Pe Mosel în jos, pe un mal frumos

TIPĂREȘTE

Romantica vale a Moselului încântă milioane de turişti cu peisajele sale idilice, cu podgorii ordonat aşezate cu acea meticulozitate germană cunoscută de toată lumea, cu castele cocoțate pe culmile dealurilor, cu sate şi orăşele tulburate doar de entuziasmul vizitatorilor. Şi că tot am amintit de castele, să vă propun o scurtă vizită la două dintre ele, situate pe valea inferioară a Moselului.

Castelele despre care vreau să vorbesc sunt Schloss Liebieg şi Burg Thurant. Aproape toți turiştii care călătoresc de-a lungul văii Moselului le admiră de la depărtare, în treacăt, de pe şosea sau de pe puntea unei nave de croazieră, fără a se opri. Şi rău fac. Dar cu ce sunt ei de vină dacă agențiile de turism au alte target-uri (nu ştiam dacă să scriu pluralul în engleză sau în română :) ).

Deci am pornit din Koblenz, de lângă Deutsches Eck, şi fără s-o stresez pe Camila, bătrâna mea bicicletă, pornesc pe malul stâng al Moselului. Ajung în Gondorf, un sătuc medieval, uitat de timp, nebăgat în seamă de nimeni. Destinul l-a aşternut pe valea Moselului, cu ditai castelul aşezat pieziş pe sosea. Şi totuşi, şoseaua şi-a făcut drum prin mijlocul castelului şi Gondorful a rămas tot invizibil pentru turişti. Doar invalidul castel Oberburg (numit uneori Schloss Leyen) mai este amintit în treacăt ca o curiozitate, un castel prin care trece o şosea.

Dar eu poposesc la Schloss Liebieg, alt castel cu totul necunoscut. Istoria sa începe cu cavalerul Marsilius von Gondorf, despre care se presupune că a ridicat pe la mijlocul sec. al XIII-lea primul castel în acest loc. Proprietarii s-au succedat, castelul a rămas în ruine apoi a fost reclădit, clădirii neogotice i se adaugă în 1900 şi un corp construit în stilul neoromanic, dar acestea sunt amănunte irelevante.

Pe scurt, castelul ajunge în posesia familiei Liebieg, care era acum un secol şi jumătate una dintre cele mai bogate din Europa, în 1879. De la începutul anilor '90 noul proprietar foloseşte castelul pentru prezentări de antichități, mobilă modernă şi artă. La poartă mă întâmpină precum o santinelă veşnic la datorie un micuț turn în stil romanic. Intrând în curtea inundată de soare, având în mijloc o fântână arteziană, am avut senzația că sunt în Italia. Şi nu ştiu de ce, poate din cauza zidurilor din piatră netencuite. Sunt câteva corpuri de clădiri înalte, care strâng între ele o micuță curte. Patru mese, înconjurate de fotolii de răchită crează o atmosferă de terasă intimă. În dreapta castelului se întinde o grădină cu muIți copaci bătrâni, mărginită în spate de ceea ce cred că este Orangeria. Toate uşile sunt ferecate. Nu se aşteptau la musafiri.

Traversez Moselul şi după un sfert de oră ajung şi la Alken. Alken este la jumătatea distanței dintre Cochem şi Koblenz, la aproximativ 25 de kilometri de fiecare. O oprire aici este plăcută, terasele îmbiindu-te să le vizitezi, un pahar de vin rece fiind o adevarată desfătare în zilele toride de vară. Localitatea este cu adevărat veche, fiind mentionată în sec. al X-lea sub numele Alkana. A fost disputată de principii şi arhiepiscopii din Trier şi Koln şi datorită poziției geografice, dar şi existenței castelului Thurant. Astăzi este doar un important centru viticol, având vii pe o suprafață de 17 ha. Peste 80% din producție este vin alb, în special Riesling.

La Burg Thurant se ajunge pe jos, prin pădure, dar şi pe o şosea întortochiată, cu maşina. Astfel că accesul este facil şi este păcat să nu-l vizitezi. Nu am trecut direct la asediul cetații, ci aşa cum scrie la "Arta razboiului" am studiat întâi terenul şi am cules informații (citeşte făcut poze şi cumpărat vederi).

Pentru atacul cetații nu am mers pe şoseaua asfaltată, ci m-am folosit de elementul surpriză şi m-am avântat pe un drumul care ocoleşte. Am trecut pe lângă ruinele unei case vechi şi apoi am luat pieptiş dealul, precum odinioară un viteaz landsknecht. Cu viteză totuşi inferioară. Nu contează asta, am ajuns într-un sfert de oră, cu limba scoasă, prăfuit şi transpirat, blestemând pe id... ealistul care a ales drumul prin pădure. Dar castelul era acolo, aşteptând vizitatori.

Mi-am tras sufletul câteva minute, prilej cu care am rugat un "herr" să mă imortalizeze pentru panoul de onoare de acasă. Porțile erau larg deschise, semn că nu se aşteptau la un asediu al turiştilor. Nefiind băgat în seamă după ce am pătruns în cetate, am întrebat o distinsă doamnă dacă pot găsi o bere rece şi o carte postală cu castelul. Achitandu-mi datoria, am hotărât să mă hidratez într-un cadru de poveste, la umbra Turnului Trierului, un turn masiv de vreo 20 de metri înălțime. Acolo, în spatele unor ziduri groase de trei metri, este astăzi rezervorul de apă.

Apoi am început să cercetez împrejurimile. În partea de vest, cu vedere spre valea Moselului, sunt spațiile de locuit, construite între 1960-1962, pe locul lăsat viran de artileria americana care a bombardat şi incendiat castelul ca urmare a unor informații greşite. Intru printr-o poartă mică în Ehrenhof, unde se află fântana (20 de metri adâncime, dar n-am verificat din trei surse independente) şi capela care are un altar vechi din 1779.

Am vizitat pivnița, plină de obiecte necesare la produsul vinului, dar din păcate nu se organiza nici o degustare. Poate că dupa ce-o să citească review-ul administrația castelului va lua măsuri. Din Kölner Palas, construit în sec. alXVI-lea, unde era Sala cavalerilor, a mai rămas doar parterul, trupele napoleniene reuşind s-o distrugă în 1812-13. În partea de nord a castelului se află amplasat al doilea turn, Turnul Kolnului, în care se poate urca până în varf. Coborâtul din turn am fost cât pe ce să-l fac cu accelerația gravitațională, căci n-am băgat de seamă toate treptele.

Lângă Turnul Kolnului este o mică expoziție cu arme vechi de vânătoare şi nu numai, trofee cinegetice, blănuri, coarne, etc, amenajată în Casa de vânătoare. Nu lipsesc utilaje pentru corecția corporală, mai precis nişte cadre din lemn, care-ți imobilizau capul şi mâinile. A fost de ajuns să-mi fac o poză acolo, în postura de năpăstuit al sorții, şi toți vizitatorii de sex masculin au vrut să mă imite. A fost probabil o recunoaştere a existenței matriarhatului în Germania mileniului trei.

Ruinele castelului au fost achiziționate în 1911, de Robert Allmers, care începe reconstrucția, iar din 1973 castelul este în posesia familiilor Allmers şi Wulf. Fără a avea dimensiunile Branului sau inventarul Peleşului, Burg Thurant atrage prin pitorescul locurilor. Sincer, nu vii în Germania, pe Mosel, să vezi special Burg Thurant. Dar să-l ocoleşti este cu adevărat păcat.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 2570 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI