Pamukkale, muntele alb în toiul verii (chiar şi-ntr-al iernii!)

TIPĂREȘTE

Despre Pamukkale s-a scris mult şi pe bună dreptate, căci frumuseţea şi ciudăţenia sa întrec de multe ori puterea înţelegerii. Ieri una dintre colegele mele de serviciu mi-a amintit de Pamukkale printr-o conjunctură personală, plecând în Turcia pentru prima oară, în Özdere, m-a întrebat, ştiind că am vizitat ţara lui Atatürk, cu semilună pe drapel, de câteva ori, dacă merită luată o excursie opţională la Pamukkale. Aşa am picat în butoiul cu amintiri de unde am început să depăn una câte una şi să realizez că am fost de două ori la Pamukkale în cadrul aceleiaşi vacanţe petrecute în Kuşadası, am povestit conjunctura în review-ul despre acesta. Ştiu că au trecut mulţi ani de-atunci, că n-am scris despre Pamukkale la timpul potrivit, deşi ar fi meritat cu prisosinţă, lucru pentru care îmi fac mea culpa.

Oricum, am ţinut neapărat să văd acest fenomen natural unic şi cred că a fost prima excursie opţională cumpărată şi efectuată, nebănuind că la sfârşitul şederii, în drum spre Istanbul vom revedea Pamukkale pe fugă.

Excursia cuprindea deplasare cu autocarul (s-a dovedit microbuz până la urmă) în zona Pamukkale cu oprire de vreo 2 ore la unul dintre cele mai luxoase hoteluri din regiune (Hotel Pam) pentru masa de prânz şi băi termale în piscinele cu apă caldă şi galben-murdară izvorâtă din măruntaiele fierbinţi ale munţilor din jur. A urmat apoi vizita propriu-zisă cam de două ore la bazinele albe, apoi o plimbare până la Piscina Cleopatrei la care accesul se plătea separat şi, dacă, mai rămânea ceva timp acesta putea fi dedicat sitului arheologic de la Hierapolis aflat la o aruncătură de băţ.

Deşi în traducere din limba turcă înseamnă „Castelul de bumbac”, mie-mi place să-i spun muntele de nea în plină vară. Un coleg de serviciu, văzându-mi o fotografie în tălpile goale pe albul ce părea de nea, neştiind de Pamukkale, m-a întrebat cum stăteam desculţi în zăpadă, neluând seama că şi hainele erau de vară. Povestindu-i, nu-i venea să creadă, aşa că următorul concediu, l-a prins în Turcia unde a vizitat şi Pamukkale, eu fiind mândră că l-am influenţat iremediabil.

Pamukkale se situează pe valea râlui Büyük Menderes (Maeander), la „confluenţa” unor antice state Caria, Lycia, Frigia, lângă oraşul actual Denizli ce semnifică în limba turcă „o localitate de mare” (în turcă cuvântul deniz înseamnă mare).

Minunea aceasta este rodul izvoarelor minerale ce-şi trag apele pline de calcar din măruntaiele munţior. Apele fierbinţi (până la 36 grade Celsius) pline de carbonat de calciu şi de alte minerale ce vin din adâncuri sunt rezultatul mişcărilor tectonice declanşate de cutremurele frecvente. Ieşind la suprafaţă, apa fierbinte, în contact cu dioxidul de carbon începe să-şi piardă căldura, urmând ca acest carbonat de calciu să se transforme într-un precipitat care se depune sub forma unor terase de travertin, aşa cum mai sunt cunoscute. Orice obiect lăsat în apă (o creangă de copac, de exemplu) se va albi destul de repede.

Aşa, apa aceasta miraculoasă, cu reale proprietăţi curative pentru suferinzii de reumatism, sau în probleme de boli de inimă, ar trebui să curgă peste terasele formate, menţinându-le albe şi frumoase. În realitate, lucrurile nu stau tocmai aşa, hotelurile ce au răsărit într-o perioadă ca ciupercile după ploaie, au captat apa multor izvoare, terasele fiind mângîiate de apă din ce în ce mai puţină, multe dintre ele urâţindu-se, căpătând culori dezagreabile, fără a fi „spălate” suficient de apele din adâncuri. În plus, a fost interzis accesul persoanelor încălţate pe suprafaţa calcaroasă pentru a nu deteriora aspectul ciudat de nea în plină vară.

Tot aici trebuie să menţionez că, deşi, fără nici o îndoială, culoarea din jur este albul calcarului, în funcţie de reflexiile luminii soarelui şi mai ales de momentul când aceasta pogoară asupra teraselor, acestea pot căpăta reflexe strălucitoare multicolore, un adevărat spectacol de culoare şi strălucire dat de natura maestră.

Există şi o legendă locală care spune că o fată urâtă şi nemăritată, nefiind dorită de nimeni care s-o ia de soţie a decis să să se sinucidă aruncându-se de pe travertin într-unul din bazinele cu apă tămăduitoare. Ea nu a murit, dimpotrivă apa a transformat-o într-o fată frumoasă de care s-a îndrăgostit prinţul din regiunea Denizli care a luat-o de soţie. De aici teoria conform căreia apa este folosită la tratamente de înfrumuseţare şi întinerire. Apa minerală de Pamukkale, însă, ajută şi la vindecarea bolilor precum: hipertensiune arterială, pietre la rinichi, accident vascular cerebral, reumatism, epuizare nervoasă şi fizică, boli de ochi şi piele, probleme circulatorii, maladii digestive, tulburări nutriţionale şi boli cronice.

Conştienţi fiind, în cele din urmă, de bogăţia şi unicitatea fenomenului care ar fi păcat să se piardă sau să se degradeze din pricina nepăsării sau a deciziilor oamenilor, autorităţile au luat nişte măsuri menite să protejeze şi să ducă la conservarea acestei minunii a naturii, aşa încât să ne putem bucura timp îndelungat de ea. Multe dintre hotelurile ce exploatau fără raţiune apele termale tămăduitoare au fost închise, celor puţine rămase în picioare, apele fiindu-le repartizate judicios. În anul 1988 a intrat în patrimoniul UNESCO, semn al recunoaşterii valorii sale inestimabile.

Un pic mai încolo, pe partea opusă, Piscina Cleopatrei reprezintă un alt punct de atracţie al amplasamentului. Se spune că apele în care te poţi scălda în voie băgând din nou mâna adânc în buzunar, te fac mai tânăr cu multe zeci de ani (în cazul în care perseverezi, căci aşa, o dată, de două ori, nu lasă urme). Proprietăţile sale şi compoziţia sunt făcute publice prin panourile laudative ce se observă aninate încă de la intrare. În jurul ei e un soi de clădire fără acoperiş, în aer liber, de jur, împrejur aflându-se un întreg complex cu baruri, restaurante, în mijloc, printre resturi de coloane şi pietre antice, piscina ademenind turiştii cu apa cristalină şi farmecul său. Apa din piscina termală are 36-57 grade Celsius, PH are valoarea de 5,8.

N-am încercat apele sale la vremea respectivă, pe motiv că nu prea aveam nevoie să întinerim (e mai bine spus aşa decât să recunosc că nu am fi vrut să plătim usturător suplimentar), dar nu ne-a împiedicat nimeni s-o vizităm şi s-o admirăm.

Recunosc că, deşi sunt îndrăgostită lulea de ruine antice, această cetate mi-a scăpat de la cercetarea minuţioasă având în vedere că excursia nu a prevăzut special vizita la situl arheologic, iar timpul rămas după terasele de travertin şi Piscina Cleopatrei nu a mai permis şi altceva, în curând termenul stabilit pentru întâlnirea la microbuz împlinindu-se. În microbuz eram un „mozaic” de turişti, predominând cei englezi, printre ei, în afara noasră, a patru români (două perechi) am avut, iniţial, plăcerea să descoperim că mai aveam printre companionii zilei aceleia încă o pereche de români, un cuplu de oameni maturi, serioşi, care păreau şi foarte educaţi. La ora convenită pentru plecare înapoi spre Kuşadası, la inventarul făcut de ghida turcoaică persoanelor din microbuz, cine credeţi că lipsea? Bineînţeles, cealaltă pereche de români. Şi stai şi aşteaptă, şi aşteaptă încă o jumătate de oră peste. Între timp, turiştii din microbuz total nemulţumiţi, „încălziţi” peste măsură de ziua aceea toridă cu peste 45 grade Cesius, începuseră să comenteze urât la adresa celor ce lipseau. Desigur, că la început ne-a încercat un sentiment de ruşine, apoi ne-am îngrijorat la gândul că ar fi putut să păţească ceva, până-n momentul când au apărut. Ce credeţi că au găsit de cuviinţă să facă englezii la apariţia acestora: au început să aplaude frenetic în semn de sfidare. Românii, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic întrebau miraţi ce se petrece, ca şi cum „nici usturoi nu mâncaseră, nici gura nu le mirosea”. Întrebaţi de ce-au întârziat au răspuns sec că nu şi-au dat seama când a trecut timpul, abia observaseră că sunt în întârziere, fără să ceară scuze. Apoi ghida, foarte diplomată, a aplanat totul, făcând să treacă neobservat, în aşa fel încât toată lumea s-a simţit minunat.

Totuşi am reuşit să surprind în câteva fotografii nişte piese de bază ale fostei cetăţi, cunoscută, în special, ca un uriaş necropolis: două amfiteatre bine conservate, unul urban şi celălalt extraurban, fiecare cu capacitate de circa 8.500-10.000 locuri, poarta lui Domiţian, poarta lui Frontinus şi alte rămăşiţe ale vechii cetăţi.

Hierapolis este un fel de restanţă a mea, o „materie” la care am rămas corigentă şi trebuie să promovez, un soi de neîmplinire personală, aşa că nu voi pregeta să-l revăd când voi avea ocazia să trec prin zona Denizli!

---

VIZUALIZĂRI: 3895 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI