Prin ţinutul Vrancei (II)

TIPĂREȘTE

Pe după amiază am pornit spre Soveja unde aveam reţinută cazare la pensiunea Munţilor Vrancei despre care am să vă scriu câteva impresii care se bat cap în cap. Poate unii dintre voi vor fi tentaţi să meargă. Am avut de ales între un drum de 15 km peste Coaşa despre care toţi localnicii ne-au spus că ne stricăm maşina (se pare că dezastrul drumului a fost completat în primăvara asta la topirea zăpezilor) şi unul de ocolire în care ne-am încurcat.

Am ieşit din Lepşa prin Tulnici şi în loc s-o luăm oblu spre Câmpuri, am vrut să vedem şi aia şi aia, aşa că am intrat pe drum prost după Păuleşti până în Vrâncioaia (vreo 6 km răi dar nu vai, mama lor!), apoi asfalt bun spreValea Sării, ocolire pe şleau la un pod în refacere, Năruja. Mai aveam puţin până la Odobeşti care-mi amintea de copilărie dar aveam cazare la Soveja care era pe fluxul mausoleelor.

Când am avut certitudinea că am scăpat de porţiuni de drum în refacere sau mai rău, nefăcute, ne-am spălat maşina că se cerea. Mai curat, mai uscat, am trecut prin Vizantea, din nou prin Câmpuri şi în sfârşit la Soveja. Cred că am făcut vreo sută de km cu deturul dar a meritat pentru că era foarte frumos. În fiecare moment aveai alt peisaj ca la derularea unui film pe bandă de celuloid.

- Casa lui moş Ion Roată.

Casa în care a locuit ţăranul unionist Ion Roată (1806-1882) se găsea în cătunul Gura Văii dar a fost strămutată în 1959 cu prilejul Centenarului Unirii la şosea, în comuna Câmpuri. Este o casă ţărănească modestă, tipică pentru gospodăriile moldoveneşti din sec. XIX. Are o prispă şi două camere văruite, pământ pe jos şi mobilate simplu cu un pat acoperit cu scoarţă în dungi, o masă, un dulăpior, opaiţ. Pe pereţi sunt înscrisuri privind luările de cuvânt ale lui Ion Roată ca deputat în Divanul Ad-Hoc al Moldovei. Graţie înţelepciunii, iscusinţii minţii şi dârzeniei şi-a câştigat prietenia lui Mihail Kogălniceanu, Al. Ioan Cuza, C. Negri. A fost decorat cu Steaua României în 1878.

- Staţia seismologică de la Vrâncioaia.

Cum am scris mai sus, am ajuns la Vrâncioaia pe un drum destul de prost cu dorinţa fermă să văd locul unde se înregistrează cutremurele, mai ales că aflasem că alţii aufostacolo Citisem că staţia a fost înfiinţată în 1942 după cutremurul din 1940 pe care l-am prins (adică el m-a prins) şi de care îmi aduc aminte perfect. Până ce seismologul dr. Cornelius Radu a reorganizat-o în 1964, staţia a funcţionat sporadic. Din 2003 poartă numele acestui cercetător şi bun organizator iar staţia a devenit observator. După cutremurul din 1977 (pe care numai unii dintre voi l-au prins şi vă aduceţi aminte de el) a fost dotat cu aparatură modernă.

La ora actuală este una din cele mai moderne staţii seismologice din Europa. În laboratoarele ei se înregistrează evenimentele seismologice, determinări şi se studiază posibilitatea predictibilităţii cutremurelor la câteva minute distanţă. La 7 km se află staţia din Ploştina care, împreună cu cea din Vrâncioaia formează un complex de cercetare şi monitorizare seismică.

Toate bune şi frumoase, am pozat clădirea din Vrâncioaia faţă şi profil, mi-au plăcut florile din curte şi aspectul de vilă. Am bătut la uşă, am strigat, am ocolit clădirea, nimic, o linişte mormântală. Era vreo două după amiaza, zi de lucru. Cercetătorii or fi fost la masă că aparatele oricum înregistrau? Şi dacă în lipsa lor ar fi fost un cutremur de gradul 7 aşa cum se vorbeşte? Oricum se înregistra. Citiţi reviewul lui Căpcă1 şi veţi vizita observatorul şi în interior. vezi impresii. Păi dacă eşti de al locului, ai intrarea asigurată.

- Mănăstirea Soveja.

Se găseşte la 6 km de localitatea Soveja pe drumul DN2L spre Paşcani sau în sens invers la 42 km de acesta. Se află pe malul pârâului Suşiţa la poalele muntelui Răchitaş într-un decor de National Geographic. A fost ridicat în 2001 ca aşezământ de călugăriţe pe locul unde în sec. XVII se aflau schiturile Babele şi Soveja. Acestea au dispărut primul în urma unui incendiu iar cel de la Soveja în 1864 în urma secularizării averilor mănăstireşti de Al. I. Cuza cu trecerea lăcaşului la parohia comunală. Localnicii vorbesc de un blestem care a planat asupra localnităţii Soveja. Incendierea schitului Babele ar fi fost pusă la cale de locuitorii din Soveja iar măicuţele rămase pe drumuri i-au blestemat să le ardă şi lor casele până nu se va face un alt schit. Coincidenţă sau nu, în 1943 armata germană a dat foc comunei pierind în flăcări trei sferturi din localitate; în 1998 au fost alte două incendii de proporţii în care au ars zeci de locuinţe. Biserica nouă a fost închinată Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi este îngrijită de 12 măicuţe care vieţuiesc aici.

În anul 2003 schitul a fost ridicat la rang de mănăstire. Nu vă mai pot spune decât că este multă armonie între lăcaş, celelalte clădiri şi florile multicolore dimprejur, încât cred că aşa arată grădina Maicii Domnului.

- Poveste de viaţă.

Tatăl meu s-a născut în casa unui învăţător din Bacău. Casa modestă a bunicului rezistă încă într-o rână după aproape 150 de ani. V-am pus poza ca să vă daţi seama cum arăta casa unui om cu cinci copii, toţi şcoliţi, toţi cu destine frânte de comunişti. Pe băieţi i-a dat la şcoli sau facultăţi militare unde aveau totul gratuit (soldă, popotă, uniformă) şi pe fată la şcoala normală să se facă repede învăţătoare.

În primul război mondial fata s-a oferit ca infirmieră voluntară pe front. Fiind foarte pricepută şi devotată stătea la căpătâiul răniţilor încurajându-i, scriindu-le scrisori părinţilor sau nevestei şi ajutându-i cu o vorbă bună să treacă mai uşor dincolo. A fost remarcată de regele Ferdinand venit să viziteze frontul. I-a acordat o bursă la facultatea de medicină. Ajunsă doctoriţă, una din primele din Moldova, i s-a dat plasa (circumscripţia) de la Odobeşti în care erau înglobate multe comune Jariştea, Broşteni, Vârteşcoiu, Mera. Mergea cu şareta condusă de ea pentru că nu avea fonduri să angajeze un vizitiu. S-a căsătorit cu un viticultor, Antoniu care avea o sfoară de vie de opt-nouă ha. pe o corhană dăruită de Dumnezeu cu soare şi pământ bun.Viticultorii de vază aveau de la 50 ha. în sus. Am pus o poză din 1936 cu casa din vie. Primăvara venea un neguţător ovrei (evreu) şi-i aconta producţia iar toamna îi plătea restul şi evreul exporta an de an vinul alb şi parfumat în Franţa. În 1948 comuniştii au pus ochii pe vie şi au început presiuni asupra unchiului să le-o dea. El nu şi nu, pentru că citise şi muncise o viaţă ca să capete acel soi de viţă deosebit. L-au luat şi pe motiv că vorbise (uneltise) contra statului, l-au închis fără judecată la Râmnicu Sărat una din cele mai de temut închisori politice. Acolo l-au bătut zilnic timp de şase luni ca să renunţe la vie. Când au văzut că scuipă sânge şi mai are puţin de trăit l-au umflat timp de două zile cu apă cu sare şi i-au dat să mănânce ţâr sărat. I-au dat drumul acasă. Nu se mai vedeau ochii de cât de umflat era şi pielea stătea să-i crape. După patru zile a murit de blocaj renal şi de infecţie pulmonară pentru că în bătăi i-au rupt pleura. Mătuşa mea a dat via şi săracă lipită, s-a mutat la Bacău în casa bătrânească pe care v-am pozat-o.

- Odobeşti .

Nu l-am mai recunoscut. Un orăşel lung cât să mănânci o pâine în post, cu asfalt şi case modeste. Atât că aveau grădini înverzite, cu flori şi în curţi se vedea spiritul gospodăresc Câteva case de viticultori bogaţi de pe vremuri sau negustori evrei care au emigrat, sunt părăsite şi cu ferestrele bătute în şipci.

Ca atracţie turistică, Beciul Domnesc din timpul lui Stefan cel Mare poate fi vizitat cu programare. Orăşelului i s-a făcut un centru cu un părculeţ şi două-trei bloculeţe cu trei etaje. Nu am mai ştiut cum să ajung la vie care acum face parte din Vincon, un colos viticol, cel mai mare producător de vinuri şi vinars din România. În centru este un monument al istoricului Ctin Giurescu tatăl, care s-a născut aici. Două biserici vechi din sec. XVIII mi-au adus aminte de viaţa oraşului viticol cunoscut pe vremuri şi peste hotare. Biserica Sf. Cruce construită în 1777 are clopotniţă şi zid de incintă iar Biserica Sf. Petru şi Pavel clădită în acelaş timp se mai numeşte Cazaclii. Chiar lângă via unchiului, pe dealul Cetăţuia se găsiseră urmele unei cetăţi care se presupune că a fost Crăciuna, o fortificaţie de graniţă pe Milcov din timpul lui Stefan cel Mare. Ţin mint că ne ascundeam cu copiii în spatele unor ziduri de pietroaie şi mă întreb dacă nu ne jucam printre ruinele cetăţii? M-am bucurat când am citit de descoperirea mai recentă ale unor alte urme, situl arheologic Antoniu, probabil în via unchiului. Măcar aşa să i se mai pomenească numele. Citez din Wikipedia: situl arheologic din punctele „Cetățuia” și „Antoniu”, aflate la nord-vest de oraș, pe malul Milcovului. El cuprinde vestigiile unei așezări fortificate și ale unei necropole din Epoca Bronzului (cultura Monteoru), precum și necropole dinperioada Halstatt și din Epoca Medievală (secolele al XIII-lea–al XVI-lea).

Am întrebat în stânga şi în dreapta, până şi la primărie, nimeni nu ştia nici unde era via înglobată în sutele de hectare ale Vincon şi nici săpăturile arheologilor. Ochii minţii mi-au adus aminte de casa din vie a cărei poză din 1936 o mai am şi am postat-o. Era o casă cu două camere de dormit, una micuţă, un fel de birou în care unchiul ţinea socotelile viei şi o terasă mare unde se lua masa. Mai mi-aduc aminte de livada cu caişi din care furam caise înainte de a fi în pârg, de aleea cu stânjenei violeţi dar mai ales de panglica argintie a Milcovului şerpuind jos sub dealurile Odobeştiului.

Am plecat cu un soi de amărăciune că după 70 de ani, în afară de mine, nimeni nu mai putea lega nimic.

După aproape trei zile de drumeţit prin Vrancea am ajuns acasă cu amintirea unui ţinut de poveste pe care şi eu, ca şi ceilalţi care au scris reviewuri, vă recomand să-l vizitaţi.

---

VIZUALIZĂRI: 1581 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI