Itinerare andaluze (II) – Pe urmele lui Cristofor Columb

TIPĂREȘTE

Marele navigator-explorator-aventurier italian Cristoforo Colombo, pre numele său spaniol Cristóbal Colón, omul ale cărui expediţii au condus la stabilirea primelor relaţii de durată dintre Europa şi Lumea Nouă, deschizând calea descoperirii, cuceririi şi colonizării continentelor americane, şi-a legat destinul de cel al Spaniei (şi mai ales al Andaluziei) printr-un concurs de împrejurări cunoscut, fără îndoială, de majoritatea dintre voi. Să recapitulăm totuşi câteva fapte.

Cristofor Columb s-a născut în Genova în 1451, fiu al unui ţesător, într-o familie cu cinci copii – patru băieţi şi o fată. Şi-a început ucenicia ca matelot foarte devreme, probabil la 11 sau 12 ani, şi se pare că în această calitate a făcut călătorii în insula grecească Chios, în Anglia şi Irlanda. În 1477 a ajuns la Lisabona, unde l-a regăsit pe fratele său Bartolomeo, care lucra pentru familia genoveză Centurione în calitate de cartograf. Columb s-a stabilit în capitala Portugaliei şi s-a căsătorit cu Filipa Moniz Perestrelo, fiica unui nobil portughez de origine lombardă, cu care a avut un fiu, Diego. Între 1482-1485 a făcut comerţ navigând de-a lungul coastelor vestice ale Africii, pentru ca în 1485 să-şi părăsească soţia când a cunoscut-o pe Beatriz Enríquez de Arana, care i-a dăruit un alt fiu – Fernando. În această perioadă, autodidactul Columb a studiat cu aplicaţie Biblia, precum şi hărţi şi tratate de geografie, astronomie şi istorie, învăţând latina, pe lângă portugheză şi castiliană.

Pe baza acestor studii, el a ajuns la concluzia că Pământul este cu 25% mai mic decât se credea până atunci, şi prin urmare că se putea ajunge în Asia mai repede navigând spre vest. În 1485 şi-a prezentat ideile lui João al II-lea, regele Portugaliei, solicitând finanţare pentru traversarea Oceanului Atlantic. Propunerea a fost respinsă de o comisie regală maritimă. În 1488 şi-a înnoit cererea, care a fost din nou respinsă, în principal din cauză că voiajul lui Bartolomeu Diaz în jurul Africii deschisese deja ruta spre est către Indii.

Columb a încercat succesiv, dar fără succes, să înduplece conducătorii Genovei, Veneţiei şi Angliei. A apelat apoi la Isabel I de Castilla şi Fernando II de Aragón, aşa-numiţii Reyes Católicos, care prin căsătoria lor unificaseră o mare parte din Spania. În 1486 a reuşit să obţină o audienţă dar comisia regală spaniolă nu i-a acceptat planurile, motivul fiind din nou că estimarea distanţei faţă de „Indii” era fantezistă. Totuşi, pentru a-l împiedica să caute finanţare la rivala Portugalia, monarhii i-au oferit o indemnizaţie anuală şi alte privilegii. Columb s-a retras la Mănăstirea La Rabida, în aşteptarea unei decizii favorabile. În aprilie 1492 insistenţele sale dau roade: Isabel şi Fernando acceptă să-i ofere sprijin şi-i pun la dispoziţie trei caravele, semnând un contract prin care îi acordă 10% din câştigurile obţinute în urma expediţiei, un titlu nobiliar şi pe acela de guvernator pe viaţă al noilor ţinuturi, în cazul reuşitei. Norocul i-a surâs de această dată lui Columb: auspiciile erau bune după triumful Reconquistei – îndelungatul proces de recucerire creştină a teritoriilor musulmane ce a culminat cu luarea în stăpânire de către Regii Catolici a ultimului bastion maur, Granada, la începutul lui 1492.

Columb a pornit în prima sa călătorie spre „Indii” pe 3 august 1492 din Palos de la Frontera cu trei corăbii şi 90 de oameni. Ajunge pe data de 12 octombrie 1492 în San Salvador (actualmente Bahamas), apoi explorează coasta de nord-est a Cubei şi Insula Hispaniola, unde este obligat să-şi abandoneze nava amiral, Santa María, chiar în ziua de Crăciun. Lasă 39 de oameni în nou întemeiata localitate La Navidad (în prezent în Haiti) şi îşi continua călătoria spre Peninsula Samaná, unde intră în conflict cu populaţia băştinaşă agresivă şi răpeşte între 10 şi 25 „indieni”, care aveau să producă o impresie deosebită la întoarcerea în Sevilla, de unde ştirea descoperirilor sale făcuse rapid înconjurul Europei.

Porneşte în a doua călătorie din Cádiz pe data de 24 septembrie 1493, cu 17 corăbii şi 1.200 de oameni, de data aceasta cu scopul întemeierii unor colonii permanente în Lumea Nouă şi creştinării indigenilor. Pe 3 noiembrie, într-o zi de duminică, ajunge la o insulă pe care o botează „Dominica”, apoi la o altă insulă, pe care o numeşte „Guadelupa”, după statuia Fecioarei Maria venerată în Guadelupa, în provincia spaniolă Extremadura. În acelaşi chip se inspiră pentru a da nume şi altor insule din Antilele Mici şi Mari. Întorcându-se în La Navidad, constată că între colonişti se iscaseră dispute şi unii din ei porniseră spre Spania pentru a-şi prezenta revendicările. Se confruntă de asemenea cu ostilitatea băştinaşilor, cauzată de brutalitatea coloniştilor. Îi învinge pe băştinaşi în bătălia din martie 1495 şi îi deportează pe mulţi din ei în Spania pentru a fi vânduţi ca sclavi, însă regina Isabela se opunea ideii şi este nevoit să revină în Spania după ce îl lasă pe fratele său Bartolomeo la comandă. Se prezintă în faţa monarhilor spanioli, care îl absolvă de orice vină şi îi promit din nou sprijin pentru o nouă expediţie.

A treia călătorie este amânată până în 30 mai 1498, când Columb porneşte din Sanlúcar de Barrameda cu şase nave. Pe 31 iulie ajunge pe ţărmul sudic al Insulei Trinidad şi de aici în Golful Paria (în Venezuela de azi), unde explorează delta fluviului Orinoco. Îşi dă seama că o apă curgătoare cu un debit atât de mare nu putea exista decât pe un continent, nu pe o insulă, şi că a descoperit o Lume Nouă, total necunoscută europenilor. Revenit pe Insula Hispaniola, îi găseşte pe mulţi colonişti răsculaţi împotriva sa şi a fratelui Bartolomeo Sunt acuzaţi de practici tiranice şi inducere în eroare cu privire la zăcămintele de aur. Cei doi fraţi sunt arestaţi de noul guvernator numit de monarhi şi aduşi în lanţuri în Spania în 1500. Columb a fost din nou iertat şi i s-a permis să organizeze o nouă expediţie, însă titlul de guvernator nu i-a fost redat.

În mai 1502 porneşte din Cádiz în a patra călătorie, cu scopul descoperirii unei strâmtori către Oceanul Indian. I se interzisese să se oprească pe Hispaniola şi are la dispoziţie numai patru vase, în stare nu foarte bună de funcţionare. A ajuns la Santo Domingo pe 29 iunie, dar accesul în port i-a fost refuzat, deşi se apropia un uragan. S-a adăpostit la gurile fluviului Jaina şi corăbiile sale au suferit puţine stricăciuni, în timp ce flota guvernatorului Francisco de Bobadilla a pierdut 29 din cele 30 de vase iar guvernatorul însuşi a pierit în furtună. Columb a navigat apoi spre sud timp de şase luni de-a lungul coastelor Americii Centrale, în căutarea unei rute spre vest. În octombrie descoperă strâmtoarea Panama, unde încearcă să înfiinţeze o colonie, idee la care este însă nevoit să renunţe din cauza revoltelor echipajului şi conflictelor cu băştinaşii. Furtunile îl alungă spre Hispaniola, însă în iunie 1503 eşuează în Jamaica, de unde cere ajutor, care este întârziat deliberat de noul guvernator, Ovando, timp de un an. Într-un sfârşit, în iunie 1504 porneşte din Santo Domingo şi debarcă la Sanlúcar de Barrameda pe 9 noiembrie acelaşi an. Avea să fie ultima sa expediţie pe mare.

După acest voiaj, nemaiprimind sprijin financiar, Columb s-a retras la Valladoid, în Castilia, unde a murit în 1506. Acolo a şi fost iniţial înmormântat, pentru ca la puţină vreme rămăşiţele sale pământeşti să pornească şi ele într-o îndelungată şi întortocheată „călătorie”, despre care voi povesti mai încolo.

Să purcedem şi noi la drum (terestru!), pe urmele lui Columb.

Oraşul din care Cristofor Columb a pornit în a doua şi a patra călătorie se laudă a fi cea mai veche aşezare din lumea occidentală locuită neîntrerupt. A fost fondat de fenicieni în jurul anului 1100 î. Hr. sub numele Gadir. Grecii l-au numit Gdeira, romanii i-au spus Gades iar arabii, care l-au stăpânit din 711 până în 1262 – Qādis. Odată cu descoperirea Lumii Noi, Cádiz a devenit portul principal al flotei spaniole ce transporta bogăţiile jefuite de conchistadori. Se spune că în secolul al XVIII-lea în oraş existau nu mai puţin de 160 de turnuri de observaţie – miradores – din care negustorii locali urmăreau sosirea în port a vaselor, însă din ele s-au păstrat puţine, cel mai cunoscut fiind Torre Tavira, înalt de 45 de metri. Astăzi proeminenţa maritimă a oraşului a rămas doar o amintire, la fel şi bogăţia sa. Depăşind zona cartierelor banale de blocuri, ceea ce merită vizitat este cartierul vechi, cu străduţe pietruite ce dau în scuaruri mici şi case albe cu terase plate, cu un aer distinct magrebian, în care numai bisericile dau seamă de faptul că te afli într-o aşezare creştină.

Cádiz este situat pe Costa de la Luz, nume binemeritat, căci soarele scaldă într-o lumină ireală Bahia de Cádiz, golful traversat de Puente de Peaje, podul care leagă promontoriul lung de 9 km pe care se află oraşul, de continent. Probabil din cauza acestei lumini orbitoare Cádizul a fost poreclit Taza de Plata – Platoul de argint, şi din acelaşi motiv fotografiile şi filmul pe care le-am făcut pe ţărmul apărat de valurile puternice ale oceanului de ziduri din piatră de 15 m înălţime nu au ieşit deloc bine. Peisajul este însă absolut spectaculos, v-o garantez.

Intrarea în oraşul vechi sau Casco Antiguo se face prin Puerta de Tierra. Din orice loc te-ai afla, se vede Catedrala, cu silueta sa masivă, faţada barocă şi domul aurit. Construcţia sa a început în 1722, în perioada de glorie a Cádizului, şi i se mai spune şi Catedrala Nouă, deoarece a fost ridicată pe ruinele unei biserici din secolul al XIII-lea distrusă de corsarii britanici în 1529. Ei, şi odată ajunşi în Plaza Catedral, surpriză! Am prins procesiunea de Corpus Christi! Mărturisesc că n-am înţeles cum de era organizată într-o zi de duminică, când noi asistaserăm în joia de dinainte la procesiunea din Sevilla, însă se pare că pentru oraşele mari se acordă un fel de dispensă pentru ca procesiunea să se desfăşoare duminica, în zi rânduită de odihnă, pentru a fi urmărită de cât mai mulţi locuitori. Această sărbătoare catolică (Trupul Domnului sau „Corpus Domini” în latină), ce marchează cinstirea Sfintei Euharistii, se celebrează la 60 de zile după Paşti, adică a doua zi de joi de după Rusalii. În enciclica „Mysterium fidei” din 3 septembrie 1965, Papa Paul VI nota: „Biserica catolică îşi arată cultul de adoraţie faţă de Sacramentul Euharistic nu numai în cursul Liturghiei, dar şi în afara celebrării ei, păstrând cu cea mai mare grijă Ostiile consacrate, prezentându-le venerării solemne a credincioşilor creştini, purtându-le în procesiune spre bucuria mulţimii creştine... Din această credinţă deosebită s-a născut şi sărbătoarea «Trupul şi Sângele Domnului», care, în special, prin strădania slujitoarei lui Dumnezeu, fericita Iuliana de Mont Cornillon, a fost celebrată pentru prima dată în dieceza de Liège, iar înaintaşul nostru Urban IV a extins-o la întreaga Biserică” (sursa: http://1-cultural. blogspot.ro/2013/05/trupul-si-sangele-domnului-sarbatorita. html).

Aşadar, puhoi de lume care aştepta ca ostiile să fie scoase din catedrală şi purtate prin oraş în acompaniament de fanfară. Ceea ce s-a şi întâmplat, după vreo jumătate de oră. Adrian (consortul) fost aşa de entuziasmat de spectacolul inedit pentru noi, încât a filmat până ce aproape că a terminat discul, în timp ce eu m-am lăsat furată de atmosferă şi am uitat să fotografiez. Rezultatul e că din Cádiz ne-am ales cu prea puţine imagini imortalizate. Să nu faceţi ca noi!

După aceea ne-am strecurat şi noi în catedrală, care – recunosc – nu m-a impresionat prea tare. Am mers apoi în spatele alaiului până în Piaza San Juan de Díos, unde am admirat faţadele împodobite de sărbătoare şi clădirea primăriei, şi mai departe pe Calle San Juan de Díos, o arteră largă, pentru a ajunge în port. Promenada e minunată, mărginită de palmieri şi plină de bănci. Ne-am aşezat şi noi pentru a privi oceanul şi vapoarele, după care am pornit spre Plaza de Mina, un scuar vast şi umbros în care se află muzeul local, şi spre Oratorio de la Santa Cueva, o capelă din secolul al XVIII-lea de formă ovală despre care citisem că adăposteşte trei fresce de Goya. Din păcate, probabil din cauza sărbătorii, am găsit clădirea închisă, aşa că ne-am întors pe Calle San José pentru a vedea Oratorio de San Felipe Neri, biserica în care a fost proclamată prima constituţie liberală a Spaniei, în 1812, şi în care se întrunea Cortes (Parlamentul) în perioada în care Spania se afla sub stăpânirea lui Napoleon.

Şi cu asta vizita noastră în Cádiz s-a terminat. De pe urma ei am rămas cu imaginea apei sclipitoare şi a palmierilor de pe faleză, a străduţelor înguste şi caselor albe, şi – evident – cu cea a procesiunii de Corpus Christi.

Şi după acest efort ne-am tras sufletul pe plaja de la Puerto Real, unde am avut satisfacţia de a face baie în Atlantic.

A doua zi am pornit din nou din Sevilla spre ţărmul oceanului, cercetând locurile dimprejurul oraşului Huelva legate de primul voiaj întreprins de Columb în Americi.

Deloc surprinzătoare alegerea acestui sat ca loc de îmbarcare, Palos de la Frontera fiind la acea vreme renumit pentru constructorii de vase şi mateloţii pricepuţi. De aici şi-a ales Columb echipajul şi de aici a pornit în prima se expediţie cu 90 de oameni şi trei nave: Santa María, de circa 30 m lungime, aflată sub comanda sa, şi Niña şi Pinta, două vase mai mici, de 15 m, comandate de fraţii Pinzón.

Palos de la Frontera este un sat alb situat la vărsarea râului Tinto în mare. Este liniştit şi „bântuit” numai de turiştii veniţi să vadă statuia şi casa fraţilor Pinzón, transformată într-un mic muzeu naval, San Jorge, biserica din 1473 în faţa căreia s-a citit cu voce tare ordonanţa regală de constituire a echipajului şi unde Columb şi oamenii săi s-au rugat înainte de plecarea pe mare, şi Fontanilla, fântâna de la intrarea în sat de unde marinarii şi-au luat rezervele de apă.

La 4 km de Palos de la Frontera şi 2 km de La Rábida, în estuarul râului Tinto, se află „Cheiul Caravelelor”, o reproducere la scara 1:1 a portului, aşa cum era el la finele secolului al XV-lea. Complexul muzeal a fost amenajat în 1992, cu ocazia aniversării a 500 de ani de la prima călătorie a lui Columb.

Mărturisesc că nu sunt cine ştie ce fană a butaforiilor, însă de data aceasta chiar am fost impresionată de replicile în mărime naturală ale celor trei caravele. Probabil că imaginaţia nu e de mare ajutor atunci când încerci să-ţi închipui cum arătau vasele lui Columb, însă văzând copiile am înţeles pe deplin de cât curaj, experienţă şi talent de navigator aveai nevoie pentru a traversa Atlanticul pe aceste „coji de nucă”. În plus, peisajul este încântător: după ce treci prin spaţiul modern al centrului pentru vizitatori, care cuprinde, în afara ghişeelor de bilete, şi o expoziţie interactivă şi un centru de conferinţe, afară te trezeşti într-un alt secol. În golfuleţ stau amarate cele trei nave, pe care te poţi urca pentru a le cerceta îndeaproape; mai mult, poţi coborî în cală pentru a vedea cum erau depozitate proviziile de mâncare (din care nu lipsesc bucăţile de jamon) şi butoaiele cu rom, păzite de manechine, şi ele tot în mărime naturală. De celalată parte a apei sunt câteva colibe cu manechine despuiate, închipuindu-i pe băştinaşii amerindieni („politically incorrect” şi cam kitsch, dar în fine!) iar în stânga au fost recreate ateliere meşteşugăreşti de fierărie, împletit coşuri, confecţionat doage şi cizme, ţesut cămăşi etc. de pe vremea lui Columb. Există, evident, şi un magazin de suveniruri.

În Convento de Santa María de la Rábida, supranumit „locul de naştere al Americii”, au stat Columb cu fiul său Diego când au venit din Portugalia în Spania. În cei aproape doi ani petrecuţi aici (1491-1492) în aşteptarea audienţei regale, Columb şi-a discutat teoriile cu călugării şi cu stareţul mănăstirii, totodată confesorul reginei Isabel, cel care a şi pus, de altfel, „o vorbă bună” pentru el în faţa monarhilor catolici.

Terenul pe care se află mănăstirea a fost donat călugărilor franciscani de către Papa Benedict XIII în anul 1261 iar construcţia a fost finalizată la începutul secolului al XV-lea. A fost înălţată pe locul unui bastion maur („rábida” înseamnă „fortăreaţă” sau „turn” în arabă). În clădirea în stil mudejár cu elemente gotice, cu un claustru bine păstrat, a fost înmormântat căpitanul Martin Alonso Pinzón. Clădirea a fost grav avariată la cutremurul din 1755, fiind lăsată în paragină până în 1835, când au demarat lucrările de refacere, iar din 1920 călugării franciscani s-au întors în mănăstire. Mănăstirea este înconjurată de o grădină botanică plină de palmieri şi plante exotice iar în faţa intrării au fost amplasate o cruce din fier şi busturile călugărilor Antonio de Marchena şi Juan Pérez, realizate de sculptorul León Ortega (1907-1991).

Interiorul se poate vizita numai în grupuri însoţite de unul dintre călugări iar explicaţiile sunt oferite exclusiv în spaniolă. Am reuşit să intrăm cu ultima tură de dimineaţă, dar ghidul nostru părea grăbit, aşa că ne-a cam „fugărit”. Am putut totuşi admira frescele descriind viaţa lui Columb, opera din anii 1930 a artistului Daniel Vásquez Díaz, ca şi statuia din alabastru din secolul al XIV-lea, aflată în capelă, înfăţişând-o pe Fecioara Miracolelor (Virgen de los Milagros), la care s-au rugat Columb şi echipajul său înaintea plecării în expediţie. Se vizitează mica chilie unde dormeau Columb şi fiul său, ca şi refectoriul şi sala de expoziţii, care prezintă hărţi, manuscrise, reproduceri după tablouri dedicate vieţii lui Columb şi machete de vase.

Situat la 12 km nord de Palos de la Frontera, acest târguşor este acum mai implicat, ca de altfel întreaga zonă, în cultivarea căpşunilor, lucru ce se poate observa din densitatea serelor unde muncesc şi destui compatrioţi de-ai noştri. Convento de Santa Clara, datând din 1337, a fost reconstruită după cutremurul din 1755. Aici Columb a jurat credinţă coroanei spaniole înaintea îmbarcării în prima sa expediţie în Americi. Nu foarte mulţi vizitatori şi un ghid care ne-a furnizat (din nou!) explicaţii exclusiv în spaniolă. Un patio spaţios, placat cu nelipsitele plăci de ceramică pictată, chiliile austere ale călugărilor, bucătăria, biserica şi stranele sale din lemn sculptat. Şi cam atât! A, plus o barză (chioară?) care îşi făcuse cuibul pe acoperiş.

Căldură mare – era deja pe la 4 după-amiaza. Aşa că ideea unei băi în mare ni s-a părut mai mult decât binevenită. O fugă până la Mazagón, o mică staţiune, dacă o pot numi aşa, cu câteva hoteluri şi cârciumioare, dar mai ales cu o plajă lată de vreo 500 de metri, plină de spanioli veniţi cu familionul, cu mese şi scaune pliante, lăzi frigorifice cu păpică şi sucuri, colace pentru copii, mă rog, tot tacâmul! Vedeţi? Se poartă şi la ei! Două băi în Atlantic şi un prânz întârziat la un local unde am fost serviţi de o ploieşteancă de-a noastră, şi am încheiat astfel în trombă periplul pe urmele lui Cristofor Columb.

Oare? Nici vorbă. Căci „umbra” marelui navigator ne va urmări prin toată Andaluzia (şi de altfel prin toată Spania, căci, din câte am văzut, nu există sat sau oraş în care să nu găseşti câte o Calle sau Piaza Cristóbal Colón). La Córdoba, probabil în Alcazar, se pare că ar fi fost primit în audienţă de monarhii catolici, şi din nou în Granada, unde de această dată, după triumful Reconquistei, cererea de finanţare i-a fost aprobată.

Legătura lui Columb cu Sevilla este mult mai complicată. Vă spuneam că navigatorul a murit în 1506 la Valladoid, în Castilia, unde a şi fost înmormântat iniţial. De aici, rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate în Sevilla, la mănăstirea La Cartuja, conform testamentului fiului său Diego. În 1542 au fost transferate în Santo Domingo (actuala Republică Dominicană). În 1795, după ce francezii au cucerit insula Hispaniola, rămăşiţele pământeşti au fost transferate la Havana, în Cuba, pentru ca, în 1898, după ce Cuba şi-a câştigat independenţa, să fie readuse în Spania, la Sevilla, în Catedrală. Catafalcul din catedrală, foarte elaborat, datează din 1902 şi cuprinde patru lespezi funerare ce simbolizează cele patru regate ale Spaniei din timpul lui Columb: Castilia, León, Aragón şi Navarra. Totuşi, Republica Dominicană susţine că oasele lui Columb s-ar afla sub un monument din capitala statului, oraşul Santo Domingo. În 2003 au fost făcute analize pe fragmente de oase din mormântul din catedrala din Sevilla iar în 2006 s-a dat verdictul: ADN-ul se potrivea cu cel al fratelui lui Columb, Diego, îngropat şi el la Sevilla, confirmând astfel relaţia lor de rudenie. Cum însă rămăşiţele pământeşti ale lui Cristofor Columb au fost mutate de mai multe ori în decurs de aproape 400 de ani, nu este exclus ca marele navigator să-şi fi „împărţit” şi viaţa de după moarte între Europa şi Americi...

Şi cu această ultimă reflecţie, să strângem pânzele pentru a ne pregăti de următoarea destinaţie în periplul nostru andaluz: oraşele renascentiste Baeza şi Úbeda.

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=33JUrGwZQLY

---

VIZUALIZĂRI: 3512 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI