Kyoto, o altă zi printre temple și nu numai …

TIPĂREȘTE

În altă zi petrecută în Kyoto am mers în partea lui de nord-vest pentru a vedea câteva temple și nu numai, din zona respectivă, prima destinație fiind Kinkakuji, din 1994 parte a patrimoniului mondial UNESCO, unul din cele mai frumoase obiective turistice din Kyoto.

În dorința de a evita aglomerația, la ora 08:15 plecam spre destinație. Deplasarea am făcut-o tot cu autobuzul, 205 spre această destinație, aflat la peronul B3 din Stația de Autobuze de lângă Stația Kyoto, cost 230 yeni, dar noi aveam card, vezi review Kyoto, prima zi …, așa că, puțin înaintea orei 09:00, ora deschiderii templului, coboram în Stația Kinkakuji-michi, pentru ca în câteva minute să ajungem la templu. Apropiindu-ne am văzut mai multe autocare goale oprite în marea parcare a templului și câțiva polițiști care dirijau traficul, în special cel pietonal!! Era aproape ora 9 așa că nu ne grăbeam, mergeam încet, dar, la intrarea în templu am găsit o mulțime de turiști care așteptau să cumpere tichetele de acces (500 yeni). Nu credeam că la acea oră, la deschidere, vom găsi așa multă lume la intrare, dar, data viitoare...

Kinkakuji (Templul Pavilionului de Aur) numit oficial Rokuonji (Templul Grădina cu Căprioare), este un cunoscut templu zen budhist fiind celebrul prin Pavilionul de Aur.

Am intrat în templu, am trecut pe lângă o clopotniță și apoi pe lângă o poartă chinezescă, ne-am oprit puțin la Hojo (Casa Starețului), cunoscută pentru picturile Fusuma pe care le are, dar care nu se vizitează, apoi, mergând pe lângă lacul Kyoko-chi am ajuns la Kinka-ku (Pavilionul de Aur), principală atracție a templului. Pavilionul este situat într-o pitorească grădină, la marginea unui lac, extinzându-se parțial peste iaz și se reflectă foarte frumos în apele-i calme, sugerând astfel o poziție între cer și pământ. A fost construit la sfârșitul secolului 14 ca vilă a shogunului Ashikaga Yoshimitsu, fiind transformată după moartea acestuia în templu zen.

Pavilionul a fost incendiat de mai multe ori, cel mai recent în 1950 când un călugăr fanatic a dat foc clădirii. O dramatizare bună a incendierii poate fi găsită în celebrul roman Templul de aur (1956) al lui Yukio Mishima. Clădirea actuală este cea reconstruită în 1955, iar în 1987, templul a fost reacoperit cu foiță de aur, dar de cinci ori mai groasă decât cea originală. Pavilionul de Aur este un cel mai bun exemplu al extravagantei culturi Kitayama, care s-a dezvoltat în timpul lui Yoshimitsu, în cercurile aristocrate din Kyoto, fiecare etaj al templului fiind conceput în alt stil arhitectural.

Primul nivel al pavilionului, cunoscut sub numele de Hosuiin (Templul Dharma de Apă), construit în stilul palatelor din perioada Heian (794-1185) este pur și simplu o cameră mare, albă, înconjurată de o verandă, în care se găsesc statui ale lui Buddha Shaka și ale lui Yoshimitsu. Pereții albi din ipsos și stâlpii din lemn natural contrastează puternic cu etajele superioare ale pavilionului.

Al doilea nivel, numit Choondo (Turnul Undelor Sonore), este construit în stilul reședințelor samurailor și adăpostește o statuie a zeiței milei, Kannon Bodhisattva, înconjurată de Shitenno, cei Patru Zei ce veghează punctele cardinale. Are exteriorul complet acoperit cu foiță de aur.

Nivelul trei al pavilionului, numit Kukkyocho (Superbul Apex), este construit în stilul unei săli Buddha dintr-un templu Zen. Are ferestre rotunde, este mult mai bogat ornat decât celelalte etaje și are plafonul placat cu aur. În interior adăpostește o triadă Amida și 25 de Bodhisattva, iar exteriorul este placat cu foiță de aur. O pasăre phoenix aurită privește vizitatorii de la înălțimea celor peste 12 metri ai pavilionului.

Lipit de pavilion, parcă pentru a-i strica simetria, dar nu și frumusețea, se află Sosei, un mic pavilion de pescuit, ce adăpostește uneori o barcă.

De aici, poteca șerpuitoare ne-a condus pe lângă Ryumon Taki (Cascada Poarta Dragonului), pâna la ceainăria Sekka-tei (Locul Frumuseții Serii) loc de o deosebită frumusețe în soarele după-amiezilor târzii, și, mai departe, spre ieșire. Înainte de a ieși din zona plătită am cumpărat, de la un mic magazin de suveniruri, evantaie personalizate cu templul la cel mai mic preț găsit în Kyoto și magneți micuți.

Templul se vizitează zilnic între orele 09:00 și 17:00, dar pavilionul nu este deschis turiștilor.

De aici am plecat cu autobuzul 59 spre Templul Ryoanji, locația celei mai faimoase grădini de piatră din Japonia. Am luat autobuzul traversând strada chiar în dreptul zonei de intrare în templul Kinkakuji. Stația Kinkakuji-mae este bine marcată și se află lângă un mic restaurant și magazin. Peste tot erau indicatoare cu distanța în metri și chiar timpul spre diverse obiective. Sunt doar 2 stații până la templu dar distanțele sunt mari, iar o zonă este nepopulată. Din stația Ryoanji-mae se traversează și pe indicator se merge spre intrare. Au mers și alți turiști iar în autobuz am stat jos.

Templul Ryoanji (Templul Dragonului Liniștit) a fost fondat ca templu Zen al sectei Rinzai în 1450 în vila unui shogun din perioada Heian, dar a fost distrus în timpul Razboiului Civil Onin (1467-1477), pentru a fi reclădit în 1499. În1994 a fost înregistrat ca patrimoniu mondial UNESCO.

De la intrarea în templu ne-am îndreptat direct către Grădina Ryoanji, considerată unul din cele mai bune exemplare de grădină de piatră, peisaj uscat, poate chiar cel mai bun din Japonia. Parcela de pietricele, înconjurate de mici ziduri de lut, de formă dreptunghiulară cu laturile de circa 10 și 25 metri, conține cincisprezece pietre așezate în cinci grupuri: un grup de cinci, două de câte trei și alte două de câte două pietre, fiecare piatră așezată pe un pat verde de mușchi, fără un singur pom, fără un fir de iarbă. Sunt cincisprezece pietre pentru că numărul 15 simbolizează deplinătatea, integritatea lumii budhiste, lume formată din șapte continente și opt oceane, în total cincisprezece. La rafinamentul grădinii contribuie și peretele din spatele grădinii confecționat din lut, pătat în timp cu tonuri subtile de maro și portocaliu.

Foarte interesante sunt interpretările, semnificațiile ce se dau acestei grădini. Cea mai cunoscută teorie consideră că reprezentarea este aceea a unui unui tigru care-și duce puii peste un iaz, sau peste vârfurile unui munte. Alte teorii le consideră insule într-o mare, altele, un concept abstract ca infinitul, dar și secrete de geometrie sau norme ale echilibrului numerelor impare. Cred că cea mai potrivită teorie este cea a lui Gunter Nitschke, arhitect german și profesor de ahitectură la Universitatea Seika din Kyoto, care a spus: "Grădina de la Ryoan-ji nu simbolizează nimic, sau mai precis, pentru a evita orice neînțelegere, grădina Ryoan-ji nu simbolizează, nici nu are valoarea de reproducere a unei frumuseți naturale care poate fi găsită în lumea reală sau mitică. Consider că este o compoziție abstractă a obiectelor naturale în spațiu, o compoziție a cărei funcție este de a îndemna la meditație."

Caracteristic designului grădinii este că, de ori unde se privește în grădină, cel puțin una din pietre nu poate fi vazută. Privind grădina așezată pe veranda de la Hojo (Casa Starețului) mă întrebam dacă, cineva, conform tradiției, “atingând iluminarea, a văzut toate cele cincisprezece pietre?? ”. Eu nu le-am văzut, dar am simțit o stare de liniște, iar timpul parcă sta pe loc. Am pornit încet, de fapt am rămas în Hojo pentru a vedea picturile fusuma pe care le are, dar și cele două mici grădini din spatele ei, una cu mușchi, cealaltă cu bazinul Tsukubai (Cristelnița), o piatră rotundă care încorporează bazinul de apă, pătrat, renumit prin inscripția scrisă pe laturile sale, “am învățat doar pentru a fi mulțumit”, un concept important în spiritul Zen.

Continuând plimbarea pe lângă Kuri, fosta bucătărie a templului, apoi pe lângă Pagoda Albă, o pagodă în stil birmanez, ridicată în 1970 ca memorial și cenotaf pentru soldații japonezi morți în Birmania în timpul celui de-al doilea război mondial, am ajuns pe malul Kyōyochi-Ike (Lacul ca o Oglindă), un iaz plin cu nuferi albi, roșii și galbeni, înconjurat de cireși și pini, de o mulțime de iriși și camelii. Am văzut și câteva rățuște care m-au făcut sa mă întreb cum arăta lacul, în urma cu ceva timp, când se numea Oshidori-dera (Templul Rațelor Mandarin) și dacă există și în Japonia povestea Rățușca cea urâtă. Nici acum nu știu dacă există, dar mi-ar plăcea să existe.

Templul se vizitează zilnic de la 08:00 la 17:00, în perioada martie-noiembrie și de la 08:30 la 16:30 în restul anului, taxa de intrare fiind de 500 de yeni.

De aici am plecat spre autobuzul 59 împreună cu grupurile de turiști, la stația aflată pe aceeași parte cu templul, la circa 100 de metri spre stânga, cu care am mers o stație, până la Ritsumeikan Daigaku-mae, capăt de linie pentru autobuzul 12 pentru Castelul Nijo, așa că am avut locuri de stat jos. După aproximativ 45 de minute de mers am coborât la Stația Nijojo-mae, castelul văzându-se din stație, am traversat strada și am ajuns la intrarea în castel. În orice autobuz stația următoare apare afișată electronic atât în engleză cât și în japoneză.

Nijojo (Castelul Nijo) din Kyoto este unul din cele mai importante castele din Japonia și se întinde pe o suprafață de peste 27 de hectare, aproape 8 hectare fiind ocupate de clădiri. A fost construit pentru a proteja Palatul Imperial din Kyoto și ca reședință pentru shogun când acesta vizita Kyoto.

Construcția lui a început, la cererea shogunului Ieyasu Tokugawa, în 1601, pentru ca să fie inaugurat în 1603 și finalizat, în forma actuală, în 1626 de către nepotul lui Ieyasu, Iemitsu, al treilea shogun Tokugawa. După căderea Shogunatului Tokugawa, din anul 1867, castelul a fost folosit ca Palat Imperial până în 1939 când a fost donat orașului Kyoto, fiind deschis apoi pentru public, ca un site istoric. Clădirile sale sunt, fără îndoială, cele mai bune exemple de arhitectură de palat-castel din perioada timpurie Edo și din cultura Momoyama, iar ca recunoaștere a valorii lor șase clădiri din Ninomaru fac parte din patrimoniu național, alte 22 clădiri, inclusiv Honmaru și turnulețele din colțuri fiind bunuri culturale importante, iar în anul 1994 castelul a fost desemnat ca site al patrimoniului mondial UNESCO.

Castelul Nijo dispune de doua inele concentrice de fortificații, fiecare constând dintr-un zid de apărare și un șanț larg plin cu apă. Zidul interior are două porți de acces și conține Palatul Honmaru și grădina lui, în timp ce zidul exterior are trei porți. Între cele două ziduri se află Palatul Ninomaru, bucătariile, casa de pază și mai multe grădini.

Am intrat în curtea castelului prin Higashiote-mon (Poarta principală), unde, într-o frumoasă poză postată la intrare, totul fiind acoperit pentru renovare, am văzut frontoanele cu grilaje și acoperișul din gresie cu mai mulți Shachihoko (peștele-delfin). Trecând peste Șanțul Interior, am ajuns la Kara-mon, intrarea în Ninomaru (Inelul Secundar de Apărare), o poartă acoperită cu coajă de chiparos, cu frontoane în stil chinezesc și bogat împodobită cu gravuri, sculpturi în lemn și traforaje.

Palatul Ninomaru este format din 5 clădiri legate între ele, așezate în linie de la sud-est la nord-vest, construite în stilul caselor de samurai din perioada Momoyama (1573-1603) având, împreună cu etajul, 3300 de metri pătrati și 33 de camere. Se caracterizează prin stilul arhitectural shoin-zukuri, elegant dar simplu, favorit al războinicilor, utilizat în conacele militarilor, în sălile de oaspeți din temple și stărețiile Zen, constituind baza casei tradiționale japoneze de astăzi. Superbele picturi murale au fost efectuate de către membrii proeminenți ai renumitei Școli Kano.

Este interesant modul de primire: vizitatorii de rang scăzut erau primiți în zonele exterioare ale palatului Ninomaru, fară vedere asupra shogunului, vizitatorii de rang înalt erau acceptați în camerele interioare, pentru ca în birourile și camerele de locuit ale shogunului să nu aibă acces decât acesta și anumite persoane, de regulă de sex feminin.

Sistemul de pază este și el deosebit. Intrările în camerele de pază nu sunt ascunse ci sunt afișate foarte vizibil, dar paza personală a shogunului era ascunsă în anumite camere sau chiar în dulapuri, putând interveni rapid și eficient. Despre Uguisubari (Etajele Privighetori) ce să mai spun. Mergând pe ele parcă ascultam ciripit de păsărele, dar, mai important, le ascultau și locatarii camerelor învecinate. Este sistemul, un mod special de îmbinare a pardoselii cu grinzile și stâlpii de susținere, de avertizare a locatarilor de apariția unor intruși. Acest sistem de pază impregnează construcției puterea și intenția de intimidare a shogunilor.

Am început turul palatului de la Kurumayose, calea de intrare, cu cele două săli Yanagi-nu-ma (Sala Salciei) și Wakamatsu-nu-ma (Sala Pinilor Tineri), l-am continuat prin Tozamurai-nu-ma (Sala de Așteptare pentru Suite) și Shikidai-nu-ma (Sala de Recepție). Am ajuns Ohiroma (Sală Mare de Întâlnire), nucleul central al palatului cu cele trei săli și am pătruns în zona personală a shogunului, Kuro-Shoin (Camera Interioară de Audiențe), Shiro-Shoin (Locuința Shogunului), ultima clădire a palatului. Întorcearea am făcut-o pe la Ohiroma Yon-nu-ma (a Patra Mare Sală), Rochu-nu-ma (Birourile Miniștrilor) și Chokushi-nu-ma (Sala Mesagerilor Imperiali). Camerele sunt împodobite cu multe panori glisante pictate cu tigri sau leoparzi, cu cocori sau șoimi, cu pomi înfloriți sau pini decorativi, în total fiind peste 3000 de picturi. Deși picturile expuse sunt reproduceri fotografiatul este strict interzis, dar, puterea obișnuinței … Mea culpa!

Privind mulțimea de vizitatori care ieșea din palat, mă întrebam, câți dintre noi am mai fi ieșit din palat, dacă faceam această plimbare în urmă cu trei, patru sute de ani.

Am ieșit în curtea castelului, pornind spre Grădina Ninomaru, de fapt toată zona exterioară a castelului este o grădină, un parc cu crânguri de cireși și pruni japonezi, cu multă verdeață, cu arțari, ginkgo și alți copaci care dau strălucire toamnei, cu pietre și pini topiara.

Ne-am plimbat prin Grădina Ninomaru, o grădină tradițională japoneză proiectată la începutul anilor 1600 de către arhitectul peisagist și maestru de ceai Kobori Enshu. Are un iaz mare cu trei insule, una mai mare, Horai-jima (Insula Fericirii Veșnice) și două mai mici, insulele vieții lungi, Tsuru-jima (Insula Cocor) și Kame-jima (Insula Broască Țestoasă). Nu lipsește cascada, iar mulțimea pietrelor atent plasate și pinii topiara tunși în diferite forme îi întregesc frumusețea.

Am trecut podul peste Șantul Interior ca să mergem la Honmaru (Inelul Principal de Apărare), deși știam că este închis pentru vizitatori, dar am urcat temelia de piatră a fostei camere de pază de unde se pot face poze. Honmaru se întinde pe jumătate din suprafața Ninomaru și cuprinde palatul și grădina. Palatul Honmaru are patru părți, foste spații de locuit, camere de primire și de divertisment, săli de așteptare și bucătăria, legate între ele prin coridoare și curți. Deține mai multe tablouri ale unor pictori celebri din Școala Kano. Grădina Honmaru, mai tânără decât vecina ei de peste șant, amenajată inițial în stilul “grădină uscată” a fost mai târziu transformată ca grădină în stilul “deal și iarbă”, cu influențe din grădinile occidentale. Are amenajat un punct de belvedere “Tsukimidai” (Loc pentru a Vedea Luna), o alee bordată de roci sanukite (rocă vulcanică japoneză) și mulți copaci, și, din loc în loc, sunt așezate felinare și pietre de grădină.

Am mers la Grădina Seiryu-en, cea mai tânără grădină și parte a Castelul Nijo, construită în 1965, în partea de nord a complexului pentru primirea oaspeților oficiali ai orașului Kyoto cât și ca loc pentru desfășurarea unor evenimente culturale. Este interesantă prin faptul că folosind zidurile de piatră și porțile Palatului Honmaru, ca parte a peisajelor sale naturale, combină stilurile occidentale și japoneze, având o secțiune în stil occidental cu iarbă și o secțiune în stil japonez cu un iaz central, cu un deal și pârâu și o grădină cu peisaj uscat. Seiryu-en are două case de ceai și peste 1000 de pietre aranjate artistic.

Pentru că voiam ca în aceeași zi să vedem și Gion, cu părere de rău am renunțat să vizităm Galeria Cea de-a 400 Aniversare unde erau expuse originalele picturilor murale din Palatul Ninomaru, galerie deschisă între orele 9:00 și 16:45, accesul făcându-se până la 16:30 plătind taxa de intrare de 100 yeni.

Castelul se vizitează, și, cred eu, se merită vizitat, între orele 08:45 și 17:00 (accesul fiind permis până la ora 16:00), Palatul Ninomaru vizitându-se între orele 9:00 și 16:00 cu o taxa de intrare de 600 yeni.

Din stația în care am coborât la venire am luat tot autobuzul 12 cu care am mers cam 30 de minute pâna la Stația Gion-mae, stație ce deservește cartierul cu același nume.

Gion, vechiul cartier de distracții și de gheișe din Kyoto, își păstrează și astăzi farmecul de odinioară mai ales prin ceainăriile (ochaya) și casele de lemn (machiya), prin hanurile (ryokan) și vechile restaurante, situate în special pe Hanami-koji (strada Privitul Florilor). Tot aici poți întâlni și florile privite, gheișele sau ucenicile lor, maiko.

Gheișa, cuvânt compus din "gei" (artă) și "sha" (persoană), se poate traduce prin artist sau persoană dedicată artelor în scopul de a întreține clienții prin prezentarea diverselor arte sau a dansurilor tradiționale japoneze, prin cântatul la Shamisen un instrument muzical cu trei coarde, prin aranjatul florilor, purtatul kimonoului sau conversație, prin ceremonia ceaiului sau eticheta servitului cu băuturi și prin multe altele.

La începuturi era vorba despre artiști talentati, bărbați și femei, dar bărbații care practicau această meserie au dispărut acum circa 200 de ani, odată cu popularitatea tot mai mare a femeilor gheișe. Gheișele nu sunt hostesse nici prostituate, ci persoane instruite un timp îndelungat în anumite domenii și care își îmbunătățesc permanent abilitățile. Această meserie este însă pe cale de dispariție. În 1928 în Japonia erau de 80.000 de gheișe, acum au rămas doar 1.000, deoarece pregătirea acestora necesită costuri mari, costuri ce nu se pot recupera numai din activitatea prestată, fiind nevoie și de sponsori.

Începuse să plouă așa că nu prea aveam șansa să întălnim gheișe (în Kyoto li se spune geiko), cred că nici măcar o maiko, dar am întâlnit tinere îmbrăcate în costumația lor specifică: kimonouri viu colorate lungi până la pământ, saboți cu talpa de lemn foarte înaltă, sosete albe cu un singur deget și o gentuță asortată cu kimonoul.

Pe strada Hanami am intrat și noi în cartier, căutând casele tradiționale Machiya, case din lemn cu deschideri mici la stradă, doar cinci-șase metri, dar cu lungimi de până la douăzeci de metri. Atunci credeam că îngustimea caselor se datora lipsei de spațiu, dar, mai târziu, am aflat că erau special construite așa deoarece impozitul pe clădiri se plătea raportat la lățimea acestora. Mi s-au părut interesante vechile fațade din lemn, paravane specifice fiecărui profil de magazin, normal nevopsite. În fată lor sunt agătate felinare pâlpâitoare. Multe din ele funcționează ca restaurante cu bucătărie japoneză, iar intercalate printre ele sunt cele mai exclusiviste și scumpe ceainării din Kyoto unde se poate lua masa împreună cu maiko și geiko.

O experiență mai accesibilă din punct de vedere financiar este spectacolul teatral care are loc în fiecare zi la Gion Corner, teatrul tradițional situat pe această stradă. Spectacolul este dedicat turiștilor străini și, din câte știu, cuprinde scurte prezentări ale artelor tradiționale japoneze, incluzând Chanoyu (Ceremonia Ceaiului), Ikebana (arta florilor și a aranjamentelor florale), Bunraku (teatru de păpuși), Kyogen (teatru comic), dansuri efectuate de Maiko și altele.

Ne-am întors pe aceiași stradă și mergând spre vest, spre stânga pe Shijo-dori am ajuns în dreptul Teatrului Minamiza, cel mai vechi teatru Kabuki din Japonia unde era agitație mare.

În ziua când “am fost acolo”, 3 septembrie, se deschidea stagiunea anuală, prim spectacol de la ora 16:00 și mi-ar fi plăcut să particip si eu la deschidere, dar, vorba englezului “time and money”, așa că am renunțat și ne-am continuat plimbarea.

Am ajuns la Statuia lui Izumo no Okuni, fata care în anul 1603, îmbrăcată într-un costum bărbătesc bogat împodobit, a prezentat acolo un dans Kabuki care a încântat spectatorii și care a fost foarte apreciat, mai apoi câștigând faimă mare prin spectacole Noh susținute. Ea este considerată fondatoare a artei Kabuki, deși, mai târziu dansurile feminine au fost interzise, în rolul femeilor jucând bărbații.

Ne-am continuat deplasarea traversînd râul Kamo-gawa spre Pontocho, o zonă deosebită și foarte cunoscută de luat masa în Kyoto, unde se află o mulțime de ceainării și restaurante de toate categoriile, de la micile bufete unde se vând tradiționalele yakotori (frigărui de pui la grătar) până la elegantele restaurante exclusiviste, cu bucătării japoneze tradiționale sau moderne sau cu bucătării internaționale, deschise începând cu ora 17:00 și chiar mai târziu. Cele mai multe dintre ele au vedere spre râul Kamo-gawa și multe au platforme construite temporar peste apa curgătoare unde se poate lua masa în aer liber, o modalitate de a învinge căldura verii și a simți efectele de răcire ale apei curgătoare în atmosfera de vară plină de viață. Terasele erau închise și noi ne-am plimbat pe aleea din spatele lor pe unde era intrarea în localuri și unde se afișau în vitrine diverse meniuri cu poze și prețuri. Reclamă nu glumă!!!

Am mers mai departe pe strada principală, Shijo-dori spre o zonă paralelă cu Pontocho, destul de aproape, cam 100 metri, pentru a ajunge pe Kiyamachi dori, o stradă liniștită pe care se află alte restaurante și ceainării. Este o alee îngustă, mărginită de un canal cu apă unde se găsesc restaurante cu specificul japonez de a asigura liniște și intimitate, cele mai multe, doar cu câteva mese.

Am văzut mai multe astfel de localuri apoi am revenit pe strada principală Shijo-dori și mergînd înainte am ajuns la stația Shijo Kawaramachi-mae luând autobuzul 205 pentru Stația Kyotoeki-mae, punctul terminus pentru autobuze, aproape de cazarea noastră.

În alegerea autobuzelor ne-am folosit de harta primită gratuit în stația de autobuze dar mai ales de site-ul http://www.arukumachikyoto. jp pe care am făcut mai multe simulări.

Îmi pare rău că nu am mai stat o zi în Kyoto pentru a vedea și câteva obiective din sudul orașului.

Templul Toji, patrimoniul mondial UNESCO, fondat la sfârșitul anilor anii 700, templu de pază a capitalei din acea perioadă este unul din cele mai importante temple Shingon, unde chiar Kobo Daishi, fondatorul sectei, a fost mai mult timp preot șef. Deosebite sunt Sălile Kondo și Kodo și Pagoda cu Cinci Nivele ridicată în timpul lui Kobo Daishi.

Templul Tofukuji, fondat în 1236, templu șef al uneia din școlile sectei budhiste Rinzai Zen, renumit pentru culorile sale spectaculoase din timpul toamnei, dar și pentru câteva clădiri, Podul Tsutenkyo, Poarta Sanmon sau Hojo cu grădinile sale.

Templul Daigoji, un alt templu important al sectei Shingon, patrimoniu mondial UNESCO, este un mare complex ce se întinde pe un întreg munte. Se remarcă Sanboin, eleganta fostă reședință a preotului șef, construit inițial în 1115, Sălile Kondo și Bentendo și, nu în ultimul rând, Pagoda cu Cinci Nivele.

Districtul Sake Fushimi, un tradițional cartier cu aproape 40 de fabrici de bere locale, printre care și gigantul Gekkeikan fondat în 1637. Câteva fabrici au deschise magazine unde se pot gusta și cumpăra produsele lor (inclusiv unele exclusive, care nu sunt disponibile în alte locații). Soțul ar fi fost foarte încântat.

Acum, când regândesc și retrăiesc acele momente realizez că a fost o zi cu totul și cu totul deosebită, pentru că fiecare obiectiv vizitat a avut ceva cu totul și cu totul deosebit: Templul Kinkakuji, celebrul Pavilion de Aur, Templul Ryoanji, rafinata Grădină Ryoanji, Castelul Nijo, cu neegalatele Inele de Apărare, Ninomaru și Honmaru, celebrele fusama ale școlii Kano, toate trei obiectivele înregistrate ca patrimoniu mondial UNESCO, iar Gion are distracțiile și gheișele lui.

Cam atât despre Kyoto “Orașul celor zece mii de sanctuare”, unul din cele mai bine conservate și protejate orașe nipone, pe care îl recomand cu drag celor care călătoresc în Japonia.

---

VIZUALIZĂRI: 4750 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI