Hoinărind prin Insula lui Pelops (Peloponez). Jurnalul de călătorie al unei minunate vacanţe

TIPĂREȘTE

Nici nu ştiu cum să încep! Nici nu ştiu cu ce să încep! Gândurile îmi vin de-a valma în cap şi mi-e foarte greu să fac ordine în ele! Şi, totuşi, trebuie să încep cu începutul, de undeva din lunile de iarnă ale acestui an când, mergând la două capete, am făcut rezervări pentru vacanţa din septembrie în două locaţii diferite din bătrâna Elada: Sarti (Sithonia) şi Tolo (Peloponez). Dându-mi seama că în cea de-a doua, pe lângă munte, mare, soare şi plaje superbe, am parte din plin şi de hrană spirituală, respectiv multă istorie, „pietroaie”, ce mai încolo şi încoace, „arheologie pe pâine”, am înclinat definitiv balanţa spre Tolo, alegând goana după vestigii antice în detrimentul unei vacanţe odihnitoare în cadrele naturale faimoase din Sithonia.

Aşadar, prima decadă din septembrie a fost rezervată în Tolo, o staţiune micuţă şi cochetă din nord-estul Peloponezului, de fapt, gândindu-mă mai bine că zilele de sosire şi plecare sunt consumate cu drumul, am mai extins şederea cu încă două zile.

Pe 1 septembrie, după un drum lung şi anevoios, dar, mai ales, costisitor pe autostradă (la întoarcere nu ne-am mai păcălit), plecând din Paralia Katerini unde rămăseserăm intermediar, am păşit în insula lui Pelops, căci după construirea Canalului Corint ce taie istmul omonim, unind mările Ionică şi Egee, Peloponezul este, clar, o insulă, şi nu o peninsulă. Pelops, fiul lui Tantal, la rândul său, unul dintre fiii lui Zeus, a fost servit de către tatăl său după ce-l omorâse şi fiersese într-un cazan, pe post de cină altor zei ce-i trecuseră pragul casei drept oaspeţi. Aceştia, aflând în ce-a constat masa l-au înviat pe Pelops şi l-au condamnat pe Tantal la foame şi sete veşnice: aşa numitele chinuri tantalice. Totodată, Pelops a dat numele acestui tărâm minunat, plin de istorie unde simţi cum miturile şi legendele te împresoară din toate părţile!

Am făcut ceva muncă de documentare cu câteva săptămâni înainte şi am început să proiectez vizite la obiective turistice mai mici sau mai mari, grupate în patru posibile excursii lungi şi câteva mai scurte. Am zis bine posibile, pentru că în realitate nu am reuşit decât una lungă şi pe cont propriu, de aproximativ 450 km desfăşurată pe parcursul unei zile întregi. Dar, să nu mă mai iau cu vorba, şi să vă povestesc în ce a constat vacanţa superactivă de care eu şi soţul meu aveam atâta nevoie pentru reîncărcarea bateriilor epuizate complet după evenimentele ce ne-au marcat începutul verii.

Prima şi a doua zi au fost dedicate micuţei şi dichisitei staţiuni Tolo de la Marea Egee şi bine fac că precizez acest lucru, pentru că şi pe partea cealaltă a Peloponezului, la Marea Ionică, există un alt Tholo, scris cu „h”, situat aproximativ diametral opus. Ne-am familiarizat şi am luat pulsul cu tot ce înseamnă staţiunea, cu tot ce oferea: cu plaja, cu portul, promenada, strada principală, magazinele, hotelurile, străduţele laterale, etc. Am fost înţepată de o viespe nărăvaşă la plajă chiar din prima zi, mi s-a umflat mâna, dar am rezistat cu stoicism, căci aveam multe de făcut. Am luat contact cu agenţiile locale de turism în vederea cunoaşterii ofertei lor şi am aflat că ziua următoare se pleca în croazieră către insulele Hydra şi Spetses. Ok, suna tare bine!

Prin urmare, a treia zi a fost ocupată în întregime cu această croazieră splendidă către aceste insule argo-saronice: Hydra şi Spetses făcută cu elegantul vas Madalena, destul de încăpător, care ar fi putut găzdui lejer până la cinci sute de persoane, însă nu a fost cazul, noi fiind cam pe jumătate din capacitatea sa. Am plecat dimineaţa pe la orele 8,30 şi ne-am întors după 19,30, după o zi superbă petrecută pe mare şi pe meleaguri în care măgăruşii şi căluţii sunt la putere, la propriu.

A patra zi ne-am luat tălpăşiţa cu maşină cu tot în căutare de plaje, căci nu degeaba ne-am autodenumit în mai multe rânduri şi locuri „vânători de plaje”. Aşa ne-am deplasat către est, la recomandarea doamnei de la agenţia locală de turism care, amabilă fiind, ne-a mai dotat cu ceva materiale informative (de parcă nu aveam destule!) ce s-au dovedit foarte utile. Aşa am cunoscut plajele de la Vivari, Kadia, Iria, însă nici una nu ne-a încântat mai mult ca Plaka din apropiata localitate Drepano. Aici am petrecut multe dintre după-amiezele în care veneam la mare să ne revigorăm după călătoriile prin siturile arheologice sau plimbările îndelungi prin oraşe. În acea zi l-am descoperit şi vizitat pe anticul Asini, aflat la o aruncătură de băţ de Tolo, desfăşurat pe dealul Barbouna la poalele căruia ne aştepta ca premiu, mica plajă Asini care ne-a primit să ne odihnim pe ea după o zi de căutări intense.

Într-a cincea zi am început incursiunile serioase prin siturile arheologice alegând, pentru început, Templul Herei Ireo, Micene, Castelul Larissa de pe lângă Argos, apoi Argos şi Tirint aflate în apropiere, la cel mult 25 km. Extraordinar mi s-a părut Micene, însă nici celelalte nu-s de lepădat! La Tirint nu am mai găsit deschis, programul fiind până la orele 15,00, noi ajungând puţin după ora închiderii. Dar, nici o problemă, ziua următoare, a şasea, ne-am început-o cu situl arheologic de la Tirint, mai puţin spectaculos, după care ne-am îndreptat atenţia spre Nafplio aflat la numai 5 km de sit. În schimb, Nafplio ne-a cucerit instantaneu, fiind unul dintre cele mai frumoase orăşele greceşti pe care le-am văzut. Am urcat cele 999 (după alţii 857) trepte până la cetatea Palamidi. Nu mi-a fost deloc greu să cad alunecând pe pietrele lustruite în timp de mulţimea de turişti, de lângă închisoarea Kolokotronis. Julitura obţinută, deşi m-a speriat şi usturat al naibii, m-a ambiţionat şi mai tare să descopăr cetatea ce oferă nişte privelişti uluitoare asupra oraşului şi a mării. Odată coborâţi, ne-am îndreptat către port de unde ne-am îmbarcat pe un mic vas ce face curse regulate la jumătate de oră către cetatea Bourtzi, o altă fortăteaţă notabilă ce nu trebuie ratată.

Ziua a şaptea ne-a prins la vestitul sit de la Epidaur de care ne despărţeau cam 40 km. Amfiteatrul antic, bijuteria locului şi a întregii antichităţi, dacă ne gândim la „atemporalitatea şi aspaţialitatea” sa, uimeşte pe oricine cu acustica şi vizibilitatea de excepţie. Deşi situl se află în plin proces de restaurare, nu ne-a împiedicat nimeni să ne alăturăm şi noi sutelor de turişti de toate naţiile şi să-i cotrobăim toate cotloanele.

În ziua a opta, rămânând cu gândul la fermecătorul Nafplio, ne-am întors să-i descoperim şi cea mai veche cetate a sa: Acronafplia şi tot centrul vechi care te încântă iremediabil. După-amiaza ne-am petrecut-o destinzându-ne pe câte un şezlong la Karathona, cea mai frumoasă plajă a oraşului.

Umătoarea zi, a noua, ne-a lăsat să descoperim una dintre cele mai grandioase realizări ale omenirii: Canalul Corint spre care am plecat în excursie organizată din Tolo cu o altă agenţie locală, de data aceasta având doi ghizi, dintre care unul român, Adrian. L-am văzut prima dată de sus unde am ameţit, la propriu, din pricina înălţimii considerabile până la apă şi, la propriu, în faţa magnificenţei sale. L-am admirat în măreţia sa de pe podurile (două din cele şase de peste el) unde am fost aduşi special, răul de înălţime a fost învins pentru prima dată de spectaculozitatea oferită. În prima zi, când veniserăm pe autostradă, nu reuşiserăm să-l reperăm. Apoi a urmat deliciul excursiei: navigarea pe canal dus-întors, de la Egee la Ionică, între versanţii tăiaţi în stânca muntelui, cu un vas de croazieră pe măsură.

Partea a doua a excursiei a constat în vizita la situl antic de la Nemea ce oricum era pe lista mea de „must-see” şi a fost desăvârşită de o degustare de vinuri la unul dintre producătorii renumiţi din regiune de vinuri, ulei de măsline şi măsline. E de prisos să adaug că, la fel ca-n fiecare zi, marea şi soarele ne-au încununat după-amiaza la una dintre plajele din apropiere.

Ziua a zecea ne-a determinat să ne întoarcem în Nafplio a cărui chemare o simţiserăm în acea zi mai pregnant ca oricând. Am hălăduit pe îndelete pe străduţele înguste şi printre clădirile cu aspect veneţian din Old Town şi ne-am răcorit la baie pe plaja publică Arvanitia, plasată între cele două cetăţi: Palamidi şi Acronafplia, am înconjurat pe aleea pietonală peninsula pe care se află Acronafplia în arealul căreia, cât vezi cu ochii, erau numai cactuşi cu fructe portocalii, coapte, bune, pe care nimeni nu se obosea să le culeagă din pricina ţepilor.

În ziua a unsprezecea s-a desfăşurat cel mai amplu şi mai ambiţios proiect al vacanţei: excursia pe cont propriu la Olympia, situată de cealaltă parte a Peloponezului, de care ne despărţeau peste 200 km. Şi, fiindcă nu puteam avea drept ţintă doar Olympia, în drum spre aceasta am avansat ideea vizitării sitului antic Megalopolis de la marginea oraşului contemporan cu aproximativ acelaşi nume şi a celui de la Vassae, inspirată fiind de un review mai vechi al webmasterului căruia îi mulţumesc pentru idee, unde urma să vedem o minune soră cu Parthenonul din Atena: templul lui Apollo Epicurios, construit, pare-se, de acelaşi arhitect.

La Vassae nu puteam ajunge fără o oprire cum se cuvine în cel mai pitoresc sat de munte din Peloponez : Andritsaina care te uimeşte prin simplitate şi naturaleţe.

Odată ajunşi la Olympia, am simţit că istoria e mai vie ca oricând, dacă de multe ori în această vacanţă mă ciupeam să nu care cumva să cred că visez, de data aceasta uimirea a fost totală, pentru că, da, Olympia e absolut impresionantă prin dimensiune, grandoare, perfecţiune, este de-a dreptul fascinantă prin tot ceea ce o defineşte: stadionul antic celebru, locul aprinderii flăcării olimpice, Templul lui Zeus a cărui statuie, una dintre cele şapte minuni ale lumii antice, trona în mijlocul său, etc. Regretul acelei zile a fost că nu am ajuns la celălalt Tholo, cel de la marea Ionică până la care am mai fi avut de mers vreo patruzeci de km, pentru o baie pe cinste. Dar ziua aceea ne-ar fi putut ajunge pentru toate decât dacă ar fi avut vreo 30 de ore sau chiar mai mult. Întoarcerea a fost o reală aventură, noaptea prinzându-ne pe culmile muntoase cu drumurile înguste şi pline de ace de păr, până la autostradă am simţit că trece un secol.

Şi, în fine, a douăsprezecea zi am dedicat-o Corintului cu cele două cetăţi: cea antică, situată la vreo şase km sud-vest de oraşul de astăzi şi Acrocorint sau Corintul de sus, cocoţat pe muntele ce le străjuieşte pe amândouă şi de unde era urmărit şi controlat odinioară traficul de mărfuri de pe istmul Corint, lat de 5,3 km.

Anticul Corint rămâne cu succes în nota arhaică a acestei lumi de demult, drept una dintre cele mai remarcabile cetăţi din trecutul îndepărtat, iar Acrocorint, deşi e nevoie de o bună condiţie fizică pentru a o străbate (are o incintă de circa 24 hectare), oferă la orizont cea mai grozavă panoramă posibilă: Marea Ionică, istmul şi Marea Egee. Este absolut fabulos! Am contemplat un ceas priveliştea şi n-aş mai fi plecat curând de acolo, aşa de frumos era, dacă aş fi avut şi-un binoclu, ar fi fost perfect!

Cam aceasta a fost vacanţa noastră în Peloponez, intensă şi tratată cu maximum de responsabilitate turistică, desfăşurată în stil de maraton şi nu mă refer la oraşul aflat, după cum bine ştiţi la 42 km de Atena, ci la alergătura continuă ce a caracterizat-o, în care am „mâncat arheologie pe pâine” şi ne-am îmbătat cu soarele mult prea strălucitor şi marea cea albastră şi caldă. Aşa am descoperit un ţinut de poveste, cu munţi golaşi, scăldaţi de soare sau îmbrăcaţi cu pini, cu măslini cât vezi cu ochii, podgorii înşirate pe dealuri, livezi de portocali şi lămâi, cu oraşe frumoase precum Argos şi Nafplio de care, pur şi simplu, ne-am îndrăgostit, cu arii întinse de cactuşi ale căror fructe coapte şi pline de ace stăteau să cadă.

Deşi am văzut şi am cunoscut o altă lume greacă faţă de ceea ce ştiam până acum, cu mult prea multe obiective cuprinse, am rămas cu uriaşul regret că a doua jumătate, cea sudică a Pelopunezului, nu am putut-o atinge sub nici o formă, chiar dacă am avut gânduri mari precum: Monemvasia, insula Elafonisos, Mystras, peninsula Mani, Methoni cu palatul lui Nestor, Kalamata, etc. Acesta poate fi reparat printr-o altă vacanţă cu „cartierul general” stabilit, undeva, într-o staţiune sudică.

În perioada ce urmează, sper să am timp şi dispoziţie să vă detaliez mai mult despre obiectivele ce m-au încântat şi mi-au ţinut atenţia suscitată timp de aproape două săptămâni, fiindcă, realmente, e mult de povestit.

Dacă m-aş întoarce în Peloponez? E o întrebare retorică fără rost. Şi mâine, dacă s-ar putea, aş lua-o de la capăt printre „pietroaie”, aş adulmeca cu ochii închişi livezile de portocali şi lămâi, aş sta cu faţa la soare pentru o dulce mângâiere şi aş înmagazina, la propriu şi la figurat, căldura acelor plaiuri de vis!

---

VIZUALIZĂRI: 3667 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI