M-au pișcat „albinele” în buzunar și am cutezat să hoinăresc prin Lavapies, un barrio etnic

TIPĂREȘTE

Mi-am întors azi creierul pe dos... să sărbătoresc cu voi articolul 100... l-am croit după tiparele mele proprii, vă agăț și pe voi la o plimbare de hoinar prin Madridul boem, fără obiective turistice sforăitoare, după care arunci capul pe spate și exclami wow... merg cu voi în acel periculos Lavapies ce a avut asupra mea efectul unui drog dulce, am observat că userii Afa nu și-au băgat încă coada pe acolo. =))

Lavapies e un bătrân cartier cu 500 de ani în barbă, nu e bătătorit de turiștii normali la cap, are mirosuri intrigante, e cam rău famat și nu are deloc pretenții de supremație madrilenă.

E bătrăn de nu mai poate, este așezat lăngă sora lui, La Latina (vezi impresii) se dă tânăr prin puseuri de creștere numerică după anii 1990, promite că va primi în continuare străini și chiar români, e plin de capricii și probleme sociale, izbucnește ca un vulcan când vede poliția, e cuminte și pitoresc ziua și nu scoate flăcări pe nări, se zice că e o placă turnantă pentru vânzarea de droguri, are fețe contradictorii; este totuși o zonă extrem de populară, în ciuda reputației sale, mai putin favorabile și taman pe pe granița aceasta mi-am găsit eu cazarea, la Hostal Art Madrid .

Am descoperit în acest Lavapies multicultural, secvențe din filmul ,,Om bogat, om sărac’’, o turistă solo traveler poate avea ,,a bee in her bonnet’’, cum zice englezul, dacă e avertizată pe Trip Advisor și în forumurile de călătorie, că pe străzile lăturalnice, e bine să-ți păzești bunurile personale, să bântui noaptea ca bufnița este exclus, deoarece zona nu e prea sigură, fiind în proporție de 50 % teritoriul imigranților... am remarcat și camere video pe unele străzi.

Lavapies este inima Madridului ,,castizo’’, el este un barrio diferit, capricios și unic, e o felie de viață autentică, doar întâmplarea a făcut ca eu să locuiesc 8 zile lângă Tirso de Molina.

Să vă desenez harta zonei nu prea e ușor, impresiile și traseele mele sunt culese fragmentar pe zile, cert e că acest barrio rupe ritmul Madridului central, statisticile spun că aici fierb în cazan zeci de naționalități.

Am întâlnit chiar a doua zi, trei tineri români pe calle de Lavapies, cu brațele tatuate până în cot, pictate color ca sorcova vesela, băieții m-au liniștit total, nu e nici un pericol să mă plimb ziua, să vorbesc românește pentru siguranța mea dacă sunt ,,abordată’’ de băieții răi ,,dar trebuie să fiu vigilentă cu poșeta, unde păstram doar copii după acte, cartea de vizită de la hotel și o cameră foto, pe care nu prea am scos-o la vedere, încercând să dau impresia că sunt localnică, după ce un negru înalt cu zâmbetul lui Nelson Mandela, îmi întinde o vorbă de vrajă cu niște ierburi, la ieșirea din gaura de metrou Lavapies, de parcă voia să-mi ofere un chilipir. :(

Lavapies nu strălucește decât prin atmosferă, acest barrio eclectic este extrem de vibrant, colorat, interesant, are mirosul mai multor țări diferite și harta celor cinci continente se așterne parcă în fața ta, călătorești exotic prin restaurante, baruri, bombe cu iz internațional, argentiniene, indiene, africane, jamaicane, turcești, bei prin sud un ceas arăbesc, guști din mâncarea senegalezilor, te îmbraci cu haine chinezești sau africane, încerci și un tapas autentic spaniol sau servești un bacadillo la o masă, ce am descoperit-o, într-o gaură, într-un perete.

M-au înțepat albinele în buzunar de curiozitate și am făcut câteva cercetări pietonale asupra străzilor principale din acest cartier vechi, descoperind cu încântare că și Picasso a locuit pe aici vreo 9 luni de zile, înainte de a merge la Paris, pe o stradă al cărei nume l-am uitat, rătăcindu-mă voit prin labirint.

Lavapies este un cartier sudic al capitalei, concentrat în jurul Plazei Lavapies, unde ajungi cu metroul pe linia albastră, la trei stații de Puerta del Sol.

El este un fel de foburg al Madridul vechi, unde spaniolii se amestecă cu imigranții în mod pașnic, fiind un exemplu de toleranță și coabitare interculturală, de pluralitate religioasă, dar și de proteste sociale...

Lavapies are granițele între Calle de Atocha la est, Ronda de Valencia la sud, Calle de Embajadores la vest și Calle de la Magdalena la nord, unde ,,my dear tummy ’’a găsit disperat după două zile, restaurantul ideal pentru lunch.

Literar vorbind, cuvântul înseamna ,,spală-ți picioarele ‚’’ expresia face referire la ritualul evreilor de a se spăla pe picioare pentru purificare, posibil în fântâna care a dispărut din Plaza Lavapies, înainte de intra în sinagoga, ce era pe locul unde se află acum modesta Biserica San Lorenzo .

Lavapies are origini extrem de vechi, el era cartierul medieval evreiesc Judeira , până când evreii au fost forțați în 1492 la exil și convertire la catolicism. Atacurile asupra evreilor au avut loc în actualele străzi Ave Maria, Sombrerete și Jesus, de atunci cartierul a devenit reședința clasei muncitoare.

In secolul 19 apar clădirile Corralas, un fel de blocuri cu trei sau patru etaje, aranjate în jurul unei curți interioare, unde s-au îngrămădit mii de imigranți. După războiul civil zona cade în izolare totală și ruină, fiind neglijată de edilii orașului până în anii 1980, când artiștii și imigranții au început treptat să ocupe casele părăsite, datorită prețurilor ieftine ale chiriilor.

Într-o zi de luni, după vizita mea la Centrul de arte Reina Sofia , un student cu un violoncel în mână, ce ieșea din Conservatorul Superior de Muzică, m-a îndrumat să gasesc traseul cel mai scurt spre hotel, am luat-o pe Calle de Hospital, apoi la dreapta pe vestita Calle de Argumosa , o stradă de promenadă principală, aliniată cu buticuri și zeci de baruri, cu localnici ce stăteau afară la un pahar rece cu băutură și iată-mă în Plaza Lavapies , salutând indiferentă și dezamăgita total de peisaj, gaura de metrou, de unde ieșise negrul cu drogurile. :(

Lângă un trotuar, pe o ladă de gunoi, dansau doi pantofi aruncați pe un capac, udați de o sticlă de bere, din care, incredibil, se răcoreau doi muncitori români, îmbrăcați în salopete murdare de lucru.

Plaza Lavapies este punctul focal al acestui barrio medieval, multietnic, multicultural, cu atmosferă locală și iz cosmopolit. Străduțe înguste, trotuare mărginite de pomuleți de fier, împodobite cu copaci bătrâni, radiază în sus și în jos de 5 secole, mă plimb ușor în panta fără un plan, intersectându-ma pe drum, cu localnicii pasnici.

Am ciulit urechile la trecători, delectându-mă cu limbi străine ciudate, am întâlnit oameni obișnuiți, doamne de toate vârstele, unele cu sacoșa, altele solo, gunoieri ce goleau pubelele în mașinile speciale, niște pui de marocani ce băteau mingea pe o alee, proprietari de baruri, proptiți în ușă, care așteptau să vină mușterii alungând muștele pe la mese afară, eu căscam gura de sete, să scot aparatul din geantă la 34 de grade, mă omorâți, pozele sunt numărate.

Am ridicat privirea spre vitrinile unor magazinașe, ce vindeau ingrediente de import, condimente din India, Pakistan, dulciuri arabe, ceaiuri, o bogăție de mărfuri cu tot ce nu-mi trăznea mie prin minte, am simtit miros de păpică exotică indiană, de kebab și alte arome culinare, după care eu miorlăi de durere.

Moleșită de căldura latină, revin în Plaza Lavapies, mă plimb o idee pe Calle de Valencia, cercetând clădirea sub forma de bloc triunghiular a Teatrului Valle Inclan , ce poartă numele unui dramaturg spaniol mai radical. În acest lăcaș de cultură ridicat în 2006, se joacă piese spaniole contemporane, tot aici se află și reședința, Centrului de Dramaturgie Națională.

Plimbarea mea continuă apoi pe Calle de Lavapies , ce curge în paralel cu Calle de Amaro , înainte de a ajunge în Tirso de Molina.

Am avut pe traseu surprize colorate, am întălnit clădiri neoclasice diferite ținându-se de mână, ca bonus am primit o clădire pictată în culori de curcubeu, alte case erau roz, galbene, roșii, albastre, împodobite cu balcoane din fier forjat negru, era un regal de arhitectură veche, atrag imediat atenția puținilor trecători, când imortalizez și eu un cadru, ce cauți tu pe aici, străine?

Mă uimeste arta graffiti, revoluționară, de pe pereții unor imobile, afișele țipătoare transformate în pânză de pictură, ele dau expresie și culoare peisajului urban, oamenii au vrut poate să scoată în evidență fațadele caselor, pentru a le aduce un strop de bucurie.

In acest cartier spaniol, fiecare turist vede ce vrea, eu am receptat spectacolul și arhitectura caselor, aerul lor melancolic, pestriț, dulceag, am savurat cu plăcere în tihnă și lentoare, cinci secole de istorie.

Evident nu pot uita orgia de arome culinare ce da parfum străzilor, am avut baruri și restaurante non spaniole la picioare, am hoinărit gratis pe harta lumii doar pietonal, cu un strop de imaginație. Am văzut un melanj de restaurante, buticuri, galerii de artă, oameni și culturi, fiecare cu spațiul lui și specificul lui regional.

Am revenit în Lavapies în altă zi pe alt traseu, ce pornea exact din Tirso de Molina, mergând pe Calle de la Magdalena si de aici spre Anton Martin , unde e și o stație de metrou.

Filmoteca pe Calle Santa Isabel, este un imperativ al vieții culturale. La Cine Dore , o clădire în Art Deco, e un minunat cinematograf din anii 1930, unde rulează 4 filme pe zi, în versiunea originală, m-a surprins numărul mare de spectatori ce stăteau seara la coadă la bilete.

Am luat-o apoi la dreapta, pornind din Tirso de Molina pe strada C. del Duque de Alba, plină de magazine asiatice și am ajuns în fine pe granița de vest a acestui barrio, pe Calle de Embajadores , o stradă principală a talciocului El Rastro, doar pentru a admira bijuteria barocă, numită San Millan San Cayetano , pe o strada uniformă.

Biserica ridicată în 1669 de arhitectul Marcos Lopez, se închină Sfăntului Cajetan, fiind proiectată de Petro de Ribera și Jose Churriguerra. In luna august dacă ai curajul să te lupți cu arsița verii, ai norocul să –i vezi pe madrileni sărbătorindu-l pe acest sfânt în cadrul unui festival, în jurul pieței Cascorro.

Mai departe se ajunge la fosta Real Fabrica de Tabacos , fondată în 1809, ea a fost transformată astăzi într-un centru cultural, unde nu am mai avut energie să ajung.

In paralel cu Calle de Embajadores, ce părea un culoar al morții în miezul zilei de vară, curge strada mea preferata Meson de Paredes, ce pornește exact din Plaza Tirso de Molina, obiectivul vizat era vestita tavernă a lui Antonio Sanchez , trecută pe toate ghidurile turistice. Ea e considerată cea mai veche tavernă din capitală ,a fost condusă de un matador și are rădăcini prin anul 1830, voi reveni asupra ei.

Această stradă lungă este extrem de veche, e bogată în istorie și legende, e super animată la toate orele zilei, are cred mai mult de 1 km, poartă numele lui Simon Miguel Parades, ce conducea un mesone, care nu mai există.

Stiați că vestitul și îndrăgitul cântăreț Julio Iglesias s-a născut pe această stradă, într-o veche maternitate dispărută astăzi? O altă legendă ne povesteste că pe această stradă s-a inventat sandvișul, în secolul 14-15, de către o doamnă ce cocea pâine proaspătă și punea în ea bucăți de carne cu mirodenii, într-un han, pentru a le oferi călătorilor ce plecau spre sud, chestiunea asta se întâmpla cu trei secole înaintea apariției sandvișului acelui nobil englez, ce poartă numele de John Montague, în secolul 18.

Strada Meson de Parades e raiul comercianților, e plină de lume ce caută mărfuri ieftine, am intrat și eu în magazine, chinezești, indiene, dar mă topea parfumul greu de marfă, am început în schimb să număr cu voioșie picioarele de porc spânzurate pe frânghii, într-o vitrină hipnotică.

La capătul acestei străzi se află La Corrala , o parte dintr-un bloc de locuințe tipic secolului 19, unde vara au loc operetele zarzuela.

Tirso de Molina e o piațetă plină de spanioli, oameni defavorizați și turisti ce stau doar vara, afară la terase sub umbrele, ea poartă evident numele dramaturgului spaniol care a creat escapadele originale ale lui Don Juan.

Am salutat statuia zilnic, am urât-o la maxim, datorită mirosului de urină oribil de pe piedestalul ei, e pitită pe un colt, aproape de mesele clienților, cred că cisterne de apă nu ar fi putut șterge acel miros demențial... Noaptea pe băncuțele de piatră de lânga Plaza de Flores dormeau oamenii străzii, am văzut zilnic doi, trei politiști ce supravegheau zona, extrem de aglomerată și plină de magazine de retail -miercurea era o coadă ciudată, oamenii săraci, așteptau disciplinat, supravegheați discret de poliție, ajutoare cu mâncare.

Această piață nu prea poți sa o încadrezi exact în nici un barrio, ea este mărginită de Lavapies la sud, Huertas la est, Latina la vest și la 10-15 minute pietonal, spre nord este Puerta del Sol.

Duminica lumea iese din stația de metrou Tirso de Molina și se îndreaptă spre Plaza de Cascorro pentru a intra în febra cumpărăturilor, la renumitul El Rastro.

Eu am preferat să merg acolo în cursul săptămânii, explorând doar Plaza Cascarro Calle Ribera de Curtadores , axa principală a zonei El Rastro , care acoperă triunghiul format de stația de metrou Latina, Puerta de Toledo și Gloreta de Embajadores.

Deși târgul din El Rastro are loc doar duminica între orel 9-15, spiritul artistic și boem se simte în aer, mă plimb solitar și mă trezesc în Plaza de Cascoro, în fața statuii unui erou național, Eloy Gonzales .

Această piață poartă numele unui oraș cubanez, Cascorro, amintind de războiul spaniol –american din 1896, când Spania era în conflict cu Cuba. Statuia reprezintă pe soldatul spaniol Eloy Gonzales, înarmat cu o pușcă, cu o canistră de benzină și cu o sfoară în jurul mijlocului. Într-un act de bravură el a atacat singur niște barăci militare cubaneze și le-a aruncat în aer, fiind grav rănit în acțiunea lui sinucigașă. A murit la câteva zile, datorită rănilor grave, iar regele Alfonso III va ridica această statuie, pentru a cinsti memoria eroilor spanioli din orașul Cascoro, acestei piețe i se mai spune și Plaza del Rastro.

Am făcut un scurt popas chiar în buricul ei, la Casa de las Navajas , sau barul Santa Cruz în speranța că voi putea servi prânzul afară la terasă, studiind oferta scrisă afară pe tăblițe. Chelnerul spaniol, un tip plin de curtoazie, dansa efectiv pe stradă cu un platou de melci, ce pluteau într-un sos scârbos, am benoclat apoi o farfurie de scoici în ulei de măsline și am luat-o la sănătoasa, nu mai voiam să aud de nici măcar de un tapas autentic sau rationes, adios amigos, am fotografiat doar băiatul cu o mutră simpatică foc.

Am mirosit incomplet, axa pricipală din El Rastro, numită Riberra de Curtidores, fostă adresă a tăbăcarilor de odinioară, e o stradă lungă, ce concentra odinioară zona abatoarelor și tăbăcăriilor din Madrid, ea coboară în pantă pînă în sud, la Rio Manzanares.

Cartierul Lavapies este încă înrădăcinat în istoria lui veche, el îmi va rămăne cu afecțiune in memorie cu misterele lui ascunse în spatele ușilor și cu viața lui vibrantă actuală de pe străzile însuflețite de zâmbetele florilor pe la balcoanele caselor, unde simți mirosul bucătăriei exotice.

Nu știu dacă voi reuși să vă agăț la plimbare cu metroul, în nordul capitalei, în Malasana, în altă plimbare boemă, într-o dimineață puturoasă, mi-am zis să dau o raită pe la Muzeul Romantismului, dar am simțit chimia acestui barrio, altfel ca în Lavapies.

Eram evident în formulă solo și în jocul de-a baba oarba, m-am trezit neprogramat, pe niște străzi lungi, înguste, curate, minunându-mă de arta grafitti țipătoare, cu tente de umor, ce decora ușile unor baruri vestite ca Tuppenware , ce se deschidea la orele 19.

Malasana e cunoscută ca o zonă hippy, datorită istoriei sale, ea a pastrat cel mai bine spiritul acelei faimoase Movida din 1980, o mișcare socioculturală, apărută după moartea lui Franco.

Axa cartierului e pe Calle de Fuencarral , una din cele mai bune străzi de shopping, paralelă cu Calle Hortaleza , iar inima cartierului este Plaza de los Mayo

.

Malasana s-a născut în Plaza de Los Mayo, aproape de locul unde a murit Manuela Malasana, o tânără brodeză, în revolta napoleoniană din 1808. Frumoasa fată, în vărstă de 17 ani, a fost asaltată în atelierul ei de soldații francezi, ea și-a luat foarfecele și a ieșit în stradă, să susțină revolta, dar a fost executată pe loc, pentru ,,port’’ de arme.

Madrilenii s-au opus trupelor lui Napoleon, iar evenimentul a fost marcat printr-un arc frânt al durerii și un memorial, închinat unor ofițeri, ce au păzit cazarma de muniție, ce se afla fix în acest loc.

In fața acestui obiectiv, mi-am frănt și eu picioarele, fugind de 5 labradori superbi, lăsați de stăpân fără lesă, zbughind-o în primul bar deschis, unde chelerul mă aștepta vesel cu mătura. :)

Acest cartier al miracolelor a devenit popular, după anii 1950, fiind adoptat de adepții curentului hippy și artiști, datorită prețurilor ieftine din zonă.

Cartierul e plin de cafenele de avangardă, baruri renumite, shop-uri vintage, librării, galerii de artă, de mobilier.

M-am cățarat cu ochii pe la arhitectura caselor cu balcoane de fier, pe la niste umbrele colorate, la etaj, ciocnindu-mă și de un drogat, ce se chinuia să deschidă ușa casei. Avântul meu pietonal, pe strădutele adiacente, m-a cam părăsit, mi-am ridicat antenele sensibile și am plecat în direcția Plaza San Barbara, în partea opusă, căutând cu harta, muzeul Romantismului, aparatul meu foto, pâlpâia a sărăcie, mai avea o liniuță... va urma.

Bibliografie -Ghid Fodor ,Madrid

-La Latina &Lavapies -Lonely Planet

---

VIZUALIZĂRI: 2346 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI