Nihil sine deo...

Mda... greu de vorbit aici fără a face polemică sau (și) politică.

Pentru că subiectul propus chiar este politic.

Deși cu vârsta și cu trecerea timpului multe detalii s-au estompat, nu pot uită (încă) multe momente din acele zile și nopți de foc.

Nu pot uita furia ce mă rodea când ascultam la Europa Liberă despre ceea ce se petrece la Timișoara. Aveam rude acolo, dar nu știam nimic despre ei.

(e timpul aici și pentru o paranteză, pentru cei care nu au încă 30 de ani, deci nu prea știu despre ce voi vorbi eu acum: pe vremea aia, telefon [fix! ] nu avea oricine, și mai ales nu mai devreme de câțiva ani de așteptare după depunerea unei cereri; nu era curent câteva ore pe zi; nu erau portocale și banane decât vreo zece zile în fiecare an, în preajma Revelionului; nu era moș Crăciun, ci Moș Gerilă [pe care în copilăria mea l-am rebotezat în glumă Moș Gorilă]; nu era căldură în case, nici apă caldă, decât vreo 5 ore pe zi; nu erau multe alimente de bază sau orice altceva, cu excepția fulgilor de creveți vietnamezi, a votcii rusești, a romului Havana Club și a țuicii „Două prune”; nu era cafea, ci doar „nechezol” un praf cafeniu obținut încă nu se știe sigur din ce chestii prăjite și măcinate laolaltă - rețeta a rămas secretă)... etc.

Să revin: deci nu știam nimic despre verii mei din Timișoara sau de la mătușă-mea; de fapt, nu știam mai nimic de prin țară, neavând telefon să putem comunica. Aveam din fericire un radio pe unde scurte care prindea foarte bine Europa Liberă, în ciuda bruiajului intens al securiștilor. Mai aveam și o antenă pe bloc cu care prindeam televiziunea bulgară (ambele programe), de le-am învățat și limba, fără profesor. Bine, ei nu prea au spus mare lucru în prima săptămână, iar după 22 decembrie, au început ai noștri cu TVR Liberă să ne mintă frumos.

Și noi mergeam mai departe la serviciu, ca roboții.

De fapt, voi face un flash back: cu câteva luni mai înainte. Prin august, parcă, am vaga bănuială că undeva se punea ceva la cale. De ce cred asta? Pentru că încă de atunci se constituiseră patrule mixte formate dintr-un polițist (sau securist?), un soldat M. I. și un tânăr din Gărzile Patriotice. Mi-amintesc pentru că ne trimiteau de la serviciu să facem patrule din astea. De ce oare? până atunci nu mai auzisem de chestii din astea, poate doar prin anii '50, imediat după război, când încă mai erau active grupurile de „legionari” din munți... Așadar, cineva simțea că aluatul e destul de dospit. Mai lipsea scânteia care să aprindă cuptorul, să-l pună la copt.

Și scânteia a venit în cel mai puțin probabil moment (cred) al anului - înainte de Crăciun, când ne gândeam cu toții cum să facem rost de ceva parizer din care să facem o oală de sarmale și de o pereche de „adidași” (picioare de porc; oricum, restul animalului nu prea ajungea pe galantarele noastre) pentru piftie. Sau de vreo zece ouă și un kil de făină mai de Doamne-ajută, poate iese și un cozonac. Și cu gândul la toate lipsurile astea și la crimele din vestul țării, vine Nea Nicu să țină vestita cuvântare. Și POC! lumea începe să fugă, să arunce steaguri și lozinci, apoi să-l huiduie când și-a reluat discursul (ALO! ALO!...) promițându-ne o mărire de 100 de lei la leafă (aveam atunci cam 1500 de lei pe hârtie, din care mi se mai opreau vreo 400 și de restul trebuia să trăim o lună, cu nevastă-mea stagiară în Harghita și copiii noștri). Rezultatul: baricada de la Universitate, unde s-a murit în noaptea aia (nu, acolo nu am fost, deși mi-aș fi dorit-o, dar nu puteam să nu mă gândesc și la copiii mei - cui ar fi rămas?) A doua zi m-am dus la serviciu doar ca să scot colegii pe stradă. Și am plecat, trecând chiar prin fața secretarei de partid care încerca să ne oprească: „copii, nu plecați de aici, o să faceți pușcărie! ” Și nu, nu am fost prea mulți, dar cu noi au mai fost și alții, și astfel am umplut centrul capitalei de la Piața Romană la Piața Unirii și câteva străzi adiacente și convergente. Iar după ce generalul Milea a fost sinucis, militarii au rupt rândurile și au lăsat puhoiul de oameni să intre în Piața Palatului. Nea Nicu ar fi vrut poate să mai spună ceva? nu știu, dar era încă în sediul C. C., de unde a fugit cu elicopterul când lumea a reușit să pătrundă în clădire.

Eu, după ce am asistat la minunea asta, am mai zăbovit puțin acolo, apoi am luat-o încet pe jos spre casă. Am trecut pe la Televiziune, apoi pe Bd. Primăverii chiar pe lângă casa cismarului (nu pot uita figura unui copil radios care plecase dintr-una din casele din zonă, invadate deja de oameni și abandonate de paznici, securiști dar mai ales de locatari, o jucărie enormă - o mașinuță cred). Am ajuns acasă, soața (venită și ea de doar vreo zi în delegație (!)) a răsuflat ușurată și am rămas la TV. Și atunci, am crezut ce se spunea acolo, așa că a doua zi am pornit iar pe străzi (de fapt, am plecat în noaptea aia, dar am avut destulă minte să trec pe la un prieten să-l iau cu mine, dar ăsta m-a convins să rămân la el încă vreo câteva ore, până se luminează puțin, că prea era intens tirul pe la televiziune (noi fiind în cartierul Aviației, la doar o stație de metrou de acolo).

Și uite așa am ajuns să stau cam cinci zile de pază pe acoperișul institutului unde lucram (un bloc cu 10 etaje, lângă uzina Automatica - fosta fabrică FORD din București), în fiecare noapte, văzând unele din luptele de la televiziune și din jurul acesteia în direct, cu gloanțe adevărate șuierând pe lângă noi, cu tot felul de întâmplări din care încă nu știu ce să cred. Aș îndrăzni să spun că paza și tot ce a însemnat „dispozitiv paramilitar” de acolo a fost organizat de mine, dar în ciuda zonei fierbinți, în zona noastră nu s-a înregistrat niciun incident, nu s-a tras niciun glonț și nu am avut morți, răniți sau alte de-astea. În ajunul Crăciunului am fugit câteva ore să iau cel mai jerpelit molid pe care l-am dus vreodată acasă și să agăț pe el cele câteva globuri și beteala ce-o aveam din copilărie pentru copii; le-am pus jucăriile sub el, i-am pupat și am fugit iar înapoi. Am trăit a doua zi rușinea de proces și asasinarea ceaușeștilor, care m-au scârbit peste măsură.

Și încă mai plătim pentru crima asta, comisă de cei „emanați”. Care tot atunci au furat și au întors în folosul lor tot se fusese frumos și curat până atunci.

Și de aici s-a cam rupt filmul. Am refuzat să fiu numit în noile structuri de conducere ale institutului, alese tot în zilele alea (oricum am plecat din acel loc doar peste câteva luni, oferindu-mi-se ocazia să concurez pentru un post fix pe domeniul meu de pregătire).

Apoi au fost manifestările din februarie, martie (mai țineți minte cum se spunea că în Piața Victoriei e ceață și nu se poate filma? Amfostacolo și NU! nu era fir de ceață! dar țara nu trebuia să afle că Bucureștiul NU crede în Iliescu și șleahta lui criptocomunistă), apoi mineriadele.

Din eroii Europei în lupta anticomunistă am ajuns niște paria.

Și de aici n-a fost prea greu să fim coborâți la rangul de „s'il vous plait, monsieur”... Norocul francezilor că noi nu suntem la fel de aprigi și extremiști ca islamiștii.

Mda... cred că m-am scăpat și am scris mai mult decât articolul. De fapt, aș fi vrut la un moment dat să scriu chiar un articol întreg, din păcate nu mai am pozele din acele momente...

Sărbători cu bine să aveți! și un An Nou bun și luminos, cu călătorii frumoase, s-aveți ce povesti!

@Dragos -

În Aviației am locuit și eu atunci. Eram singură, soțul în unitate. Dar acolo mi-a trecut glonțul pe lângă ureche, ziua. Un prieten inginer la Romaero venise să mă ia la ei și înainte de a intra în blocul lor, aproape de poștă, am auzit amândoi șuieratul. Și s-a mai tras acolo, chiar în alt prieten care încerca să ajungă la spitalul G. Alexandrescu unde avea fetița internată.

Și un lucru care m-a marcat: la serviciu aveam un secretar de partid care înainte de ședințe își făcea cruce și un Doamne ajută, era un om superbun cu noi toți. Își aranjase fiul să facă armata obligatorie la o unitate de elită. La evenimentele acelea a fost adus în București. Tată și fiu stăteau față în față la ceva distanță, în centru, colegul meu cu marea teamă de a nu-și vedea fiul omorât. Sau invers, fiul lui să primească ordin să tragă înspre mulțimea unde se afla și tatăl. Colegul mă aștepta zilnic în stradă, în speranța că știu ceva de la soț sau socru. Nu știam nici eu nimic. Nici măcar ce face soțul într-o unitate medicală unde 3 zile n-au primit mâncare și s-a tras în ei continuu până când o amărâtă de casă de vis-a-vis a fost dărâmată.

Am trăit sentimente diferite, de la explozia de bucurie când au fugit cei doi iar cei de la coada de la benzină, ce se întindea până dincolo de actualul BRD, au claxonat, urlat, la șocul ștergerii urmelor prin acel proces odios, la arma pusă la geamul mașinii când am reușit să plecăm din zonă (un puști colorat făcea pază la intersecția cu Pipera), căci eram 19 femei singure într-un bloc, bărbații erau în unități, frica de prezentul de atunci dar și de viitor când am aflat că socrul meu vrea să facă un gest sinistru căci primise misiunea de a merge în centru cu un autobuz cu soldați ce urmau să primească un ordin oribil.

Sunt multe cele ce m-au marcat în zilele acelea și care m-au schimbat sufletește. Nu am fost la Universitate dar am înțeles atunci, pentru totdeauna, că libertatea este doar un cuvânt, relativ, că omul obișnuit a fost, este și va fi o marionetă, că voința poporului este un banc, multe!

Sărbători cu bine!

@Cesere - Desi eram inca micuta, cateva episoade din acele zile mi-au ramas intiparite pentru toata viata.

Imi amintesc cum stateam ascunsa sub o masa pe care o mutasem din bucatarie in hol, singura incapere fara geam din toata casa. In jur se tragea ingrozitor, in special de pe blocuri, eu stand in zona Calea Lipovei, destul de aproape de unitatea militara. Pe casa scarii se auzeau zgomote, strigate, tropaieli, lumea alerga probabil sa se puna la siguranta in locuinte. Imi lasasem din greseala papusa in bucatarie, aproape de geam si imi amintesc ca oricat de mult am plans sa ma lase s-o iau, bunica nu mi-a permis sa fac un pas inspre ea. Aveam mai putin de 3 ani, dar imi amintesc totul atat de clar.

La un moment dat a sunat cineva la usa si ne-a stat inima in loc, stiam ca se ridica oamenii din case din diverse motive, asa ca initial nu ne-am miscat din loc, pana cand am auzit in spatele usii vocea disperata a unei vecine din alt bloc pe care a surprins-o ploaia de gloante in drum spre casa. Locuia la cateva blocuri distanta, dar i-a fost teama sa mai ramana pe stada chiar si un minut in plus, asa ca s-a refugiat la noi. A fost norocoasa, la blocul de langa o fetita de vreo 7 ani a fost ucisa pe banca din fata scarii.

Asta se intampla in vreme ce ai mei parinti scandau in Piata Victoriei si ulterior erau luati la tinta de armata din unitatea militara de langa Piata 700, aflata fix in drumul lor spre casa, in zona Gh. Lazar. Ei au scapat, un tanar insa nu a avut acelasi noroc. Oricine trece pe langa Clinica de Oftalmologie din Piata 700 ii poate vedea micul altar ridicat in memoriam, pe zidul vechii cetati, in locul in care a fost ucis. Familia nu a putut nici macar sa-l inmormanteze, trupul fiind dus la crematoriu in Bucuresti...pe ascuns. Trec pe langa el aproape zilnic, iar acum fotografia ii este luminata de candele si inconjurata de flori proaspete.

Si ca sa-ti raspund la intrebare, da, e posibil, asta e tara in care traim.