Di, diii, murgule, di, și pe soare și pe ploaie;)

TIPĂREȘTE

Da, știu că nu are rimă, ceea ce nu înseamnă neapărat că nu sunt poetă ;). Toate la timpul lor.

Nu aveam nicio îndoială că Mocănița nu trebuia ratată sub nicio formă, chit că ne lua aproape o zi întreagă din scurta noastră vizită în Maramu’. De fapt, era programată chiar pentru prima zi, însă am ajuns obosiți la Telciu; am fi vrut să luam bilete de cu seară, pentru orice eventualitate, deci ar fi trebuit să ne continuăm drumul până la Vișeu, așa încât am schimbat planul: am mers în prima zi la Săpânța și alte câteva mănăstiri, urmând ca la întoarcere să ne abatem pe la gara din Vișeu pentru a lua bilete pentru a doua zi. Zis și făcut. Nu m-am gândit eu că, fiind sezon plin, biletele se vor termina cu o zi înainte. Așa a și fost, așa încât atunci când noi am ajuns, pe la șase-șapte seara, nu mai erau bilete decât pentru locomotiva diesel. Nu am stat mult pe gânduri. Până la urmă urma să ne întâlnim pe drum cu cele trei mocănițe pe abur, și pe deasupra plecam și ceva mai târziu, la 10:15. Și oricum, nu puteam amâna, pentru că ne-ar fi dat planul peste cap în ziua trecerii în Bucovina.

Mi-am folosit mândră nevoie mare noul meu statut pentru a obține reducere la bilet, care arată ca biletul de tren de pe vremurile mele spre încântarea mea (de fapt, nu știu dacă toate arată la fel în continuare...). La recomandarea angajaților de la ghișeu, a doua zi ne-am prezentat la gara de pe strada Cerbului nr. 5 puțin după ora nouă. Era deja lume puhoi, și, îndrumați de un domn care dirija mașinile, am parcat în afara parcării, pe un loc viran în continuarea acesteia, deci tot în dreapta cum intri în incinta gării. Gara este semnalizată cu un indicator în centrul orașului, exact înainte de interesecția unde trebuie făcut la stânga, însă panoul nu se vede prea bine din cauza unui pom. Noi am pus-o pe Isabel în funcțiune și ne cam miram că pe panou scrie 1 km dacă nu mă înșel, însă ni s-a părut că am făcut mai mult. În fine, nu e important.

Am întrebat un angajat pe ce parte ar fi mai bine să ne așezăm, pentru priveliști, etc. „Pe dreapta, doamnă”, îmi spune omu’ și eu sunt mândră că am informația. Ne pozăm cu locomotivele pe post de bibelou din gară, le facem cu mâna celor care pleacă înaintea noastră și așteptăm nerăbdători să sosească și trenul nostru. Nu prea știm pe unde o să vină, lume e multă și e ca pe vremea când mergeam cu personalul de la Pitești la București, presimt înghesuială pentru locuri;). Ce sprintenă sunt când vreau! Fuga fuguța, ca o căprioară (cine a zis capră??) și uite cum reușesc să ocup cinci locuri în singurul vagon descoperit. Oau, ce mai noroc, mă felicit singură, că ceilalți nu știu dacă o vor face. Două locuri pe stânga și trei pe dreapta în direcția de mers a trenului. Bineînțeles că nu am întârziat în a vedea ce inspirat a fost nenea care m-a sfătuit să stăm pe dreapta. Câtă dreptate avea... dacă dreapta lui ar fi fost stânga noastra!! Sau dacă se referea la drumul de întoarcere...

În fine, oricum cu toții ne ridicăm în picioare din trei în trei secunde ca să facem poze. Poze, poze, poze, vedeai numai aparate și telefoane mobile în aer. Credeți că se mai gândea cineva că locomotiva nu era pe abur? Ei aș. Eram prea ocupați să admirăm frumusețea de peisaje care se dezvăluiau sub ochii noștri. Întâi case pe marginea liniei ferate, case frumoase sau mai modeste, toate cu oameni care răspundeau amabili și îngăduitori la salutul nostru cu zeci de mâini fluturate. Ba mașinistul mai și încetinea să vorbească cu câte cineva. Apoi casele s-au mai depărtat, și „au trecut” pe celălalt mal al Vaserului, cu care am mers paralel tot timpul. Pe dreapta nu mai pridideam să facem poze dealurilor cu căpițe de fân întinse, așa cum în sud nu am văzut niciodată. Și bineînțeles că, la curbe, toată lumea era înnebunită să facă poze capului sau cozii trenului. Toți devenim copii în momentele de genul ăsta.

Prima oprire a venit la mai bine de o jumătate de oră, pe malul râului. Am fost lăsați să zburdăm preț de douăzeci de minute. Unii s-au stropit cu apă, alții au mers la toaletă (sunt amenajate din loc în loc pe ruta parcursă de Mocăniță), alții au cumpărat ceva de băut (angajații oferă bere, sucuri, răcoritoare, la prețuri decente pentru astfel de situații), și absolut toți ne-am făcut câteva zeci de poze. O altă oprire, mai scurtă, a sosit după încă vreo douăzeci de minute, exact lângă o cireadă de vaci (biata păstoriță, și-a pus cizmele de cauciuc și-a intrat în râu, ca să nu stea lângă sau printre puhoi), iar ultima, un pic mai lungă, la stația Cozia, unde am oprit cam jumătate de oră pentru a aștepta prima Mocăniță care se întorcea. De data asta am avut Vaserul pe partea dreaptă.

În a doua jumătate a traseului, o nășică tinerică și frumușică a urcat în vagonul nostru, ne-a perforat biletele și ne-a dat câteva explicații despre ruta parcursă. Cântecul trenului nu ne-a permis să ascultăm prea bine, dar tot am fost atenți la un fost depozit de armament săpat în munte, sau la o stâncă imensă pe partea stângă în direcția de mers. Bineînțeles că au profitat câțiva și i-au cerut șapca de căpitan fetei ca să-și facă poze cu ea.

Pe drum ne-am mai întâlnit și cu turiști care făceau drumeții pe jos, pe calea ferată, și chiar și doi fotografi profesioniști. Întrebau râzând unde am lăsat aburii locomotivei. Cred ca până la urmă nu a fost așa dezavantajos lipsa acestora, sau a fumului mai bine zis, pentru că nu l-am înghițit;). Da, e mai pitoresc cu siguranță, dar l-am văzut la celelalte locomotive.

După aproximativ douăzeci de kilometri, și după ce am trecut pe sub poarta care ne aduce aminte de frumoasa regiune în care ne aflăm, am ajuns la stația finală, Paltin. Era lume puhoi, însă am avut noroc pentru ca celelalte două trenuri au plecat nu după mult timp, așa că, după ce am mâncat ce ne adusesem de acasă, i-am lăsat pe babaci să se odihnească puțin, și noi am plecat să explorăm împrejurimile. Nu a fost o drumeție propriu zisă, deși citisem despre galeriile din timpul celui de-al doilea război mondial și despre posibilitatea de a face diverse rute sau trasee. Am mers întâi până aproape de unde întorc locomotivele, pe calea ferată, tot paralelă cu râul. Apoi am urcat un pic pe munte, în spatele micului muzeu, după care am intrat și în acesta, ca să aflăm câte ceva și despre istoria Mocăniței.

Panouri mari, așezate în două săli, vorbesc despre această bogăție, nu numai culturală, așa cum o pot vedea cei ca mine, mai cu capul în nori, ci (poate) mai ales tehnică. Se spune că este ultima cale ferată forestieră adevărată care funcţionează cu abur și care este folosită pentru transportul lemnului. Din întreaga lume adică. Așa o fi. Valea râului Vaser este superbă, și ultima parte a rutei parcurse de tren este o pădure infinită, fără sate, probabil doar cu locuitori... sălbatici, pe patru labe. E de prisos să spunem că s-a început folosirea lemnului de pe vale acum trei secole, pe vremea imperiului austro ungar, când lemnul se transporta cu plutele, ca în Amintirile lui Creangă. Firma de care aparține exploatarea feroviară a restaurat acum câțiva ani depoul și clădirea istorică a gării, și eu cred că au făcut un lucru extraordinar, pentru că turismul de acest gen dă un impuls nemaipomenit dezvoltării zonei. De vreo zece ani circulă pentru vizitatori aceste vagoane de persoane conform unui program şi tractate de locomotive cu abur, iar de alți câțiva ani Valea Vaserului face parte din Parcul Natural „Munţii Maramureşului“ fiind sub protecţie europeană.

Când noi am ajuns la Paltin, grătarul era încă în folosință, pentru că foamea și setea pot fi potolite acolo de către doritori. Pe noi nu ne-ar fi interesat decât o înghețată, pe care din păcate nu am găsit-o. Nu a fost grav, oricum. Mi-a plăcut fata îmbrăcată în costum tradițional maramureșean, care a răspuns pozitiv cererii noastre de a ne face o poză cu ea. E drept că tocmai strângeau totul, de fapt s-au întors toți angajații cu trenul nostru.

Barul de lângă gară se numește Elefant, după numele ultimului evreu, Alexander Elefant, care se ocupa cu prelucrarea lemnului, conducând o fabrică de cherestea care mergea tot pe abur.

Buuun. Acum să vă povestesc despre întoarcerea noastră cu peripeții... Aveam plecarea la două și jumătate. Cu zece minute înainte, stând noi și uitându-ne cu gura căscată la furgonetele (sau microbuzele) care în loc de roți de mașină aveau roți de tren și mergeau pe aceeași șină (vă dați seama ce curiozitate pentru noi, făceam cu toții poze la greu), soarele intră în nori și noi exclamăm: „Aaah, ce bine e”. Se dă și plecarea, stăm pe aceleași locuri privilegiate pentru că angajații Mocăniței insistă ca pasagerii să ocupe aceleași locuri la întoarcere, pentru a evita știm noi ce, și pornim din loc, cu un microbuz pe șine în urma noastră. La fix un sfert de oră de la plecare, norii negri (era numele unui serial la tv când eram eu mică) la care ne uitam cu râsu’-plânsu’ s-au rupt. Da’ s-au rupt rău de tot. A început vijelia, biciuindu-ne cu picături enorme și reci, și în curând cu bobițe (sau boboaie) de grindină. A fost frumos, pentru că am început să râdem, ne-am strâns cu toții în mijlocul vagonului neacoperit pe lături (super avantajul nostru de la dus nu mai era invidiat de nimeni acum, ba cred că turiștii din celelalte vagoane râdeau în barbă... Zgribuliți nevoie mare, punând pe noi vreo bluziță cu mânecă lungă (care avea...), ne uitam ba la Vaser, învolburat nevoie mare, ba la cer, care nu se lumina deloc. Nici c-a mai făcut-o până am ajuns la Vișeu (fără nicio oprire de data asta), ba a continuat să picure până seara, așa încât și la mănăstirea Moisei tot pe ploaie am ajuns. Aventura a fost hazlie, adică am făcut haz de necaz, chit că mă pregătisem degeaba să stau numai pe partea dreaptă (acum corectă), cea cu privelliștile...

Am plecat, deci, la 10:30 și am ajuns din nou la Vișeu la 16:00. Biletele ne-au costat 240 lei: 54 lei adult bilet standard, 49 lei student și pensionar, 39 lei copil sau elev (nu știu până la ce vârstă, nici nu ni s-au cerut documente doveditoare). Pe siteul gării găsiți informații și despre posibilitatea de a rezerva pachete cu mâncare inclusă.

În gară, pe lângă informaţii, se pot găsi și suveniruri (vederi, albume foto, magneți, calendare, etc.) sau hărţi pentru drumeţii. Toaletele erau curate de dimineață, și mai puțin curate după-amiaza, la întoarcere. Mai este un bar, un tren-hotel, iar posibilitatea de campare pentru rulote completează serviciile turistice oferite la gară de CFF Vişeu de Sus. Parcarea este gratuită. Acum... la cât costă biletele, eu cred că e ok așa. Deși, dacă stăm să ne gândim bine, în orice altă parte din occident, biletul ar fi cu siguranță de trei ori mai scump.

Îmi doresc să mai ajung în Maramureș, și nu peste douăzeci de ani. Sunt sigură că voi repeta plimbarea cu Mocănița, mie mi-a plăcut foarte mult. Am citit recent și impresii scrise de colegi pe care nu i-a impresionat deloc, și le respect fără nicio îndoială. Eu fac parte din banda cealaltă, a celor care s-au relaxat și clătit ochii (de pe față și ai minții deopotrivă), și care cu siguranță se vor întoarce.

---

VIZUALIZĂRI: 3170 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI