Faites les jeux!

TIPĂREȘTE

La fel ca mulţi dintre voi – probabil – şi eu am jinduit ani în şir să vizitez Cazinoul din Sinaia. În plimbările prin parcul Dimitrie Ghica l-am tot studiat de la distanţă, înciudată că accesul era interzis. Şi dacă până în 1989 nu am avut pretenţii, ştiind care era situaţia, am fost nevoită să aştept mult timp şi ulterior ca porţile să se deschidă şi pentru mine, un „om de rând”.

Îmi amintesc totuşi că la un moment dat, după 2000, se amenajase un soi de cafenea la intrarea secundară, o speluncă nenorocită precedată de câteva păcănele – jalnică tentativă de recreere a unui trecut glorios.

Din fericire, anul acesta dorinţa mi-a fost îndeplinită şi am putut pătrunde, în fine, în acest fost cuibuşor al „slujitorilor viciului”. Şi asta mulţumită tururilor cu ghid, organizate începând din 2013, de joi până duminică între orele 10-17 (în cazul în care cazinoul nu găzduieşte la momentul respectiv conferinţe, simpozioane sau alte evenimente publice ori private) de către societatea comercială Sinaia Forever SRL. Ea a fost înfiinţată în 2010 de Consiliul local Sinaia şi SC Transport Urban Sinaia SRL şi funcţionează în baza unui contract de delegare a gestiunii, adiministrând mai multe bunuri şi servicii din oraş, printre care şi Centrul Internaţional de Conferinţe „Casino Sinaia”.

Clădirea cazinoului, în stil neoclasic, a fost înălţată între 1911-1912, în mai puţin de un an, pe locul fostei vile a prinţului Dimitrie Ghica, al cărui bust a fost amplasat în faţa intrării principale. Arhitectul Petre Antonescu a coordonat concomitent lucrările de construcţie atât la cazinou, cât şi la Hotel Palace (vezi impresii), de care cazinoul era de altfel legat printr-un pasaj. Jucătorii peste măsură de norocoşi erau escortaţi pe aici în deplină siguranţă, cu tot cu câştigurile obţinute (şi plătite pe loc), către apartamentele lor din hotel. Pasajul asigura şi trecerea, cu discreţie, din cazinou către hotel, a cuplurilor implicate în aventuri amoroase. Cu ocazia lucrărilor de canalizare efectuate pe strada Octavian Goga se spune că s-ar fi descoperit un al doilea pasaj, către mănăstire...

Impunătoarea construcţie a cazinoului măsoară circa 3.500 mp şi are cinci nivele. A fost inaugurată în 1912 în prezenţa regelui Carol I şi a reginei Elisabeta, ca şi a prim-ministrului Titu Maiorescu, printr-un spectacol prezentat de Alexandru Davilla care a culminat cu un concert susţinut de George Enescu şi un foc de artificii. Alături de Eforia Spitalelor Civile, cazinoul a fost iniţial deţinut de baronii de Marçay, coproprietari şi la cazinoul din Constanţa, ca şi la cel din Monte Carlo, fapt care a încurajat speculaţiile potrivit cărora clădirea din Sinaia ar fi fost copiată după cea realizată de celebrul arhitect Charles Garnier (1825-1898). În fapt, ele au doar puţine elemente arhitectonice comune. La numai două zile după inaugurare fraţii Loebel şi-au pierdut averea la cazinou şi s-au sinucis, ceea ce a iscat un imens scandal, regele Carol acuzând-i pe baroni că au permis jocul pe mize uriaşe. Cum baronii erau însă donatori generoşi, până la urmă regele i-a iertat.

În foarte scurt timp cazinoul a devenit o mare atracţie, rivalizând cu stabilimentele prestigioase de gen din Europa. Aşa-numitele „trenuri de plăcere”, care plecau din Bucureşti sâmbăta şi duminica în jurul prânzului, aduceau mulţi jucători împătimiţi sau doar chibiţi, dar şi oaspeţi din Ungaria, cazinoul găzduind zilnic în jur de 800 de oaspeţi. Uşile sale se deschideau la orele 16 şi se închideau la 21.30, pentru ca cei veniţi pentru o singură zi să poată prinde trenul de Bucureşti de la orele 22. Rămâneau însă deschise saloanele private, în care cei aflaţi în cercul restrâns al apropiaţilor proprietarilor să poată continua să mizeze, pe sume uriaşe, până în zori.

Trebuie amintit aici că Sinaia era o staţiune „închisă”. Din gara din Bucureşti se eliberau bilete cu destinaţia Sinaia numai celor care puteau dovedi, prin adeverinţe, că sunt cel puţin funcţionari la stat. Dacă nu aveai o asemenea patalama, casierii de la ghişeele Gării de Nord îţi recomandau Buşteniul ori Poiana Ţapului. Birocraţii de rang mic nu îşi puteau permite decât călătorii de o zi, revenind acasă, aşa cum spuneam, cu trenul de ora 22. Cei cu dare de mână închiriau însă camere la unul din cele trei hoteluri din parc.

Cazinoul a funcţionat între 1912 şi 1947, cu pauze în timpul celor două războaie mondiale, când, la fel ca şi hotelurile din parc, a adăpostit răniţi şi refugiaţi străini. Momentul său de vârf a fost în anii 1930, însă după al Doilea Război Mondial între proprietari au izbucnit certuri, culminând cu deschiderea unui alt cazinou în clădirea cinematografului de pe Bd. Carol I, acum abandonată şi având un aspect dezolant. Oricum, şi acest cazinou, ca şi cel din parc, redeschis de Crăciun în 1945, au avut viaţă scurtă, fiind închise în 1947 din ordinul lui Gheoghe Gheorghiu-Dej.

Tururile cu ghid încep din Cafeneaua Regală, situată la nivelul 1, la demisol, în dreptul intrării secundare, deasupra căreia o plăcuţă anunţă donaţia de artă a prof. Maria şi Augustin Costinescu. Un tablou al pictorului, înfăţişând o serată la Castelul Peleş şi etalând cunoscutul „galben de Costinescu” este de altfel atârnat deasupra uşii. În cafenea se poate servi, la preţuri rezonabile, cafea „poker” sau „black jack”. E locul unde te întâmpină ghizii. Există două tipuri de tururi: cel scurt (aproximativ 15 minute) cuprinde numai galeriile de artă şi biletul costă 10 lei pentru adulţi şi 5 lei pentru pensionari, copii şi persoane cu dizabilităţi. Noi am preferat însă turul complet – preţ întreg 15 lei, preţ redus 10 lei, durata cca. 45 de minute.

Însoţiţi de o ghidă foarte drăguţă şi bine informată am ieşit din cafenea afară şi am pătruns din nou în clădire pe intrarea principală în foaier sau „holul de onoare”, unde oaspeţii erau întâmpinaţi cu cupe cu şampanie. Marmura de Ruşchiţa, scările impozante, oglinzile, stucaturile şi mulţimea de tablouri donate de artişti care au avut expoziţii temporare în sălile special amenajate te transpun imediat într-o altă lume, a eleganţei şi bunului gust, un sentiment pe care l-am avut pe tot parcursul turului. Nimic înzorzonat, nimic încărcat în decoraţiuni, lucru la care contribuie probabil într-o mare măsură şi lipsa mobilierului din cele mai multe săli. Acesta, ca şi parchetul, a servit drept lemn de foc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi în perioada următoare, când cazinoul a adăpostit un mare număr de refugiaţi greci.

Am urcat apoi câteva trepte către sala de teatru, cu o capacitate de 400 de locuri, din care 100 la balcon. Şi aici impresionează rafinamentul ornamentaţiilor, ca şi cortina, plătită din bani proprii de arhitectul responsabil cu renovarea clădirii în anii 1970. Restaurarea s-a făcut păstrându-se caracterul clădirii şi fiind înlocuite doar elementele distruse sau grav afectate. Şi mai trebuie spus ceva, şi anume că s-au folosit numai componente realizate în România: marmură de Ruşchiţa, covoare de Cisnădie, candelabre executate la fabrica din Mediaş, mobilă făcută la comandă în ateliere din Bucureşti. Revenind la sala de teatru, aceasta are, din câte am înţeles de la ghidă, o acustică deosebită şi găzduieşte spectacole de mare clasă. De altfel, la intrarea secundară şi prin tot oraşul erau răspândite afişe care anunţau pe 27 noiembrie o întâlnire cu Radu Beligan („Confesiuni despre viaţă şi artă”) iar pe 1 Decembrie un concert extraordinar „Poveste interbelică” susţinut de Gheorghe Zamfir şi orchestra sa de 50 de instrumentişti.

Următoarea încăpere vizitată a fost cabinetul baronului de Marçay, o încăpere mai mică folosită în unele nopţi pe post de salon privat de către împătimiţii jocurilor pe mize foarte mari. După renovarea din anii 1970 a devenit „cabinetul nr. 2”, adică al Elenei Ceauşescu, fapt ce explică prezenţa mobilierului în stil rococo. Am admirat aici două lucrări de grafică ale lui Augustin Costinescu şi am aflat că sala este utilizată, la cerere, şi pentru oficierea de căsătorii civile.

Am urcat apoi la nivelul trei al clădirii, de pe al cărui hol am putut vedea mai bine foaierul, coloanele zvelte şi arcadele împodobite cu lucrături fine reprezentând simboluri clasice, greco-romane, ale norocului: scoica, berbecul, cornul abundenţei sau leul, etalon al puterii, cu care aveam să ne întâlnim şi în saloane. Am coborât în foaier şi am pătruns în salonul oglinzilor, cea mai mare încăpere din cazinou, măsurând 650 mp. Aici era locul unde au fost amplasate iniţial 13 mese de ruletă, număr ridicat ulterior la 20, care erau schimbate la fiecare doi ani, dar care din păcate nu s-au păstrat.

„Ruleta e ca o femeie frumoasă şi nestatornică, pe care o sudui când te înşeală şi uiţi tot în momentul când revine candidă şi savuroasă”. Sunt vorbele rostite de doamna Scripcă, unul din personajele romanului „Parada norocului” al lui Damian Stănoiu. Într-adevăr, dând ocol sălii goale, cu oglinzi masive (multe din ele cele originale), candelabre uriaşe, medalioane nepictate (spre deosebire de cele de la Monte Carlo) şi arcade înalte ce adăposteau uşile, ulterior scoase, care dădeau către cafeneaua cazinoului, nu e deloc greu să-ţi imaginezi murmurul glasurilor, emoţia şi încordarea jucătorilor sau detaşasare celor 120 de crupieri bine instruiţi. Acestora le era interzis să primească bacşiş, însă legendele urbane ce circulă pe seama lor îi creditează cu existenţa unor „buzunăraşe” secrete cusute înăuntrul gulerelor de către croitori pricepuţi sau sertare mici încastrate sub mesele de joc în care câştigătorii poturilor mari le răsplăteau serviciile strecurându-le cu discreţie câteva bancnote. Ruleta era curtată şi îi făceau ochi dulci „prinţi şi prinţese, foşti şi actuali mari demnitari, fete abia ieşite din pension şi babe bogate, donjuani irezistibili şi bătrâni craidoni, săraci şi bogaţi, escroci şi cinstiţi”, după spusele aceleiaşi doamnă Scripcă. Cu toţii atraşi de mirajul irezistibil al banului.

Sălile cazinoului, ne-a explicat ghida, erau încălzite printr-un sistem modern de tubulatură cu aer cald şi permanent ventilate, căci altfel fumul de ţigară i-ar fi înăbuşit pe oaspeţi.

Cazinoul era însă nu numai locul în care s-au pierdut (şi poate câştigat) averi, ci şi un adevărat podium de modă. Dincolo de arcade se afla, aşa cum am precizat, cafeneaua, frecventată îndeosebi de doamnele şi domnişoarele care îşi etalau aici, la o cafeluţă, o limonadă şi o prăjitură, rochiile, pălăriile şi blănurile elegante croite la comandă la Paris sau şiragurile de perle. Unele dintre ele nu se mulţumeau însă să meargă pe mâna însoţitorilor de sex masculin, ci îşi încercau şi ele norocul la mesele de joc.

Am vizitat apoi salonul verde, unde jucătorii de ruletă cei mai bogaţi puteau miza sume mari la cele numai două mese de ruletă. După anii 1970 a devenit „cabinetul nr. 1” al lui Nicolae Ceauşescu. De la una din ferestrele sale se poate vedea grădina regală, închisă deocamdată publicului. În schimb, am avut plăcerea de a admira una din acuarelele semnate Corneliu Drăgan Târgovişte înfăţişând chiar clădirea cazinoului.

Din salonul verde am pătruns în sala baccara, de formă rotunjită la un capăt şi ornamentată cu medalioane în formă de ciorchini de struguri. Cele 13 uşi ale sale au fost înlăturate în timpul renovărilor din anii 1970 iar mesele, aşezate pe margine, au fost distruse şi folosite ca lemn de foc în timpul şi imediat după al Doilea Război Mondial. De aici se intră, printr-o uşă franţuzească, în sala Prinţul Dimitrie Ghica, poreclită şi „sala cu struguri” din cauza elementelor decorative cu ciorchini şi frunză de viţă de vie. Aici se afla restaurantul cazinoului, un spaţiu de dimensiuni nu foarte mari (80 mp) dar de mare prestigiu, lucru datorat atât mâncărurilor fine preparate de bucătari parizieni, cât şi unor interpreţi precum Maria Tănase sau Gică Petrescu, care şi-a făcut debutul pe această scenă.

Turul pe acest palier al clădirii s-a încheiat şi am revenit la nivelul 1, respectiv intrarea secundară. În stânga sa se deschide sala Nicolae Grigorescu. Pe locul unde pe vremuri se aflau magazine de lux a fost amenajată expoziţia permanentă Augustin Costinescu. Artistul a donat societăţii Sinaia Forever peste 100 de lucrări – picturi în ulei, desene şi acuarele –, precum şi tablouri scoase la vânzare şi câteva sculpturi colecţionate de-a lungul anilor.

Din cafeneaua de la demisol se ajunge la sălile Carol I, Ferdinand, Regina Maria şi Ştefan Luchian, care găzduiesc în prezent expoziţii temporare de artă. Spaţiile acestea erau folosite drept garajuri, cramă, depozite şi ateliere de croitorie. Ne-am luat la revedere de la ghidă, mulţumindu-i pentru explicaţii, după care am parcurs în tihnă sălile, admirând lucrările expuse, dar şi modul în care administratorii au ştiut să dea o utilizare tuturor spaţiilor din cazinou.

De altfel, întreaga clădire mi s-a părut bine renovată şi întreţinută, cu grijă pentru valoarea sa istorică, şi totodată amenajată eficient pentru a găzdui evenimente publice sau private de cele mai diverse genuri, de la congrese, simpozioane, seminarii, vernisaje, lansări de produse, show-roomuri, spectacole, concursuri, recepţii, aniversări, la petreceri tematice, revelioane, nunţi sau botezuri, acestea constituind de fapt şi principala sursă de finanţare a societăţii comerciale Sinaia Forever. Este, cred eu, un exemplu edificator al modului în care un obiectiv turistic de prima mână poate fi adus cu succes în atenţia publicului.

Sursa principală de documentare: www.casino-sinaia.ro

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=gLTvP67zY-s&list=PL6SJe_dkEN-sRG6rngxOxDZoGjycsb7Mp

---

VIZUALIZĂRI: 3315 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI