caz de vreme rece.

În final…

Nici una dintre bisericile de lemn pe care le-am prezentat - acum sau în precedentele articole - nu este măreaţă, nu are podoabe scumpe şi nici nu este poleită cu aur. Majoritatea n-au fost văzute de noi și în interior, dar din câte am aflat de la săteni sunt simple, cu numai câteva icoane aninate de grinzile de lemn și cu un altar la care se mai slujește doar ocazional, la vreo înmormântare. În simplitatea lor, aceste lăcașuri dăinuind de secole, despre care sătenii vorbesc cu adânc respect, îndeamnă la plecăciune și la smerenie.

Atunci când avem timp sau când trecem pe lângă ele în drumurile noastre spre destinații mai vesele și mai zgomotoase, merită să ne gândim măcar o clipă la cei care - cu credință în Dumnezeu - le-au înălțat pentru noi, generațiile viitoare.

---

VIZUALIZĂRI: 2109 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI