Prin Bucovina mult promisă (I)

TIPĂREȘTE

Din copilărie, ca orice bun român, mă gândeam că e musai să ajung în cea mai bogată, spiritual vorbind, regiune a Moldovei, adică în partea ei nordică, Bucovina cea frumoasă, dar distanţa deloc de neglijat din sudul ţării, nu prea mi-a lăsat speranţe. Nici în Moldova n-am reuşit să merg decât abia în liceu într-o tabără organizată lângă Iaşi, la Bucium, ocazie cu care am vizitat destul de multe obiective din vechea provincie. Dar în Bucovina, tot n-am ajuns! Şansa se întrezărea odată ce mă casătorisem, aflând că soţul meu are rude lângă Gura Humorului, el însuşi petrecându-şi vacanţele de vară la surorile bunicii materne, aproape de curtea mănăstirii Voroneţ. Pentru lucrul acesta l-am invidiat multă vreme, o invidie „pozitivă”, dacă se poate spune aşa! Anii au trecut, mereu ne spuneam că vom merge şi în Bucovina, dar nu s-a întâmplat decât în toamna anului 2009 când cele două surori ale bunicii soţului rămase în viaţă ne rugau insistent să venim în vizită la ele. M-a ajutat să-mi amintesc de această pagină din trecut pe care o dădusem complet uitării, colegul noastru @tata123 care a scris nu cu prea mult timp în urmă despre salina de la Cacica şi Basilica Minor vezi impresii. Atunci am realizat că şi eu AmFostAcolo la salină şi la biserică, chiar în acelaşi an, dar ceva mai târziu.

Ca de fiecare dată, ca o bună organizatoare de excursii ce-mi place să cred că sunt, am gândit şi atunci, pentru a cuprinde şi străbate cât mai mult din pitoreştile peisaje ale frumoasei noastre patrii, o plecare spre Moldova prin Ploieşti, apoi pe şoseaua E85 prin Buzău, Mărăşeşti, Bacău, abatere către Piatra Neamţ şi întoarcerea către casă trecând spre Ardeal prin Cheile Bicazului, pe lângă Lacul Roşu, Gheorgheni, Băile Tuşnad, Sf. Gheorghe, Braşov, Râşnov, Bran, Rucăr, popas la Câmpulung pentru a transmite îmbrăţişările surorilor bunicii către destinatară.

Spre Moldova am surprins frumos în poze mausoleul de la Mărăşeşti pe parcursul scurtei opriri, cum scurt am poposit şi pentru a lua masa undeva la intrarea în Bacău. Apoi ne-am desprins de E85 către Piatra-Neamţ, urbea de la poalele Pietricicăi ce mi s-a părut, de departe, unul dintre cele mai cochete şi distinse oraşe şi pe al cărui pământ nu ne-am abţinut să nu-l simţim sub picioare într-o plimbare atât cât să ne dezmorţim şi să ne dumirim asupra locurilor. Înainte ca seara să se lase devreme aşa cum o face la sfârşit de octombrie, am ajuns la Mănăstirea Agapia ce deschidea şirul aşezămintelor pe care-l proiectaserăm de-acasă. O mai văzusem în urmă cu peste douăzeci de ani, dar mi se părea şi mai frumoasă, măsurată cu ochii de om matur. Ea este vestită atât prin faptul că este una dintre cele mai vechi (ridicată între 1642-1644), ca mai toate lăcaşurile faimoase din Moldova, dar mai ales prin patrimoniul uriaş pe care-l deţine: pictura interioară realizată în 1858 de marele pictor Nicolae Grigorescu pe când avea doar 18 ani. Sfintii lui Grigorescu de la Mănăstirea Agapia sunt unici, deosebiţi. Atât de deosebiţi încât au făcut subiectul multor scrieri aparţinând unor scriitori celebri.

Proiectată de către un cunoscut architect al vremurilor, biserica din incinta Mănăstirii Agapia a fost construită din piatră şi cărămidă, după un plan treflat (tronconic), cu turla pe naos. A fost locuită până în 1803 de călugări, după care mitropolitul de-atunci a hotărât s-o transforme în mănăstire de maici. Nicolae Grigorescu a înfiinţat Atelierul de Pictură de la Agapia, şcoala unde s-au format călugăriţele care aveau înclinaţii artistice. Foarte aproape se află şi casa memorială Alexandru Vlahuţă

Seara primei zile am petrecut-o în sânul cald al unei familii regăsite după mulţi-mulţi ani, cu ai săi membri vârstnici dar şi ceva mai tineri, la Capu Codrului, satul colinar aflat aproape de Gura Humorului.

A doua zi ne propuseserăm pe lângă dulcea revedere/vedere cu alte rubedenii dragi, vizită la Mănăstirea Voroneţ situată la o aruncătură de băţ de curtea acestora, locul pe care soţul meu şi-l aminteşte ca pe leagănul vacanţelor din copilărie. Şi ea se află tot la 4 km de Gura Humorului, dar în altă direcţie, pe valea râului omonim, fiind inclusă în patrimonilul mondial UNESCO. Mănăstirea Voroneţ nu e impresionantă numai prin celebrul şi unicul albastru în care este zugrăvită de secole (nuanţă ce poartă chiar numele de „albastru de Voroneţ”, după cum ştim), ci mai cu seamă prin arhitectura clasică moldovenească, regăsită şi la alte mănăstiri din zonă. De mici proporţii, cu plan trilobat, având turla cu boltă moldovenească pe naos, biserica face parte dintre puţinele monumente de arhitectură religioasă din nordul Moldovei care-şi păstrează în mare măsură forma iniţială. Dacă ea fusese construită în 1488 în numai 3 luni şi 3 săptămâni, un record pentru vremea aceea, cea a lui Ştefan cel Mare, ea a căpătat superbul aspect sub care o găsim şi astăzi, în 1547 în timpul domniei lui Petru Rareş când a fost pictată la exterior din temelie până în streaşină, lucrări ce au dat construcţiei o mare strălucire. Este pe drept supranumită „Capela Sixtină a Estului” în special pentru marea frescă de pe faţada de vest, numită "Judecata de apoi". Mănăstirea, astăzi cu hramul Sf. Gheorghe, este, de departe, unul dintre simbolurile României, regăsit în diverse materiale publicitare de promovare turistică şi nu numai. Eu am fost atât de fericită că ajunsesem să văd bijuteria de la Voroneţ, că nu-mi dezlipeam ochii de la ea. De fapt, pe tot parcursul zilelor de peregrinări pe plaiuri bucovinene am privit toate mănăstirile, mai întâi, ca pe nişte capodopere arhitectonice, şi abia mai apoi ca pe lăcaşuri de cult cărora le treci pragul în scop de închinăciune şi de apropiere de divinitate.

Pentru detalii suplimentare despre mănăstirea Voroneţ: crestinortodox.ro/biseric ... onet-68091.html

Următoarea destinaţie a acelei zile a fost Mănăstirea Humorului, o altă minunată piesă a arhitecturii clasice moldoveneşti, ce a fost edificată ceva mai târziu, în anul 1530 care ne-a întâmpinat cu al său turn-clopotniţă vechi de două secole pe sub care se trece pentru intrarea către complexul mănăstiresc. Apoi, privirile încep să penduleze între maiestuosul turn construit în timpul domniei lui Vasile Lupu, pe la 1641 şi biserica mănăstirii, care, deşi nu mai abundă în nuanţe de albastru şi verde ca precedenta şi a cărei pictură exterioară nu mai este la fel de bine întreţinută, impresionează prin acelaşi stil artistic măiastru în care a fost executată, dar şi printr-o mai mare largheţe a spaţiilor ce o înconjoară.

Se pare că în apropiere, înainte de mănăstirea aceasta ctitorită de marele logofăt moldovean Toader Bubuiog, a existat cu vreo sută de ani înainte, o biserică mai mică chiar de pe vremea lui Alexandru cel Bun, dar înaltul demnitar politic a decis ridicarea acesteia din porunca domnitorului Petru Rareş, aşezământ ce a devenit şi locul de veci al dregătorului şi al soţiei sale.

Are două hramuri: Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Mucenic Gheorghe, iar complexul mănăstiresc cuprinde patru importante componente: mănăstirea propiu-zisă, cele două turnuri pe care le-am menţionat mai sus şi ruinele caselor mănăstireşti - datând din secolele XVI -lea- XVIII-lea.

Pictura exterioară, adevărată operă de artă a pictorului cunoscut al vremii, zis Toma Zugravul din Suceava, realizată în stil bizantin, înfăţişează în tonuri cromatice predominante de roşu, printre altele, douăzeci şi patru de scene din diferite momente ale creştinătăţii. După ce am făcut cunoştinţă cu interiorul impresionant, i-am dat ocol de vreo câteva ori pentru a admira îndelung frescele, cel mai mult mi-a plăcut scena Judecăţii de Apoi, zugrăvită pe peretele estic al pridvorului. Pictura de pe peretele nordic este cel mai grav afectată, aproape că abia se mai desluşeau câteva fragmente răzleţe din ea.

Multă vreme după 1783 când a fost trecută sub autorităţile habsburgice, Mănăstirea Humorului şi-a pierdut menirea pentru care a fost construită, funcţionând ca şcoală pentru copiii localnicilor sau depozit pentru austrieci. Astăzi e mănăstire de maici, din 1993 făcând parte din patrimonial UNESCO. Pentru alte detalii, aici: crestinortodox.ro/biseric ... umor-68097.html

Închei această primă parte a cutreierărilor prin ţinuturi bucovinene, cu gândul că şi în oraşul în care trăiesc există o biserică (cu hramul Izvorul Tămăduirii), mai modestă ca dimensiuni şi mult mai recentă, care-mi aminteşte de suratele sale bucovinene prin aspectul său exterior zugrăvit cu sfinţi şi scene biblice şi care vine să suplinească într-o oarecare măsură frumoasele modele avute la edificare.

---

VIZUALIZĂRI: 1845 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI