Metropola care m-a uns pe suflet: Parisul meu

TIPĂREȘTE

Te-am cunoscut, frumuseţe, chiar dacă ar fi să nu te mai revăd niciodată. Îmi aparţii, Paris, eşti al meu, tot aşa cum îmi aparţin carneţelul şi creionul... Dacă ai avut norocul să trăieşti la Paris în tinereţe, oriunde ai ajunge mai apoi în viaţă n-ai cum să-l uiţi, căci Parisul e o sărbătoare continuă... ”

Ernest Hemingway, „Sărbătoarea continuă”

Iată-mă ajunsă la reviewul cu numărul 100 după doi ani de activitate pe site-ul AFA. O fi mult, o fi puţin? Habar n-am. Ce ştiu este că m-am hotărât să „sărbătoresc” evenimentul luându-mi inima în dinţi pentru a scrie câte ceva despre unul din acele oraşe pentru a cărui vizitare, aşa cum menţionam acum un an şi jumătate cu referire la Istanbul vezi impresii, aş fi în stare ca, trezită din somn la ora 2 noaptea, să ies pe uşă în două minute, chiar şi îmbrăcată în pijamale...

De ce mărturisesc că a trebuit să-mi fac curaj pentru a scrie despre Paris? Pentru că ce ar mai fi de spus despre „oraşul luminilor”, „oraşul iubirii”, „cel mai romantic oraş din lume”, plus alte atâtea şi atâtea sintagme laudative care nu reuşesc totuşi nici pe departe să înglobeze în ele întreaga frumuseţe, măreţie, frenezie a acestei metropole europene? Fiind deci în pană de idei deştepte, aleg să însăilez aici doar nişte impresii pur subiective, fără pretenţii de exhaustivitate sau cine ştie ce documentare (deşi este posibil ca pe alocuri să-mi dau în petic şi să vă plictisesc cu nişte informaţii turistice), menite doar să creioneze imaginea a ceea ce eu numesc, fără modestie, Parisul meu.

ZECE PLUSURI DE NETĂGĂDUIT (PĂREREA MEA...)

1. Reţeaua de metrou

Odată ajuns la Paris, n-ai cum să nu remarci formidabila reţea de metrou şi densitatea staţiilor de pe cele 14 (în fapt 16) linii, care fac viaţa uşoară turistului pus pe alergat şi bifat obiectivele „must see” sau – dacă preferaţi varianta franţuzească – „à ne pas manquer”. Unele intrări în staţii sunt în sine nişte monumente Art Déco, deşi probabil că pentru cei veniţi doar pentru câteva zile lucrul cel mai important rămâne ajungerea în cel mai scurt timp din estul oraşuluit, să zicem de la Gallieni (unde am debarcat din autocarul unei cunoscute firme de transport internaţional la prima vizită la Paris, la sfârşitul anilor ’90) până în vest în noul şi futuristul cartier La Défense, ori din nord, de la Saint-Denis, locul de odihnă veşnică al unor mari conducători ai Franţei, până în sud (cu RER) către Versailles. Oriunde te-ai caza în Paris, este aproape imposibil să nu te afli la maxim 400 de metri de una sau două linii de metrou şi prin urmare problema transportului e ca şi rezolvată. De asemenea, este foarte uşor să te descurci cu transferurile, căci la fiecare intrare există panouri cu întreaga reţea de linii şi odată intrat pe culoare n-ai cum să te rătăceşti, pentru că indicatoarele sunt foarte clare.

Dar dincolo de aceste aspecte strict funcţionale metroul parizian înseamnă şi altceva: este locul unde, într-o democraţie dusă pe cele mai înalte culmi, îşi dau întâlnire francezul get-beget, funcţionar la bancă, îmbrăcat în costum, cu nelipsita servietă în mână, care se duce la serviciu dimineaţa, cu magrebianul în blugi şi tricou, dând din cap pe ritmul hip-hop al muzicii ascultate în căşti, cu imigranta din Africa neagră învăluită în pânzeturi multicolore şi cu şlapi în picioare, cu asiatica ce stă modestă şi gânditoare într-un colţ şi cu mai cine ştie ce nou-sosit din Europa de Est ce lălăie o melodie greu de înţeles dar calculată pentru a se termina şi a-i permite să treacă dintr-un capăt în altul al vagonului, cu şapca întinsă pentru a primi banii, exact cât durează parcursul între două staţii. Căci da, acesta e Parisul, un talmeş-balmeş de naţii, mărturie a unei epoci coloniale apuse însă cu consecinţe vizibile şi astăzi, şi totodată un magnet irezistibil pentru cetăţeni proveniţi din ţări sărace ale lumii, veniţi aici în căutarea unui trai mai bun. Şi toţi, fără excepţie, folosesc metroul, preferându-l ca mijloc de transport în interiorul oraşului în locul autoturismelor – mai lente, mai poluante şi mai scumpe.

2. Plimbarea cu vaporul pe Sena

Nicio vizită la Paris n-ar fi completă fără o croazieră pe Sena – am zis! Sena e inima oraşului, fluviul ce curge „atât de liniştit, încât abia îi simţi prezenţa”, după cum spunea Henry Miller. Îmbarcaţi-vă la Pont de l’Alma pe unul dintre numeroasele bâteaux mouches, de preferinţă la asfinţit, pentru a vedea mai întâi pe lumină monumentele înşirate pe maluri iar mai apoi pentru a le admira în toată splendoarea, pusă mirific în evidenţă de miile de beculeţe.

Ce se poate vedea de pe vapor? Pe rive gauche, malul stâng, situat la sud de fluviu, se zăreşte, puţin în spate, Tour Eiffel, luminat feeric noaptea, după care se trece pe sub Pont des Invalides şi Pont Alexandre III, cel mai bogat ornamentat şi cel mai frumos, spun unii, pod din Paris, în timp ce pe malul drept (rive droite), aflat la nord, se desfăşoară frumoasele grădini din faţa Grand Palais. Vizavi se află parcul din cartierul Les Invalides, având în fundal, dar perfect recognoscibil mulţumită cupolei, Domul, care adăposteşte mormintele lui Napoleon, al mareşalului Foche şi al marelui inginer militar şi arhitect Vauban.

Ne continuăm plimbarea: Pont de la Concorde face legătura între malul stâng, pe care se înalţă clădirea în stil neoclasic a Parlamentului – Assemblé Nationale – şi cel drept, unde, după vasta Place de la Concorde, cu falnicul obelisc egiptean, urmează Jardin des Tuileries şi Musée de l’Orangerie, un spaţiu expoziţional modest ca dimensiuni dar care compensează prin valoarea exponatelor. Rezervaţi-i cu altă ocazie măcar o oră, pentru a vă delecta cu superba serie de „Nuferi” a lui Claude Monet.

Cum nu putem sări din barcă pentru a-i aduce un omagiu lui Monet, n-avem încotro şi plutim în continuare, trăgând cu ochiul în dreapta, adică spre malul stâng (ha, ha!), către celebrul Musée d’Orsay, care adăposteşte cea mai cuprinzătoare colecţie de pictură impresionistă din Franţa, şi nu după mult timp vom trece pe sub Pont des Arts, în fapt o pasarelă, prima din oraş construită integral din fontă, la 1804. Dacă aveţi noroc şi nu prindeţi o perioadă în care municipalitatea, din exces de zel, înlătură lacătele legate de grilaje de către cei ce îşi pecetluiesc iubirea prin mesaje amoroase, lăsaţi şi voi un simbol al trecerii pe acolo, aruncaţi o privire spre pictori şi şevalete lor şi traversaţi apoi spre uriaşul muzeu Luvru.

După Pont Neuf ne apropiem de partea cea mai veche şi poate cea mai pitorească zonă a Parisului: cele două insule, Ile de la Cité şi Ile Saint-Louis, legate de încântătorul Pont St Louis, plin de artişti stradali la orice oră din zi şi din noapte. Vaporul le va ocoli mai întâi pe la sud, dându-vă ocazia să admiraţi impunătoarea Cathédrale Notre-Dame, construită în stil gotic timp de 170 de ani, începând cu 1163, Sainte-Chapelle, medievala „poartă spre ceruri” ale cărei vitralii merită toată atenţia, masivul Palais de Justice şi Conciergerie, sobra reşedinţă a superintendentului palatului regal transformată ulterior în temniţa unde, în timpul Revoluţiei de la 1789, au fost închişi mii de prizonieri, printre care şi regina Maria Antoaneta.

În fine, vaporul întoarce în dreptul Jardin des Plantes şi, dând ocol insulelor pe partea opusă, dinspre rive droite, vă prilejuieşte o întâlnire la distanţă cu bouquinistes, înşiraţi cu tarabele lor cu cărţi vechi şi/sau rare de-a lungul Quai de l’Hôtel de Ville, pentru a trece mai apoi prin faţa clădirii cu bogate sculpturi în piatră a primăriei Parisului – Hôtel de Ville. Iar mai încolo, pe acelaşi mal, în iulie-august, în funcţie de vreme, se amenajează o plajă pentru iubitorii de bronz. Nu vă entuziasmaţi însă prea tare: scăldatul este interzis!

3. Mâncarea

Aţi obosit? Sau poate că v-aţi plictisit de atâtea monumente şi atâta istorie? Şi vi s-a făcut foame? Să facem atunci o pauză ca să ne întremăm cu ceva de-ale gurii. Într-o ţară renumită pentru arta sa culinară, capitala nu poate fi decât un paradis pentru mâncăcioşi.

Sfatul meu? Începeţi ziua cu o baguette proaspătă şi crocantă sau un croissant, dar neapărat cumpărate de la boulangerie, nu de la mini- sau supermarket. E mai scump, ştiu, dar simpla vizită la o brutărie şi aromele ce vă vor întâmpina fac toţi banii. Sau opriţi-vă în drumurile voastre la o crêperie pentru o clătită umplută cu orice, de la brânză la Nutella – o gustare simplă dar săţioasă!

La Paris am făcut cunoştinţă cu moules marinières la un restaurant bruxellez Léon din Place de la République şi m-am lins pe degete. Altă dată am ajuns în Mica Atenă, o enclavă de străduţe pietonale mărginite de localuri greceşti şi nu numai, situată în Quartier Latin, în apropiere de St-Séverin. Acolo am mâncat (la prânz, meniu fix accesibil ca preţ) pentru întâia oară în viaţă escargots – melci preparaţi cu puţin usturoi şi un vârf de mentă – un deliciu! Dar dacă aventurile gastronomice nu vă sunt pe plac, încercaţi, de pildă, o pizza în orice tavernă modestă, cu servicii „à emporter”, şi aţi putea descoperi că e mai bună decât multe altele pe care le-aţi consumat la mama lor acasă, adică în Italia.

Altă variantă, mai la îndemână pentru buzunarele subţiri, este să vă preparaţi singuri sandvişuri cu brânzeturi sau salamuri cumpărate de pe Rue Mouffetard, una dintre cele mai vechi artere din Paris, aflată în Quartier Jardin des Plantes, care vă va răsplăti în plus cu faţade frumos ornamentate cu mozaicuri care de care mai spectaculoase. Vă mai vând un pont: în unele locuri din Paris se organizează (în special în weekend) pieţe volante de unde vă puteţi face provizii pentru un picnic la preţuri decente. La a doua noastră vizită, fiind cazaţi în apropiere de Place de la République, treceam zilnic în drum spre staţia de metrou pe lângă un scuar cu pământ pe jos folosit ca teren de pétanque, care sâmbăta era transformat în piaţă de legume-fructe, brânzeturi etc., plus talcioc. De acolo am cumpărat şi ne-am pregătit la faţa locului nişte gustări delicioase cu pâine proaspătă, brânză şi roşii care ne-au ţinut de foame toată ziua. În fine, dacă şi această soluţie vă depăşeşte bugetul, mai am o idee: apelaţi la restaurantele chinezeşti (foarte ieftine) ori intraţi într-un minimarket ţinut de un magrebian, deschis cel puţin până la 10 seara, dacă nu non-stop, unde, contra câţiva bănuţi, cu siguranţă veţi găsi o pâine feliată şi un mezel oarecare, chipsuri sau biscuiţi şi o sticlă cu apă plată. Important e că astfel de prăvălioare se găsesc mai la tot pasul, aşa încât nu riscaţi să muriţi de foame şi de sete seara târziu sau noaptea, aşa cum se vi se poate întâmpla în alte oraşe şi capitale europene.

4. „Les Grands Boulevards”

Parisul este renumit pentru arterele sale largi şi elegante. „J’aime flâner sur les grands boulevards, y a tant de choses, tant de choses, tant de choses à voir” – cunoaşteţi probabil melodia în care muncitorul de la Citroën care n-are bani de distracţie în fiecare zi a săptămânii descrie atmosfera Parisului autentic, „popular”, locul unde „vibrează inima oraşului, mereu însufleţită, uneori rebelă, cu cântecele şi strigătele ei şi cu frumoasele momente din istorie. ”

În fapt, denumirea de „grands boulevards” se aplică doar străzilor construite între 1668-1705 în locul zidurilor dărâmate de pe vremea regelui Ludovic XIII, şi anume Beaumarchais, Filles-du-Calvaire, Temple, Saint-Martin, Saint-Dennis, Bonne Nouvelle, Poissonnière, Montmartre, Italiens, Capucines şi Madeleine. Ceva mai încoace, mai precis între 1853-1870, baronul Georges-Eugène Haussmann, prefect de Sena, a demarat lucrări masive de sistematizare urbană, demolând cartierele medievale insalubre şi aglomerate ale oraşului şi amenajând în loc artere largi, cu parcuri şi scuaruri, fântâni şi conducte noi de apă. În bună măsură lui i se datorează înfăţişarea actuală a Parisului, cu Grande Croisée, răscrucea de drumuri care a permis mai buna circulaţie de la est la vest pe Rue Rivoli şi Rue Saint-Antoaine, şi de la nord la sud pe noile bulevarde Strasbourg şi Sebastopol. Tot el e responsabil de construirea sau lărgirea altor pieţe, grădini şi străzi, printre care Place de la République, bulevardele Magenta şi Malherbes, Place de l’Etoile, Parc Monceau, Avenue Bosquet şi Avenue Rapp, Avenue des Gobelins etc. Iar în anii 1920 Parisul a fost încercuit de Boulevards des Maréchaux, ce poartă în majoritate numele mareşalilor care l-au slujit pe Napolon sub Primul Imperiu. Dintre acestea, amintesc doar câteva: Soult, Massena, Jourdan, Murat, Ney.

Rezultatul? Deşi Parisul este o metropolă cu o populaţie numeroasă, nu ai impresia de înghesuială, străzile fiind aerisite. Asta înseamnă că e uşor să-ţi iei puncte de reper şi să te orientezi rapid. Dar chiar dacă nu te plimbi pe unul dintre bulevardele largi, imediat îţi atrage atenţia predominanţa blocurilor în stil Art Nouveau din prima jumătate a secolului trecut, cu nu mai mult de 8 etaje, bine întreţinute şi cu balconaşe cu grilaje din fier forjat meşteşugit lucrate, care conferă oraşului un aspect unitar. Iar în intersecţii multe clădiri sunt pentagonale, cu latura dinspre bifurcaţie rotunjită pentru a permite lărgirea trotuarului, ocupat de obicei de terasele unor localuri.

Ce să mai zic de scuaruri! Favoritele mele: Place de la Concorde, despre care am amintit deja; eleganta Place Vendôme din sec. XVIII, cu celebra statuie a lui Napoleon; Place du Tertre din Montmartre, loc de întâlnire al pictorilor parizieni şi nu numai; Place des Vosges, veche de 400 de ani, dreptunghiulară, cu un părculeţ în mijloc şi flancată pe fiecare latură de 9 case din cărămidă şi piatră; Place Louis Lepine din apropiere de Catedrala Notre-Dame. Mai sunt destule, dar de acestea îmi amintesc acum. Şi ce plăcere este să te plimbi pe aleile din Jardins des Tuileries, trecând pe sub Arc de Triomphe du Carrousel pentru a ajunge să stai la soare pe malul bazinului cu apă, ca şi prin Jardin du Luxembourg sau Jardins du Palais Royal!

5. Atmosfera generală

Cu bulevardele sale largi, monumentele de o valoare excepţională, muzeele faimoase, magazinele şic şi încă alte nenumărate feluri de atracţii, Parisul se înfăţişează ochiului ca un oraş magic, care degajă o atmosferă cosmopolită, rafinată şi vibrantă, demnă de capitala unei ţări care de-a lungul secolelor a dat lumii genii, filozofii mai mult sau mai puţin „luminate”, o revoluţie care a schimbat destinul omenirii prin inventarea tripletei fermecate „liberté, égalité, fraternité” şi continuă şi astăzi să ne ia din când în când prin surprindere cu decizii politice ciudate, mişcări artistice novatoare şi eventual controversate sau cu trenduri curajoase în modă.

E un oraş animat, în permanentă mişcare şi reinventare, o contrapondere a Lumii Vechi la New York, metropola care „nu doarme niciodată”, dar fără (prea mulţi) zgârie-nori, mai rafinat, mai poleit şi poate mai... civilizat. Şi în acelaşi timp, pare să nu se grăbească niciodată, căci în Paris nu numai Sena curge domol, dar şi oamenii par să-şi găsească răgazul necesar pentru a privi cerul şi vitrinele buticurilor, a râde zgomotos în plină stradă sau a sorbi o cafea pe terasele mereu pline, cu scaunele îndreptate către stradă pentru a privi trecătorii.

Cu alte cuvinte, e genul acela de oraş care nu te intimidează şi ţi se pare – cum să spun? – familiar chiar de la prima întâlnire, prietenos şi nepretenţios, în ciuda tradiţiilor sau istoriei sale aparent copleşitoare. Sau cel puţin aşa am simţit eu...

6. Sculpturi ciudate

Plimbându-vă prin Paris veţi întâlni unele lucrări de artă mai „curioase”. Trei asemenea exemple le pot ilustra prin fotografii.

Le Défenseur du Temps este o sculptură din alamă şi oţel înaltă de 4 metri, cu rol de ceas. A fost realizată de Jacques Monastier şi inaugurată în 1979 de primarul de atunci al Parisului, Jacques Chirac, fiind montată pe zidul unei clădiri de pe Rue Bernard de Clairvaux din Quartier de l’Horloge, în zona Beaubourg. Din păcate, ceasul nu mai funcţionează din 2003 – chiar nu ştiu de ce nu-l repară, însă lucrarea e interesantă în sine şi constituie o atracţie turistică. Ideea a fost aceea ca „apărătorul timpului”, un bărbat căţărat pe o stâncă, să lupte la fiecare oră exactă, cu sabia în mână şi în sunete de clopote, gâfâieli şi pocnituri, cu o pasăre, un dragon şi un crab, care simbolizează aerul, pământul şi apa.

Foarte aproape de Le Défenseur du Temps şi de Centre Pompidou se află Fântâna Igor Stravinsky, inaugurată în 1983 tot de Jacques Chirac. În bazin şi împrejurul său au fost amplasate 16 statui moderniste din fibră de sticlă şi oţel inspirate din lucrările muzicianului Igor Stravinsky, unul dintre cei mai inovatori compozitori ai secolului XX, şi realizate de Jean Tinguely şi Niki de Sainte Phalle.

În timp ce fântâna se integrează în ambianţa futuristă pe care o degajă clădirea Centrului Pompidou, L’Ecoute, capul uriaş sprijin pe o mână, lucrarea din 1986 a sculptorului Henry de Miller, contrastează puternic cu splendoarea gotică a faţadei bisericii Saint Eustache, în curtea căreia a fost amplasat. Vechi şi nou – acesta pare a fi mesajul. Chiar şi numai pentru această alăturare inedită merită să faceţi un drum până acolo.

7. Tour Eiffel văzut dinspre Place du Trocadéro

Despre simbolul incontestabil al Parisului s-a scris atât de mult, încât nu mai e cazul să repet aici informaţii cunoscute de toată lumea. Turnul se vede practic din orice colţ al oraşului, însă cele mai frumoase fotografii, după părerea mea, se pot face de pe esplanada Trocadéro, situată vizavi, mai precis pe celălalt mal al Senei (rive droite), pe colina Chaillot. Spaţiul vast în formă de potcoavă, populat de vânzători de suveniruri şi skateboarderi, coboară în trepte către Fontaine du Trocadéro, datând din 1937. Dacă ajungeţi seara, când fântâna este luminată feeric, la fel ca şi turnul, spectacolul e garantat.

8. Butte Montmartre

Şi dacă tot a venit vorba de panorame, atunci să ne îndreptăm atenţia spre cel mai înalt punct al oraşului, colina Montmartre, loc preferat de artiştii avangardişti începând cu a doua jumătate a secolului XIX şi până la izbucnirea Primului Război Mondial. Cabaretele, teatrele, cârciumile şi nu în ultimul rând bordelurile din Montmartre au atras pictori ca Toulouse-Lautrec, Renoir, Pissarro, Maurice Utrillo, Degas, Van Gogh, Modigliani sau Picasso. Imortalizată de Toulouse-Lautrec în afişe de cabaret sau de Renoir în „Bal du Moulin de la Galette”, ambianţa acelor vremuri nu s-a mai păstrat, şi acest lucru a fost ilustrat poate cel mai bine de Charles Aznavour în „La Bohème”: pictorul vine după mulţi ani pentru a revedea locurile unde şi-a petrecut tinereţea, însă totul i se pare schimbat – „Je ne reconnais plus/Ni les murs, ni les rues/Qui ont vu ma jeunesse/En haut d'un escalier/Je cherche l'atelier/Dont plus rien ne subsiste/Dans son nouveau décor/Montmartre semble triste/Et les lilas sont morts”...

Dar să nu ne lăsăm pradă nostalgiei şi să „atacăm” colina. Dacă picioarele nu vă ţin, luaţi de jos, din Place Pigalle, un microbuz ori un bus turistic descoperit sau urcaţi cu liftul până la Basilique du Sacré-Coeur, ridicată între 1875-1914 în semn de recunoştinţă pentru victoria ţării în războiul franco-prusac. Din faţa bisericii, adică din vârful colinei, oraşul vi se va aşterne la picioare în toată măreţia sa.

După fotografiile de rigoare, poposiţi la alăturata St-Pierre de Montmartre, apoi porniţi să străbateţi străzile înguste, în pantă, oprindu-vă la fostele săli de bal şi cabarete Au Lapin Agile şi Moulin de la Galette. Există şi spaţii expoziţionale – Musée de Montmartre şi Espace Dali –, dar parcă mai plăcut e să admiri pictorii „trăitori” din Place du Tertre, eventual să le comanzi un portret la minut, să cumperi un suvenir dintr-unul din buticurile pitoreşti din jurul pieţei sau să te delectezi cu o cafea şi/sau o bere la o terasă, privind în tihnă mulţimea de turişti. Noi asta am făcut de fiecare dată şi nu ne-a părut rău!

9. Musée d’Orsay

Dintre muzeele Parisului, favoritul meu e de departe d’Orsay. Nu pentru că – Doamne fereşte! – nu mi-ar plăcea Luvrul, dar parcă toată acea formidabilă cantitate de artă adunată de peste tot şi din toate timpurile, până la epoca modernă, e prea mult, te striveşte pur şi simplu... În schimb d’Orsay expune lucrări realizate între 1850-1914, trecând prin diverse curente artistice, de la clasicismul lui Delacroix şi Ingres, la sculpturile Art Nouveau şi Art Déco, la impresionişti şi neoimpresionişti (punctul forte al galeriei!) ca Monet, Renoir, Pissarro sau Degas, Cézanne şi Van Gogh, Paul Gauguin şi Seurat, şi ajungând la reprezentanţi ai naturalismului şi simbolismului. Este genul de muzeu de artă care pe mine, una, nu mă oboseşte, mai ales dacă, după vizită, urc pe terasă pentru a admira Parisul aşa cum se vede de sus de pe Quai d’Orsay.

10. Quartier Latin

Dacă Montmartre a fost fieful pictorilor, Cartierul Latin de pe malul stâng al Senei înseamnă în primul rând Sorbona, celebra universitate fondată în 1253, Collège de France, altă insitutuţie de învăţământ faimoasă şi veche (1530), două lycées de elită – Henri IV şi Louis le Grand – şi cafenelele şi librăriile de pe Boulevard St-Michel şi din împrejurimi, între care se detaşează Librăria Shakespeare & Co, loc de întâlnire al unor scriitori celebri ca Ernest Hemingway, Ezra Pound, James Joyce sau Scott Fitzgerald.

Cartierul Latin mai înseamnă pentru mine două bijuterii arhitectonice religioase, bisericile St-Séverin şi St-Julien-le-Pauvre, şi încântătoarele tapiserii din seria „Doamna cu unicornul” de la Musée National du Moyen Age, mai cunoscut sub numele de Musée Cluny.

Vesel şi noncomformist, bătut de studenţi studioşi sau de chiulangii care-şi fac veacul în braseriile şi cafenele din zonă, de profesori distraţi şi de turişti curioşi, Cartierul Latin e pentru mine chintesenţa Parisului, un loc rămas (deocamdată) aproape sută la sută franţuzesc.

... ŞI CÂTEVA MINUSURI ENERVANTE

1. Metroul

Poate părea ciudat că pun metroul parizian atât la capitolul „plusuri”, cât şi la „minusuri”, dar explicaţia este simplă: pe cât de funcţional este acest mijloc de transport, pe atât de obositor este să îi străbaţi culoarele nesfârşite şi să urci şi să cobori nenumăratele trepte ce duc în măruntaiele oraşului. Căci multe, mult prea multe staţii de metrou au rămas nemodernizate şi neprevăzute cu scări rulante şi uneori ajungi la suprafaţă gâfâind din greu. Şi mai e ceva: aspectul nu prea îngrijit, „lăutarii” care îţi zgârie auzul, cerşetorii şi hoţii de buzunare. Aşa că ce-aş putea să zic, decât să vă sfătuiesc să fiţi atenţi!

2. Mizeria, drogaţii şi cerşetorii din cartierele rău famate

Ca toate marile oraşe, Parisul are şi el cartierele sale rău famate, pline de gunoaie, de prostituate, drogaţi, beţivi şi cerşetori. Nu amintesc aici decât două din ele.

Primul se află la poalele colinei Montmartre, în Quartier Pigalle, renumit pentru viaţa de noapte şi cabarete precum Moulin Rouge (în care nu am pus piciorul decât în foaier, din lipsă de fonduri), dar şi pentru sex shops şi un Muzeu al erotismului. După lăsarea întunericului, aici rişti să fii acostat/acostată de indivizi cu aspect dubios care-ţi oferă experienţe de neuitat – ştiţi voi de care... Ziua cartierul e pustiu, dar dacă ajungeţi la primele ore ale dimineţii, aşa cum ni s-a întâmplat nouă, priveliştea mormanelor de hârtii, seringi, cutii de bere şi alte alea la care nici nu vreau să mă gândesc acum îţi lasă un gust amar.

Al doilea cartier de evitat pe cât posibil după lăsarea întunericului se află în zona Gare du Nord, pe care am cunoscut-o bine, căci în 2009 ne-am cazat într-un hotel modest din imediata sa apropiere. Lume multă şi pestriţă, drogaţi şi cerşetori cât cuprinde. Cred că la un moment dat, într-un ecou la un articol scris de un user AFA, am relatat o întâmplare – îmi cer scuze dacă o repet: stăteam în apropierea staţiei de metrou, aşteptându-mi soţul, care se dusese la o prăvălie să cumpere ceva, şi mi-am aprins o ţigară. La nici zece metri de mine stăteau rezemaţi de un zid nişte drogaţi şi beţivi, cu câini care emanau, ca şi stăpânii, mirosuri pestilenţiale şi înconjuraţi de bulendre murdare, hârtii şi nu mai ştiu ce. Un poliţist s-a apropiat şi am crezut că o să-i interpeleze; dar nu, omul legii a stat cu ochii lipiţi de mine, ca nu cumva să arunc chiştocul pe jos. M-a scos din sărite!

De prisos probabil să vă avertizez să aveţi grijă în locurile turistice, care colcăie de hoţi şi cerşetori. Cele mai multe asemenea exemplare umane eu am văzut la Turnul Eiffel şi în mare majoritate erau ţigani români.

3. Vremea schimbătoare

Unul dintre aspecte cele mai neplăcute ale unei vizite la Paris (dar pentru care oraşul nu e vinovat cu nimic!) e vremea capricioasă. În august 2005, după un 2004 în care parizienii se confruntaseră cu temperaturi de peste 35 de grade, situaţia s-a repetat şi în toate staţiile de metrou se vindeau la automate sticle cu apă la preţ redus şi din difuzoare răzbătea din minut în minut îndemnul „Réfraichissez-vous! ” Ca după două zile să înceapă nişte ploi care au dus la scăderea bruscă a temperaturii până la vreo 20 de grade. Iar în 2009, în iunie, am prins o vreme aşa de câinoasă, încât aproape că ne-a dat planurile peste cap. Noroc că luasem cu mine umbrelele, deşi poate că şi mai bine ar fi fost să mă înarmez cu pelerinele.

4. Experimentele arhitectonice

În anii ’70 şi ’80, pe vremea lui Pompidou şi Mitterand, Parisul a fost brusc cuprins de o febră a modernizării de neînţeles pentru mine. A fost perioada în care, în partea de vest a oraşului, s-a construit în cea mai mare parte cartierul de afaceri şi comercial La Défense. Nu pun la îndoială necesitatea unor sedii de birouri, eventual blocuri-turn, cu toate că acest tip de clădiri din aluminiu şi sticlă nu-mi spune nimic: mi se par reci şi impersonale. Am fost o dată în Défense, m-am lămurit, am văzut într-adevăr că Grande Arche a fost ridicat în linie dreaptă cu mai vechiul şi infinit mai frumosul Arc de Triomphe, şi gata – a doua oară nu mă mai duc.

Dacă Défense a fost înălţat într-o margine a oraşului şi, într-un fel, nu deranjează, nu acelaşi lucru se poate spune despre alte clădiri trântite ca nuca-n perete în centrul istoric al Parisului. Între Opéra Bastille şi minunata Opéra Garnier, eu o aleg categoric pe a doua. Mai cred că piramida de la Luvru nu-şi găseşte rostul şi că se putea găsi o altă soluţie de fluidizare a fluxului de turişti, în ton cu aspectul venerabilului muzeu. Centre Pompidou, cu toate „maţele” pe afară, vopsite în culori stridente, m-a oripilat, mai ales că în imediata sa vecinătate se află clădiri de o eleganţă tipic pariziană, precum cea a bisericii St-Merry.

În copilăria şi adolescenţa mea, cartea cea mai uzitată pentru învăţarea limbii franceze era „Mauger” – mai întâi „Mauger bleu”, apoi „Mauger rouge”, numite aşa după culoarea copertei. De acolo am aflat de Halles – cea mai mare piaţă în aer liber din Paris, care din fotografii cel puţin, semăna cu Oborul nostru. Ei bine, n-am apucat s-o văd pentru că în 1971 ea a fost demolată şi în locul său s-a construit un mall subteran, Forum des Halles, cu magazine de firmă aşa şi aşa ca preţuri şi calitate, dar şi cu un miros care mi-a mutat nasul din loc. De ce a fost nevoie să se dărâme o piaţă de tradiţie, situată în inima Parisului, lângă St-Eustache şi alte clădiri vechi impresionante, nu am habar. Oricum, proiectul, contestat încă de la început, a fost revizuit şi se pare că începând din chiar acest an Halele vor avea o nouă înfăţişare, mai integrată cu împrejurimile, sau cel puţin aşa susţin arhitecţii, şi îi vor fi adăugate grădini, centre culturale şi străzi pietonale. Dar funcţia de piaţă agro-alimentară nu şi-o vor recăpăta.

5. Atentatele

Nu pot încheia seria de „neplăceri” pariziene fără a aminti, cu mare regret, de atentatele sângeroase care în ultima vreme i-au îngrozit atât pe localnici, cât şi pe potenţialii turişti, făcând din Paris un oraş nesigur. Pierderile financiare ale autorităţilor locale şi centrale sunt, fără îndoială, imense, dar şi mai mare va fi pierderea pentru aceia care, speriaţi de astfel de evenimente, se vor reorienta către alte destinaţii.

Am vizitat Parisul de trei ori, în 1997, în 2005 şi cel mai recent (pentru că refuz să cred că va fi ultima oară) în 2009 – de atunci sunt şi toate fotografiile postate – şi de fiecare dată m-am simţit minunat, am descoperit locuri extraordinare şi m-am lăsat fermecată de monumentele sale, de biserici şi muzee, de spectacolul stradal şi malurile Senei, de atmosfera animată – într-un cuvânt, de tot ceea a ajuns să însemne Parisul meu, cel pe care am încercat să vi-l prezint şi vouă.

Sper să-l revăd cât de curând, însă ce viitor îl aşteaptă, of! , numai Dumnezeu (sau poate Allah) ştie...

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=uOXzGtlLGgw

---

VIZUALIZĂRI: 3973 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI