Mainz, oraşul de aur

TIPĂREȘTE

În 1945, Mainz, vechiul oraş de aur, nu mai exista. El fusese îngropat sub mormane de ruine fumegânde, lăsate în urmă de cele peste 30 de raiduri ale aviației aliate, în cea de-a doua conflagrație mondială. Şi chiar dacă oraşul a fost distrus în proporție de aproape 80 %, cu migala ce-i caracterizează, germanii s-au apucat să-l reconstruiască, iar bătrânul Mayence s-a ridicat din praful ce-l acoperea mai viguros, mai atragător. Bineînțeles că nu a rezultat o copie la indigo, dar domul, Palatul electoral, Bassenheimer Hof şi multe alte clădiri vechi au fost aduse la înfățişarea glorioasă de altădată. Şi din nou Mainz-ul străluceşte, şi iarăşi este oraşul de aur. Ce-am văzut în Mainz la ultima mea "descălecare", ce puteți vedea aici, vă voi spune deîndată.

Pentru multe sute de ani Domul din Mainz a fost reşedința arhiepiscopului de Mainz, prinț şi elector, întruchipând uniunea dintre puterea ecleziastică şi cea laică. Construcția a început cu un mileniu în urmă, când oraşul devenise un înfloritor centru economic sub conducerea lui arhiepiscopului Willigis, un influent politician, ajuns până în poziția de regent al imperiului. Willigis visa să transforme Mainz-ul într-o a doua Romă şi a demarat ridicarea unei catedrale impresionante, stilul fiind evident cel romanic. Dar domul a suferit de multe ori de pe urma incendiilor, intemperiilor, războaielor şi a fost mereu refăcut şi mereu i s-au adus adăugiri, întâi gotice, apoi baroce. Asemeni domului din Kőln, întotdeauna a avut schele în câte o parte, înăuntru sau afară, însă a rămas la fel de maiestos. A văzut regi germanici încoronați aici şi pe împăratul Frederick Barbarossa anunțându-şi participarea la cea de-a treia cruciadă. Dacă-l vizitezi, fie vară, fie iarnă, vei vedea că este sobru şi întunecos. De data aceasta am avut timp să merg să vizitez tezaurul domului, unde era şi o expoziție (8 euro pentru cei interesați). N-am avut voie să fotografiez, şi era şi greu căci supraveghetorii n-aveau astâmpăr nici înainte de închidere. Printre exponate: portretul cardinalului Albrecht von Brandenburg, realizat în 1543 de Simon Franck, elev al lui Cranach, un act al arhiepiscopului Jakob von Liebenstein pentru oraşul Mainz (1506), o icoană reprezentând Judecata de Apoi (1475), o tapiserie din 1501.

Traversez Piața Domului, aglomerată ca de obicei, şi admir în trecere fântana renascentistă Marktbrunnen (ştiu că-i pleonasm, Brunnen însemnând fântână), creată în prima jumătate a sec. al XVI-lea în atelierul unui meşter local şi dăruită oraşului de către unul dintre arhiepiscopii electori. Importanța fântânii în acele vremuri a fost mare, gândindu-ne că nu exista apă curentă în case. Dar fântâna trebuia să remintească şi că electorul tocmai înăbuşise în sânge o revoltă a țăranilor din împrejurimi, şi deci el are puterea supremă în oraş.

Muzeul Gutenberg este ascuns privirilor de către un palat renascentist, Palatul Împăratului Roman, construit pe la mijlocul sec. al XVII-lea, după terminarea Războiului de treizeci de ani. Aici a concertat Mozart şi au fost primiți Voltaire şi Goethe. Deasupra uşii este o inscripție "Muzeul Gutenberg". În realitate doar am trecut dintr-o parte în cealalta a palatului şi m-am trezit în fața noului sediu al muzeului, o clădire nouă, dar mult mai anostă.

Şi cum vizita la Muzeul Gutenberg am amânat-o de prea multe ori, acum am pătruns pe uşile modernului muzeu. Totuşi bazele acestuia au fost puse încă din 1900, de câțiva locuitori al Mainz-ului, conştienți de importanța inventării tiparului, dar şi mândri că aceasta s-a întâmplat în oraşul lor. Multe lucrări, vechi şi foarte vechi, închise în vitrine şi ferite cât mai mult de lumină, îmi solicită cumplit vederea. Disting Utopia de Thomas Morus din 1518 (am remarcat-o fiindcă am citit-o anul trecut), Catehism de Martin Luther din 1553, dar şi cărți despre ştiințele naturii, atlase geografice, cărți religioase. Într-o camera blindată, la loc de cinste sunt expuse două biblii executate la mijlocul sec. al XV-lea chiar de Johannes Gutenberg. Primele documente tipărite pe care a fost imprimat şi anul realizării sunt un calendar turcesc şi celebra Biblie cu 42 de rânduri, numită B 42, datate 1454. La început cărțile tipărite nu aveau pagini de titlu, capitole sau număr la pagină, în schimb paragrafele începeau cu o literă mult mărită şi executată într-un mod artistic. La subsol este reconstituit atelierul acestuia, cu o presă de tiparit funcțională, cu care se fac demonstrații. Deasemenea este prezentată evoluția tiparului în țările Asiei, China, Japonia, Coreea. Muzeul era destul de plin, majoritatea vizitatorilor fiind copii.

Traversez o zonă comercială nouă, cu multe magazine, firme mari sau mici, dar toate aglomerate, semn că lumea este dispusă să cheltuiască. Stingheră printre atâtea clădiri moderne stă solitară Haus Zum Korb, casa unor patricieni, veche din sec. al XIV-lea, care pe vremuri adăpostise o tiparniță, una din puținele supraviețuitoare ale goticului târziu. În drumul meu întâlnesc multe construcții vechi refăcute şi foarte bine întreținute. Pe una dintre ele, Algesheimer Hof, văd o placă care aminteşte că acolo a fost ultima locuință a lui Johannes Gutenberg. Admir din nou modul cum au fost puse în valoare ruinele fostei biserici St. Christoph (sec. al XIII-lea), ruine care au fost păstrate ca un memorial împotriva războiului.

Mă grăbesc către Casa Germană, un palat baroc, construit în prima jumătate a sec. al XVIII-lea de unul dintre arhiepiscopii electori, şi care a găzduit primul parlament democratic pe pământ german, în timpul efemerei Republici de la Mainz (1792-93).

Este târziu, aşa că traversez şi arunc o scurtă privire către Palatul electorului, fosta reşedință a arhiepiscopului de Mainz, considerată un ultim exemplu de arhitectură renascentistă germană, astăzi adăpostind Muzeul de istorie romană şi germană. Poate îl voi vizita data viitoare. Ultimul obiectiv pe ziua de astăzi este biserica St. Petru, cea mai importantă reprezentantă a rococo-ului din Mainz. A fost şi ea distrusă în al doilea război mondial, restaurarea întinzându-se până în 1989. În prezent, cu frescele refăcute, cu alambicatele decorațiuni baroce, te duce cu gândul la bisericile din Roma.

O nouă zi, în care nu am la dispoziție decât dimineața, iar primul drum de astăzi îl fac la biserica Sf. Ştefan, unde sunt celebrele ferestre pictate de Marc Chagall. Este o biserică foarte veche (mijlocul sec. al X-lea), care la fel ca şi domul a fost construită datorită arhiepiscopului Willigis, şi deasemenea a suferit mult şi multe, dar totuşi şi-a păstrat în mare măsură înfățişarea din sec. al XV-lea. Din 1976 şi până în 1985, când a murit, Chagall a realizat nouă vitralii, înfățişând scene din Noul Testament. Am mai văzut astfel de lucrări ale lui la catedrala din Metz, şi în general nu-mi plac picturile lui, dar vitraliile de la Sf. Ştefan mi-au rămas la inimă. Cand a început schițele pentru prima fereastră Chagall avea 90 de ani, iar proiectul a fost continuat de prietenul şi asistentul lui, Charles Marq, un maestru al vitraliilor. În anul 2000 au fost montate şi ultimile din cele 28 de ferestre, cuprinzând viziunea lui Chagall. Acesta, un evreu rus, naturalizat francez, a intenționat să creeze un monument al reconcilierii dintre Franța şi Germania, şi dintre creştini şi evrei. Deşi ferestrele sunt destul de faimoase, nici acum nu era multă lume în biserică. Poate şi locul de amplasare a acesteia, pe un deal înalt din oraş, are o influență negativă asupra numărului de vizitatori.

Mă întorc pe lângă Osteiner Hof, o clădire elegantă, barocă, deşi arhitectul era unul militar. A fost construită la mijlocul sec. al XVIII-lea, în Piața Schiller, unde este şi statuia celui care a scris "Intrigă şi Iubire". Familia Von Ostein nu a reuşit s-o păstreze mult timp, ea devenind sediu al ofițerimii germane de mai mult de 150 de ani. Dar tot din balconul ei este în fiecare an anunțat începutul carnavalului, la 11 octombrie, ora 11.11.

Nu pot să nu admir sediul Teatrului din Mainz, reprezentant al stilului neoclasic, din Piața Gutenberg, care atunci când s-a inaugurat (1833) a costat aproape cât bugetul oraşului pe un an. Vizavi este statuia inventatorului tiparului, realizată de un sculptor danez, de fapt este un monument închinat acestuia. Deoarece nu există nici un portret contemporan al lui Gutenberg, sculptorul a avut o misiune mult mai uşoară.

Ţinta este acum o zonă din oraşul vechi cu mai multe case din perioada medievală. Într-adevăr, arătând mai bine decât la inaugurare, mă întâmpină Zum Spiegel (1660), Zum Aschaffenberg (sec. XV), Zum Beimburg (sec. XVI), toate martore ale unei epoci înfloritoare a oraşului. Am reuşit să găsesc deschis şi la Sf. Augustin, o altă reprezentantă a rococoului, mai mică, mai intimă, dar la fel de elegantă ca ținuta unui nobil de la curtea electorului.

Retragerea se face pe la fostele porți ale cetății, Turnul de fier şi Turnul de lemn. Primul, construit în sec. al XIII-lea, era situat lânga piața pentru produse din fier, ceea ce i-a adus şi numele. Mai târziu, a devenit închisoare militară, iar acum este galerie de artă. Ce schimbare! Lângă al doilea, care datează din sec. al XV-lea, se depozitau lemne, de unde a derivat şi denumirea. A servit drept temniță pentru iacobinii care au organizat Republica de la Mainz, dar astăzi este sediu al unor organizații mult mai paşnice.

Povestirea a fost cam în viteză, de parcă aş fi folosit un dictafon. Am umblat aproape în fugă, zonele fiind în general cam prea aglomerate pentru o deplasare comodă cu bicicleta. N-am avut timp de o mâncare tradițională, nici măcar de o bere locală. Mainzul este un oraş asemeni Bonn-ului, prin care îmi place să mă plimb, dar niciodată nu am timp destul. Zona veche, centrală, nu este traversată de bulevarde largi şi deci nu trebuie să stai prea mult la semafoare. Deasemeni, spre deosebire de Kőln sau Koblenz turiştii nu sunt atât de mulți ca să sporească aglomerația. Aştept cu nerăbdare să mă întorc în Mainz, oraşul de aur.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 3370 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI