Seducătoarea Val d’Orcia. Partea a II-a. Radicofani, zâmbetul din piatră

TIPĂREȘTE

https://www.youtube.com/watch?v=qyp4AbP8VQM

La finele primului articol consacrat văii Orcia vă invitam să mă însoţiţi „acasă”, în locuinţa noastră temporară din satul RADICOFANI, unde am petrecut 5 nopţi în cadrul unei excursii în Toscana ce a mai cuprins o şedere de o săptămână la Florenţa şi 4 zile la Pisa. Ideea stabilirii „bazei” în vederea explorării părţii de sud-est a Toscanei într-un sat mi-a fost dată de numeroase filme, fotografii şi articole care elogiau peisajul rural al zonei, de a cărui splendoare m-am convins la faţa locului. Cât despre alegerea Radicofanului, a fost în bună parte o chestie de şansă, căci prea multe n-am reuşit să aflu despre el înaintea plecării. S-a dovedit însă a fi o opţiune inspirată.

Aşadar, căutând cazare în sistem self-catering pe site-uri britanice am dat peste un anunţ la 50 euro pe noapte, mult sub preţul practicat la fermele transformate în pensiuni agroturistice, cu piscină şi alte dotări de lux dar izolate, ca şi la apartamentele din centrele istorice ale unor oraşe precum Pienza sau Montalcino. Era o locaţie într-un oarecare sat Radicofani pe care l-am găsit pe harta google dând zoom şi iarăşi zoom, dar care corespundea ca poziţie interesului nostru de a vizita nu numai Val d’Orcia ci şi Assisi (ceea ce am şi făcut). Aşa că după un schimb de mailuri cu proprietara am convenit asupra sumei de 40 de euro pe noapte. Iar când am ajuns, am avut uriaşa surpriză să descoperim că aveam la dispoziţie nu o cameră cu bucătărie şi baie, aşa cum înţelesesem eu, ci întreaga casă. O casă din piatră, cum sunt toate în Radicofani, cu un etaj la care erau două dormitoare (nu am folosit decât unul) şi o baie, iar la parter un living spaţios, cu canapele, o masă uriaşă în centru şi un televizor (la care am urmărit Campionatul European de Fotbal), plus un WC şi o bucătărie utilată după ultimul răcnet şi unde gazda, o doamnă în vârstă foarte stilată, ne-a lăsat un bax de apă, paste, condimente şi mirodenii. Am avut şi maşină de spălat, aceasta fiind una din condiţiile pe care le-am avut în vedere, căci eram la jumătatea excursiei şi garderoba se cerea împrospătată. Toată casa ne-a încântat prin mobilierul din lemn masiv şi decorul de bun gust şi ne-am simţit minunat. După ce ne-a făcut turul casei, cu explicaţiile de rigoare, şi i-am dat banii, gazda noastră ne-a urat şedere plăcută şi a urcat în maşină împreună cu soţul, pentru a se întoarce acasă, în Pistoia. Cheile le-am lăsat la plecare sub ghiveciul din faţa casei. Simplu, rapid şi eficient. Super!

Dar să o iau cu începutul. Venind dinspre Florenţa, am ales să mergem pe SS222, şoseaua care străbate celebra regiune viticolă Chianti, pe care am parcurs-o încet (e şi plină de curbe) pentru a admira peisajul. Ne-am oprit apoi la Siena ca să vizităm catedrala şi Piazza del Campo, după care am pornit spre sud pe SR2 şi imediat după ce, la dreapta, apare indicatorul de Bagni San Filippo, în stânga se face un drum secundar – SS478 –, care după vreo 10 km ajunge la Radicofani. Total distanţă Siena-Radicofani: 70 km. Deja la intrarea pe drumul secundar am zărit fortăreaţa din Radicofani; se înalţă drept în vârful unei stânci singulare, perfect vizibilă de la distanţă. Imaginea aceea de carte poştală ilustrată exista cu adevărat, mi-am zis eu, nu era o făcătură, şi la vederea ei am zâmbit fericită. Şoseaua urcă lin, mărginită de ambele părţi de păşuni, şi de fiecare dată când am străbătut-o o turmă de oi păştea mai la vale şi doi cai stăteau pe o ridicătură de pământ, chiar la marginea drumului. Vă jur: am avut impresia că nu s-au mişcat din loc timp de 5 zile.

Şi acum haideţi să ne lămurim ce e cu fortăreaţa asta. Fortezza di Radicofani se înalţă, cum v-am spus, pe culmea muntelui Radicofani, la vreo 900 de metri altitudine, în timp ce satul se situează cu circa o sută de metri mai jos. E atestată documentar din anul 973, în actul de cumpărare a satului de către Abbadia San Salvatore. În secolul al XIII-lea i-a servit drept castel/fort lui Ghino di Tacco, un bandit sau, dacă preferaţi, haiduc, supranumit şi Robin Hoodul Italiei şi menţionat de Dante în „Infernul”. Fiu al unui nobil ghibelin, acesta s-a dedat, alături de tatăl şi fratele său, la jafuri, toţi trei fiind în cele din urmă alungaţi de sienezi. S-au refugiat aici, unde au continuat să prade, dar cu chibzuinţă (legenda zice), adică atacându-i numai pe bogaţi şi împărţind cu săracii banii şi celelate bunuri rezultate din furtişaguri. Radicofani nu a rămas mult timp în proprietatea călugărilor benedictini: a trecut sub stăpânirea sieneză în jurul anului 1000 iar în secolul al XVI-lea sub cea toscană, situându-se practic la graniţa dintre Marile Ducat şi teritoriile papale.

Am urcat până la fortăreaţă, care se poate vizita. Are două rânduri de ziduri, cele exterioare de formă pentagonală iar cele interioare dispuse în triunghi. Au fost renovate în mai multe rânduri, turnurile ridicate la comanda lui Cosimo I de Medici fiind distruse din cauza unei explozii la magazia în care se păstra praful de puşcă. Mai important însă ca orice sunt priveliştile extraordinare care se deschid: se spune că în zilele senine de aici se poate vedea Torre del Mangia din Siena.

Ca orice localitate toscană care se respectă, Radicofani are o biserică veche – ba nu, două! Iar una din ele este în stil romanic, adică foarte veche, datând din secolul al XII-lea! Chiesa di San Pietro se află chiar în „centru”, pe Via Francigena. Interiorul, cu arce gotice, păstrează câteva comori: o colecţie de statui din teracotă aparţinând Şcolii lui Andrea della Robbia, o frumoasă sculptură în lemn a Fecioarei cu pruncul, fresce şi pardoseli din marmură. Biserica a fost serios avariată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi restaurată în 1946. În spatele său, în micul parc cu bănci, din nou cu vederi superbe spre Val d’Orcia şi Monte Amiata, se află o statuie a lui Ghino di Tacco. În aceeaşi piaţetă, vizavi de San Pietro, Chiesa de Sant’Agata, o fostă mănăstire din secolul al XVIII-lea, adăposteşte şi ea câteva o capodoperă, printre care o statuie din teracotă de della Robbia înfăţişând-o pe Fecioara cu pruncul înconjuraţi de sfinţi. Sfânta Agata este de altfel patroana spirituală a satului. Mărturisesc că nu ştiu ce minuni a înfăptuit, însă cum sunt o mare admiratoare a Agathei Christie, am prins drag de sfântă.

La intrarea în Radicofani, pe Via Francigena, Posta Medicea, construită de Marele Duce Ferdinando I de Medici în 1584 cu rol de cabană de vânătoare, se remarcă prin loggia dublă cu şase arce. A fost folosită ulterior ca staţie poştală pentru schimbat caii şi han. De-a lungul timpului a găzduit numeroase personalităţi, printre care Papii Pius VI şi Pius VII, Cosimo II, Leopold II, scriitorul Thomas Gray, împăratul Iosif II al Austriei, William Beckford, Giacomo Casanova, Marchizul de Sade, Stendhal, François René de Chateaubriand, François Montaigne, John Ruskin, Charles Dickens.

Ce altceva mai are Radicofani? Circa 1 300 de locuitori, case de piatră cu maxim două etaje şi fără curţi şi balcoane, şi străzi în pantă pietruite. Este un fel de „cap de linie”, căci SS478 continuă doar spre un cătun pe nume Contignano şi atât. Nu există transport public. Satul e cunoscut ca centru agricol de producţie a uleiului de măsline, şi mai ales a celui mai bun lapte de oaie pentru fabricarea brânzei pecorino. Magazinele nu lipsesc: imediat în spatele casei „noastre”, mai jos de restaurant, aveam o piaţetă – pre numele său Agata – încântătoare, cu ghivece mari aşezate pe jos şi un mini-market. Dincolo de rafturile cu detergenţi, şampoane, cutii de cereale etc., galantarul era plin cu mezeluri şi brânzeturi de calitate. Am intrat imediat „în vorbă” cu proprietarii – soţ şi soţie, sau mai degrabă ea, gureşă de nu se mai poate, a început să ne bombardeze cu întrebări, în timp ce noi ne-am mulţumit să strecurăm câte un „si, si”, să ridicăm din umeri şi să exclamăm din când în când cu simpatie. A înţeles că suntem din România şi că vom sta în gazdă la Jolande şi ne-a spus că în urmă cu câţiva ani în sat locuise timp de câteva luni un cuplu de români, el lucrând la un atelier de mobilă din sat iar ea la o pensiune. Mi-am dat şi eu ochii peste cap a mare mirare, în ton cu proprietara prăvăliei, pentru care, mi-am dat seama, România era la fel de îndepărtată ca Australia. Adicătelea ce căutaseră românii ăia taman în Radicofani? În fine, după alte vreo zece minute de asemenea conversaţie, de făcusem scurtă la mâini, şi după ce am plecat cu punga plină de cumpărături, am revenit a doua zi şi, când ne-a văzut că studiem cu maxim interes sticlele cu vin, consortul doamnei ne-a făcut cu ochiul şi a dispărut în spate, revenind cu ditamai sticloiul de 2 litri plin cu un lichid rosé, producţie proprie, la preţul de – ţineţi-vă bine – 2 euro. Care s-a dovedit a fi excelent. Mille grazie! După aia evident că ne-am împrietenit şi am mai „pălăvrăgit” stând aşezaţi pe scaunele de fier din jurul mesei de lemn de lângă uşă.

Şi pentru că am pomenit de restaurant, ei bine, da, în Radicofani există unul bun şi se cheamă „La Grotta”. Avea într-adevăr un aspect cavernos din cauza materialului de construcţie – piatra. Şi era, surprinzător pentru mine, măricel: vreo 20 de mese înăuntru şi vreo 10 afară. Nu ştiu ce să zic – nu duceau lipsă de muşterii... Oare radicofanezii (?!!) au obiceiul să ia masa în mod normal „în oraş”? Cum v-am spus, La Grotta se afla practic în spatele casei lui Jolande, şi l-am frecventat de trei ori. Mâncare bună şi rezonabilă ca preţ, dar nu ieftină! Obişnuitele paste gătite în fel şi chip, zuppa di funghi, muşchi de vită etc.

Un bar e chiar lângă Chiesa de Sant’Agata şi în prima zi, imediat după ce ne-am instalat, am pornit prin sat şi am dat de el. Cum ne era o sete îngrozitoare după drumul de la Florenţa, cu oprire în Siena, am comandat câte o bere. Vizavi, în faţa bisericii San Pietro, nişte „seniori” (că altfel nu pot să le zic, că doar şi eu mi-s de vreo câteva luni pensionară), stăteau la o şuetă pe o bancă. Unul din ei, văzându-ne sorbind cu sete din bere, s-a apropiat şi ne-a dojenit: berea nu e bună; e preferabil să consumi un pahar de vino rosso, el are 85 de ani şi n-a stat nicio zi în spital. Bravo lui!

Ce altceva se mai găseşte prin Radicofani? Un centru de informaţii, un magazin de suvenire şi un altul de produse tradiţionale, de unde am cumpărat un amaretto impecabil, un aprozar, o măcelărie. Am schimbat câte o vorbă-două la fiecare din aceste prăvălii. În capătul opus al satului un supermarket, o trattoria şi ceva mai încolo un hotel care mi s-a părut cam părăginit, cel puţin în exterior. Şi cam atât. Dar n-a fost bai: plimbarea în sus şi în jos pe străduţe a fost marea noastră plăcere zilnică de după revenirea din peregrinări. Din aproape orice loc te găseai se vedea fortăreaţa. Şi nici nu era cine ştie ce efort: satul se străbate într-un sfert de oră de mers lejer.

Dar, oricât de mic ar fi Radicofani, nu duce lipsă de turişti. Nu se călcau pe picioare precum în mult mai renumitele Pienza sau Montalcino, dar îi vedeai la San Pietro, rezemându-şi bicicletele de uşă, sau bântuind prin părculeţ în căutarea unghiului perfect pentru a face poze. Val d’Orcia atrage ca un magnet şi păstrează tradiţia veche a pelerinajului pe Via Francigena, Radicofani aflându-se pe acest faimos traseu. Indicatoare către această rută se găsesc peste tot în sat, deşi Via Francigena este practic strada principală.

Via Francigena („drumul ce vine din Franţa”) sau Via Romea Francigena („drumul spre Roma care vine din Franţa”) era şi a rămas itinerariul unui pelerinaj care ducea de la Canterbury la Roma, traversând Anglia, Franţa, Elveţia şi Italia. Constituia totodată şi una dintre cele mai importante căi de comunicaţie în perioada medievală şi principala cale de acces din nordul Europei spre Vatican. Conform primei atestări documentare – un jurnal de călătorie –, cei circa 1 600 km ar fi fost parcurşi pentru întâia oară de către Sigerico, episcop de Canterbury, în anul 990. Marea importanţă a acestei rute rezidă în faptul că a permis interacţionarea între diverse culturi. Spre deosebire de drumurile romane pavate cu bocuri din piatră, Via Francigena nu era o unică rută, ci cuprindea mai multe posibile trasee care de-a lungul timpului s-au schimbat în funcţie de necesităţie negoţului sau din considerente politice. Situaţia s-a perpetuat până în ziua de azi, când veţi găsi indicatoare care semnalează ruta pe drumuri uneori paralele. La urma urmei, toate drumurile duc la Roma! Din 1994 Via Francigena a fost declarată „Itinerar Cultural al Consiliului Europei”, dobândind astfel – ca şi Itinerariul Santiago de Compostela – recunoaştere internaţională.

Radicofani ne-a oferit un sejur de neuitat şi ocazia de a cunoaşte mai îndeaproape frumoasa şi autentica Toscană rurală, atât de des invocată în filme, cărţi şi mai recent pe reţelele de socializare. Şi a fost exact aşa cum mi-am dorit şi am visat!

Astăzi este o zi de iarnă rece şi mohorâtă. La noi şi aiurea în lume se întâmplă tot felul de nenorociri: atentate teroriste, conflicte armate, prăbuşiri de avioane, crize economice acompaniate de schimbări de guvern (apropo, în septembrie, când mi-am propus să ajung în Peloponez, oare în Grecia va mai circula euro sau va fi înlocuit cu drahma?!!). Nu e mai bine să stau eu cuminte la căldurică şi să scriu despre o vară frumoasă şi un sat din piatră care mi-a adus, de cum l-am văzut, zâmbetul pe buze?

Vacanţe minunate tuturor, oriunde aţi alege să călătoriţi!

---

VIZUALIZĂRI: 2737 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI