Castelan în Cochem

TIPĂREȘTE

Motto:Venim de departe şi mergem departe,

Tocmai în zare, sus la castel. (Sfinx - Om bun)

Să poposim în Cochem, un mic oraş cu străduțe medievale, mărginite de case construite cu bine-cunoscuta structură din lemn, dominat de un falnic castel ce străjuieşte de pe un deal din apropiere. Asaltat de turişti în tot timpul anului, Cochem trăieşte prin şi pentru aceştia.

Atestat documentar pentru prima dată în 886, a devenit oraş în 1332, şi a aparținut electorului de Trier până la ocupația franceză din 1794. A rămas teritoriu francez (sunt curios cum îi rosteau numele) până la Congresul de la Viena, din 1815, când a fost alipit Prusiei.

Pe un deal din apropierea oraşului se află ruinele castelului Winneburg. Construit pe la mijlocul sec. al XIII-lea, a aparținut familiei Wunnenberg, apoi familiei Metternich. Dar în timpul Razboiului de nouă ani castelul a fost asediat de francezi, capturat şi apoi distrus, ca atâtea alte castele din zonă. Nu a mai fost niciodată reconstruit. În ultimii ani, s-a început o amenajare a ruinelor, astfel încât să poată să fie vizitate.

L-am găsit pornind din Cochem înarmat cu o hartă. Umbra falnicelor metereze, altădată amenințătoare, te întâmpină astăzi binevoitoare. Intrarea este liberă, şi mi se pare corect, deoarece după efortul la care eşti supus pentru a urca până la Winneburg, orice pretenție financiară ar fi fost ridicolă. În depărtare se zăreşte Cochemul, în rest verde de jur imprejur. Şi linişte, multă linişte. Ruinele cetății arată astăzi ca un joc de cuburi pentru uriaşi.

Privind cu atenție la pietrele zidurilor vei vedea ce rămăsese din cetate după atacul nemilos al inamicului, dar mai ales al timpului. Arheologii au fost milostivi şi au îmbrăcat rănitele ruine într-o mantie protectoare de piatră sănătoasă. Nu cred că Winneburg a rămas uitat atâta vreme pentru că el aminteşte de o înfrângere a germanilor. La urma urmei, uneori o înfrângere este mai onorantă decât o victorie. Poate că este trecut cu vederea deoarece turiştii vor lucruri cât mai spectaculoase, despre care să povestească şi să spună "n-ai văzut aşa ceva în viața ta". Părăsesc atmosfera sumbra a cetății şi mă întorc spre mult mai veselul Cochem, de unde parcă se aude cântec de menestrel. Dar nu este un menestrel, ci doar o bătrână flaşnetă.

Bineînțeles perla oraşului Cochem, nu este mohorâtul castel Winneburg, ci strălucitorul, la propriu şi la figurat, Reichsburg. Castelul este amplasat pe un deal, la peste 100 de metri deasupra nivelului râului Mosel, şi inițial a fost construit în stilul romanic. Istoricii au căzut de acord că Reichsburg-ul a fost ridicat în jurul anului 1000, de catre contele palatin (suna bine titlul) Ezzo, fiu şi succesor al lui Hermann Pusilius, iar documentele vorbesc pentru prima dată despre el în 1051, când Richeza, fiica mai vârstnică a lui Ezzo, şi fostă regină a Poloniei dăruieşte castelul nepotului ei, contele palatin Henry I.

Un secol mai târziu, regele Konrad al III-lea îl ocupă şi-l declară castel imperial. În 1294, castelul, oraşul Cochem şi zona înconjurătoare devin monedă de schimb. Regele Adolf de Nassau le amanetează lui Boemund de Trier pentru a avea banii necesari obținerii coroanei Imperiului german. Dar nici el, nici urmaşul său, regele Albrecht I de Austria, nu au reuşit să le mai răscumpere. Astfel Cochemul ajunge în posesia arhiepiscopilor de Trier care-l dețin până în 1794. În cursul Războiului de nouă ani, în 1688, regele francez Ludovic al IV-lea, Regele Soare, invadează zona Rinului şi a Moselului, asediază şi distruge castelul.

Ruinele pârjolite rămân abandonate până în 1868, când omul de afaceri berlinez Louis Fréderic Jacques Ravené le cumpară pentru 300 de mărci de aur şi reface castelul în stilul neogotic, un stil popular în epocă şi în zonă. În Germania era moda idealurilor romantice. Nobilimea, şi în general oamenii cu bani, achiziționau şi reamenajau castele vechi şi părăsite, transformându-le în reşedințe de vară. Din 1978 castelul devine proprietatea oraşului Cochem, iar astăzi Reichsburg-ul prezintă mobilă şi obiecte decorative aparținând stilului baroc şi renaissance, achizitionate în timp de către familia Ravené.

Drumul spre castel poate fi parcurs cu un mini-bus sau taxi, dar deoarece nu este nici lung, nici obositor, vă propun ca din piața centrală a oraşului s-o luați uşor la picior, urmărind indicatoarele. În circa 15 minute veți admira de aproape poarta castelului. De la 100 de metri deasupra Moselului se deschide o privelişte superbă a oraşului Cochem.

Aveți grijă cu admiratul, căci castelul se vizitează numai în tururi organizate. Veți trece succesiv prin încăperi cu mobilier de epocă, cu vase de aramă sau cu veselă veche de câteva secole, cu un semineu placat cu ceramica de Delft. Pe pereți stau frumos aliniate trofee de vânătoare, arme şi armuri, iar ghidul vă va arăta cutii ferecate cu multe zăvoare, adevătate seifuri, şi uşi secrete, mascate cu tapet. Dar ceea ce m-a frapat au fost armurile, care după părerea mea erau cam mici. Vajnicii cavaleri din acele timpuri erau chiar aşa de scunzi şi slăbănogi?

Nu sunt uitați nici copii. Şi ce este mai interesant într-un castel decât să găseşti un cufăr încărcat cu monede aurii. Monede pline cu ciocolată. O inițiativă lăudată de toți părinții. Bineînțeles, nu se ratează locul unde se realizează simbioza dintre licorile ademenitoare şi realizările meşterilor sticlari, adică pivnița. Veți constata că paharele aceste mici pe care le folosim în zilele noastre erau considerate mofturi, adevărații bărbați folosind nişte recipiente uriaşe, cu capac, care erau grele chiar şi goale. Şi din nou revine întrebarea de ce armurile erau aşa de mici. Sau poate era vorba de persoane diferite, unii cu băutura, alții cu bătăliile.

În orice caz, piesa de rezistență a pivniței o reprezintă broasca de la uşă, creată special pentru a fi deschisă cu cheia, oricât ai fi fost de afumat. Era de ajuns sa împingi cheia şi nişte margini special confecționate o conduceau spre gaură. Mai rămânea doar s-o răsuceşti. De unde rezultă că sportul practicat de admiratorii lui Bacchus era la mare cinste. Ieşiți în curtea interioară găsim fântâna, şi ni se spune că adâncimea este foarte mare. Normal putem verifica aceasta aruncând o piatră şi măsurând timpul de cădere, dar calculul iese mai bine cu o monedă de 2 euro. Trucuri de castelan.

Şi ghida noastră îşi mai aminteşte ceva legat de trucurile celor din castel. Astfel atacați fiind odată de trupele puse pe pradă ale cavalerului Franz Strickingen (cred că am scris bine), unul din consilierii oraşului a venit cu idea ca fiecare să aducă de acasă un butoi gol. Dimineața, când atacatorii au venit înspre ziduri au fost întâmpinați de un val de butoaie împotriva căruia au trebuit să se retragă şi au abandonat asediul. Să se fi speriat sau au crezut că nu mai este pic de vin în castel? Stimata doamnă nu spune, dar întâmplarea a rămas în istoria locurilor drept victoria din războiul butoaielor. Ştiam povestea asta de altundeva, dar n-am vrut să stric momentul. Ne-am luat rămas bun de la prietena noastră ghida (copii au fost ceva mai entuziaşti), mi-am revăzut notițele şi am părăsit castelul.

Cochem nu este un oraş mare, dar ştiți cum spuneau romanii: "Non multa, sed multum" ("Nu multe, ci mult"). Merită cu prisosință o vizită, atât pentru străduțele lui întortocheate, cât şi pentru castele. Şi nu uitați să degustați o sticlă de vin de Mosel. Cu ani în urmă am cărat după mine pe înserat două pahare şi o sticlă de vin până sus la castel şi am degustat-o pe banca din fața porții, lângă tunul cel mare, având luminile Cochemului la picioare. A fost mai mult romantic decât la un restaurant pretențios.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 3882 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI