„Vulcanii de glod” de la Berca (Pâclele Mici)

TIPĂREȘTE

Ținutul Buzăului este binecuvântat cu locuri minunate: râuri vijelioase (Buzăul, Bâsca Roziliei), fenomene naturale deosebite (vulcanii noroioși, grunjul de la Mânzălești, focul viu de la Lopătari), mănăstiri vechi (Rătești, Ciolanu, Cârnu, Poiana Mărului etc.), schituri rupestre, legende minunate (uriași, fenomene mistice în Țara Luanei), podgorii întinse (Pietroasa), stațiunea Sărata Monteoru și multe altele.

Fenomenul care atrage mii de turiști anual este localizat în comuna Berca, localitatea Scorțoasa, într-o zonă deluroasă. Erupțiile naturale, acești așa-ziși „vulcani”, constituie un loc unde se pot bucura atât adulții, cât mai ales copiii. Deși am fost de mai multe ori la vulcanii buzoieni parcă tot aș mai merge din când în când. Peisajul cu aspect selenar, aproape ireal, conurile ce revarsă râușoare de noroi, bulele de gaz ce se umflă în permanență sunt atracțiile principale ale zonei. Toată lumea se plimbă pe crustele de noroi întărite, unii pândesc cu aparatul foto momentul „exploziei” bulelor de gaz, alții urmăresc traseul „râurilor de lavă”.

Dar ce sunt acești „vulcani noroioși”? Conform Dicționarului universal ilustrat al limbii române vulcanul noroios este un loc în care erup la suprafața solului gaze, însoțite de apă și noroi. Rezervația naturală de la Berca este accesibilă relativ ușor cu autoturismul fiind bine semnalizată cu indicatoare. Zona este eminamente rurală, chiar sărăcăcioasă.

Împărțiți în două zone, la mică distanță una de cealaltă, vulcanii de la Pâclele Mici și cei de la Pâclele Mari se pot vizita în aceeași zi. Eu am preferat să nu le vizitez în aceeași zi niciodată – a fost astfel prilejul de a reveni pe meleaguri buzoiene. Nu pot spune care mi-au plăcut mai mult: ambele areale au farmecul propriu, diferențele sunt mici. Nu îmi dau seama dacă o zonă se poate cataloga ca având „vulcani” mai mari, mai mulți, mai zgomotoși, cu erupții mai dese. De-a lungul timpului aceste caracteristici au fost variabile și am impresia că se discută chiar de o micșorare a activității acestui fenomen natural, ce ar putea conduce chiar la dispariția erupțiilor de gaze.

La Pâclele Mari se ajunge mai ușor, din parcarea de pe marginea șoselei se accede direct pe platoul selenar, după plata unei sume modice de câțiva lei. La Pâclele Mici s-a amenajat un spațiu mai mare la baza unui deal (parcare, un hambar cu destinația bar/restaurant/magazin alimentar, un spațiu pentru campare) de unde se pornește pe un mic traseu (urcuș) spre vulcanii năbădăioși.

Călătoria pe tărâmul selenar, fără pic de viață – doar crevase de pământ uscat, ar trebui să se desfășoare într-o perioadă nu foarte călduroasă. În iulie-august soarele arde terenurile aride, nu există nici un amărât de copăcel care să ofere umbră. Apa, șapca și încălțămintea comodă sunt obligatorii. De asemenea, nu recomand vizitarea vulcanilor noroioși după zile de ploaie insistentă – „noroios” ar deveni caracterizarea predominantă a zonei.

Ultima incursiune pe platoul vulcanilor românești am efectuat-o la Pâclele Mici, mai ales că citisem și despre amenajările/facilitățile construite în apropiere. Ziua caldă de sfârșit de aprilie a condus către stimularea turiștilor spre o ieșire în aer liber, astfel că parcarea e destul de plină. Coadă la hambar, grupuri de oameni pe alee, hărmălaie în aer – destul de animată zona. Pe deal o inscripție albă ne anunță că am ajuns pe tărâmul vulcanilor. Trecem pe sub o poartă de lemn care ne informează că intrăm pe Aleea Vulcanilor – o alee lată, pietruită (cam incomod pentru picioare), cu paliere în urcare permanentă, întinsă pe vreo câteva zeci de metri (de fapt, odată ajunși în vârful dealului urmează o parte plată a traseului). Din loc în loc există spații de odihnă; de asemenea, pe margini au fost plantați copăcei – chiar sunt curios dacă au rezistat.

Platoul alb-cenușiu mi se deschide în fața ochilor. Ne grăbim către conurile pline cu noroi vâscos. Suntem curioși să vedem „erupțiile”... bule de gaz împing substanța noroioasă spre lumină. Unele pungi se sparg în stropi care provoacă strigăte de admirație de la audiența ce înconjoară craterele; alte erupții umflă argila noroioasă care se prelinge apoi ușor formând râuri de „lavă”. Terenul înconjurătore e plin de solzii unui animal uriaș; noroiul formează structuri ciudate, nuanțele cenușii sunt atât de diferite. Facem fotografii, chiar filmăm o erupție, ne plimbăm în perimetrul sărat-sulfuros unde cu ușurință se poate filma o producție SF.

Coborâm spre parcare după ce am vizitat toate conurile vulcanice și ne îndreptăm spre următoarele obiective, stabilite de acasă: Mănăstirea Rătești vezi impresii și biserica-cetate Bradu vezi impresii. Zona Buzăului ne încântă cu peisaje fabuloase și urme istorice interesante.

P. S. Profesorul Nicolae Costăchescu publică în 1905 prima teză de doctorat în științe din România intitulată Gazele cuprinse în sare și în vulcanii de glod din România. Despre vulcanii noroioși din Buzău profesorul scrie: La noi se cunosc multe isvoare natural de gaz; prin crepături sau sondaje în salifer se desvoltă cantități abundente de gaz inflamabil. Când aceste gazuri găsesc drum liber prin crăpături, atunci se desvoltă, amestecîndu-se la eșire cu aerul și formînd isvoarele naturale de gaz; când în drumul lor întîlnesc ape sărate, atunci în condițiuni anumite se ivesc la suprafață împreună cu aceste ape și cu glodul ridicat de dînsele, constituind vulcanii de glod, cum este cazul în Buzeu.

---

VIZUALIZĂRI: 2026 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI