Cortona, sub un soare toscan

TIPĂREȘTE

Cortona, sub un soare toscan

Când am hotărât cu Şefa să mergem în zona Perugiei, am adăugat pe listă, bineînțeles, Assisi, apoi Arezzo, Orvieto. Dar cum văzusem filmul "Under the Tuscan Sun", a fost imposibil să nu adaug şi Cortona. Şi am vizitat-o chiar sub un soare toscan, într-o dimineață rece de martie.

Dacă este să ne luam după istorici, Cortona era o mică localitate cu numele derivand de la Curtun la Corito, ocupată de etrusci, apoi de romani, fapte petrecute cu sute de ani înainte de Christos. Dacă citim însă legendele, aflăm că oraşul a fost întemeiat de către unul dintre fiii lui Noe, Crano. Acestuia i-au plăcut atât de mult locurile, că s-a stabilit aici, la 273 de ani după potop. După ce am vizitat Cortona am ales să cred legenda.

Am pornit la volanul bolidului închiriat de la hotelul unde staționam în Perugia direct spre Cortona. Ca de obicei, Şefa făcea munca cea mai grea, fiind cu tableta în brațe şi spunându-mi când s-o iau la dreapta, când la stânga şi ce aş fi putut vedea dacă nu m-aş fi concentrat la trafic. Drumul nu era greu, luând in considerație că eu n-am nimic în comun cu un şofer bun şi experimentat.

Când am zărit Cortona pe un deal în depărtare am crezut că am ajuns, dar mă înşelam. Cum cei care au zidit oraşul au ales exact vârful dealului, a trebuit să atac o serie de curbe strânse (pentru mine), cu ochii la drum, dar şi după un loc de parcare. Acasă studiasem harta oraşului şi ştiam că există o parcare în apropiere de intrare, dar mă gândeam că este deja plină, căci turiştii ăstia nici în martie n-au astâmpăr. Într-adevăr, parcarea era plină, dar Şefa şi-a justificat locul în echipă şi a ochit un spațiu liber, cam mic, ce-i drept, dar cum bolidul ar fi încăput şi la mine în debara, am reuşit să-l parchez fără să fac schimb de vopsea cu vecinii. Din păcate am zărit doar cu coada ochiului Santa Maria Nuova, biserică aflată în ruină, pe care o ştiam din film. În ciuda faptului că este o creație a lui Giorgio Vasari din 1554, se află încă într-o stare jalnică şi nu se vizitează. Aş fi vrut s-o văd mai de aproape, dar condițiile de trafic m-au împiedicat. Dacă o aveam pe Camila cu mine...

Scăpând de povara şofatului am început pe Via Nazionale sau Ruga Piana, singura stradă fără diferență de nivel din oraş, Practic, singura stradă unde poți să te plimbi cu adevărat, fără să ai impresia că te antrenezi pentru olimpiadă. Încet, încet, că doar erau magazine în lateral, am ajuns şi la Palazzo Comunale. Cum nu aveam probleme de rezolvat cu administrația locală, am încercat să intrăm la Muzeul Diocezei sau la catedrala Sf. Maria. Am avut însă noroc, erau doar două grupuri de copii, mai mici şi mai mari, care deja ocupaseră spațiul şi astfel ni s-a creat oportunitatea de a fotografia împrejurimile timp de un sfert de ceas.

Când tânăra generație a plecat să vocifereze într-altă parte am intrat şi noi la muzeu. Am dat peste o domnişoara amabilă, fericită şi ea că scăpase de hoardele de i-Phone-isti. Am luat biletele şi am demarat programul cultural-artistic, căci erau cu adevarat mari artişti acolo. Pe Luca Signorelli îl ştiam, doar vizitasem domul din Orvieto cu o zi înainte. Aici erau mai multe lucrări, pe care cu sfială şi atenție le-am privit şi fotografiat: Rugăciunea din grădină, Prinderea lui Isus, Cina cea de taină şi altele. Fra Angelico sau Beato Angelico, „floarea Toscanei”, cum este descris în epitaful de pe mormântul său de la Santa Maria sopra Minerva din Roma, a fost sanctificat de către papa Ioan Paul II în 1982 şi declarat patron al artiştilor catolici. Admirasem multe din picturile sale la Florența, Orvieto, Perugia sau Vatican. Aici sunt expuse Bunavestire, o temă des abordată de el şi Tripticul din Cortona (o reprezentare a fecioarei cu pruncul Isus, înconjurați de sfinți; la partea inferioară este ilustrat Sf. Dominic alături de alți sfinți, Petru, Thomas Aquinas, Vincent, Mihail). Nici Pietro Lorenzetti nu-mi era necunoscut. Văzusem ciclul de fresce din biserica San Francesco din Assisi şi tripticul Nasterea Fecioarei de la Museo dell'Opera del Duomo din Siena, considerat cea mai importantă creație a sa. La Muzeul Diocezei din Cortona este Maesta. Dacă aveți răbdare să priviți lucrarea, veți remarca dispunerea în spațiu, tridimensională, a personajelor. Şi totuşi, el a creat la începutul sec. al XIV-lea, înaintea artiştilor Renaşterii.

Din muzeu intrăm la catedrala Santa Maria, o clădire a cărei fațada nu inspira nimic. Este o biserică cu adevărat veche, fiind construită în sec. al XI-lea pe ruinele unui templu roman. La interior sunt mai multe opere de artă (suntem doar în Italia, ar fi fost anormal să nu fie), dar îmi atrage atenția doar Adorația păstorilor, realizată de Pietro da Cortona, mult mai cunoscut pentru fresca sa barocă de la Palazzo Barberini, Alegoria providenței divine şi a puterii Barberinilor. Bineînțeles, familia Barberini nu a fost unica utilizatoare a cultului personalității.

Trecem pe lânga Teatrul Signorelli, unde s-a filmat una dintre scenele din filmul "La Vita é Bella", şi ne afundăm în labirintul de străduțe. Pe hartă pare uşor de ajuns la biserica San Francesco, pe teren situația însă se schimbă radical. Cei care s-au ocupat de sistematizarea oraşului nu au cunoscut noțiunea de stradă pe curbă de nivel, în concluzie sunt doar două variante de a hoinări prin oraş, să escaladezi străzi abrupte şi să te rostogoleşti la vale. Ca să-l parafrazez pe Ion Creangă, milă mi-era de mine, dar de Şefa mi se rupea inima. Socotind după timpii înregistrați de camera foto, între teatru şi biserică am avut nevoie de 25 de minute. Pitorescul locurilor, cu străduțe pe care nu încapi cu un şifonier în trei uşi sau ai nevoie de elicopter ca să introduci în bucătarie o combină frigorifică, cu case care au cel puțin un etaj, zugrăvite ultima dată pe când debutam eu la grădiniță, şi mai ales liniştea, fiindcă nu era măcar un câine să latre la tine, toate m-au convins că întâmplarea din „Sub un soare toscan” este foarte plauzibilă. Şi eu aş vrea să stau la ei în cartier. Doar că Super Nova mea bătrană este cam mare pentru locurile lor de parcare. Despre biserica San Francesco ce să spun? Cam dezamăgitor de sărăcăcioasă față de ce am văzut până atunci. Şi când mă gândesc câte a pătimit Şefa ca să ajung eu acolo. De remarcat înăuntru este doar locul de odihnă veşnică al lui Luca Signorelli.

Am coborat spre Ruga Piana şi am oprit la o binemeritată cafea mică, asortată cu un sendviş mare. După achiziționarea unor tradiționale suveniruri, activitate care a făcut ca oboseala Şefei sa se disipe instantaneu, am pornit spre locul de parcare, traseul nefiind nici la jumătate. Am reuşit să fac o escala la San Domenico, nu de altceva dar acolo se găsesc două lucrări pe care nu puteam sa le ratez: Luca Signorelli cu Fecioara cu pruncul şi sfinții şi Fecioara cu pruncul şi sfinții Domenico şi Petru martir de Fra Angelico. Le-am fotografiat în fugă, urmând să le studiez mai atent acasă, şi îmbarcarea. Urmează stația Arezzo, cu parcare pe unde găsim.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 2935 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI