În Cascada Rinului

TIPĂREȘTE

ÎN CASCADA RINULUI

Nu LA Cascada Rinului ci ÎN ea, pentru că acolo era să ajungem... Dar să vă spun cum a fost :

O prietenă de-a noastră, stabilită în Germania, ne mai cheamă din când în când pe la ea. Ne duce pe ici, pe colo, pe unde mai poate. Totdeauna am fost de părere că cel mai bine cunoști o țară locuind la localnici și mâncând mâncarea lor (mai puțin în partea asiatică, unde nu prea știi ce mănânci pentru că „tot ce stă cu spatele la cer se mănâncă - mai puțin inimă de lup și plamâni de câine”) !

Ne-a dus așadar și prin magazine ieftine și prin magazine scumpe, prin magazine simple sau de fițe, la izvoarele Dunării și la Acvariul de la Lacul Bodensee (Konstanz sau Constanța), la Cascada Rinului (revin) și la Lago Magiore, pe Via Mala, și prin … Târgurile de Purici, numite Flohmarkt. Curios este faptul că și francezii tot Târg de Purici (Marché aux puces) numesc acele târguri (se vede că ei nu au câini vagabonzi, de tot vorbesc de purici - sau nu i-a pișcat vreunul tocmai când nu poți să te scarpini) ! Deci, dacă în peregrinările voastre prin Germania sau Franța vedeți unul din anunțurile de mai sus, nu le ratați. Sunt adevărate expoziții în aer liber de parfumuri, haine de firmă, cristaluri, bijuterii, antichități, încât e imposibil să nu te tenteze vreun chilipir!

Și acum, Cascada Rinului, Rheinfall!

Nu am deloc de gând să vă împui capul cu date despre Rin, de unde vine, unde se duce, în ce țări doarme peste noapte, etc., etc. ! Eu vreau doar să vă transmit (dacă am să pot) întâmplările, trăirile și sentimentele mele, ale noastre de fapt, de la Cascada Rinului! Ea, Cascada, are o înălțime de doar 23 de metri, iar ca lățime 150 de metri, separând două localități : Neuhausen am Rheinfall (pe malul drept, cum privești în sensul de curgere, și unde se află Castelul Worth) și Laufen-Uhwiesen (pe malul stâng unde, sus, vedem Castelul Laufen). Debitul Cascadei este aproximativ de 1300 m/cubi/secundă, dar variază funcție de anotimp și capriciile vremii.

Și acum, la drum!

Am vrut noi să plecăm de acasă cu capul în noapte (așa-i corect spus, nu cu noaptea-n cap - cum să încapă o noapte întreagă într-un cap, oricât de mare ar fi!), noi, prietena, fata ei (la covrig), covrig de care ar fi atașat-o și pe fetița ei de 2 ani (dacă nu ar fi monopolizat-o amica noastră) ! Dar, știți, socoteala de acasă …Dimineața …”ia tu bibinacul - dă-mi mie bagajul”, “prinde cățelul - ia mâncarea copilului”, “stinge lumina - unde sunt cheile de la mașină”… la care se adăuga hămăitul cățelului, doritor parcă să participe și el la bulibășala generală!

Când, în sfârșit, am plecat, se crăcănase de ziuă. Dar se crăcănase bine, nu de ora 7-8 ci de 9-10!

Și uite așa, luăm noi colbul în copite (o vorba care-mi place mie), cu purcel și cățel (primul, sub formă de fripturi, și fără cel de-al doilea, care a reușit să scape, a fugit în casă și dus a fost - să-i fie de bine!), cu fata prietenei la covrig, și cu nepoata aceleiași prietene, în vârstă de doi ani în brațele bunicii.

Parcă de la început era ceva de ne ținea pe loc, să nu ajungem la cascadă. Prima piedică : pe drum, povestind, vorbind, una alta, ba cascadă, ba izvoarele Dunării, ba aia mică scârța-scârța, la un moment dat, amica noastră își întreabă fata : “noi unde mergem, că nu-i ăsta drumul“? “Păi la izvoarele Dunării” răspunde ea. “Nuuuu, mergem la Cascada Rinului! ” Confuzie, panică, schimbă direcția, timp pierdut.

Și uite așa, ne continuăm noi drumul, “tropa, tropa, tropatrooop / când la trap, când la galoooop”. Asta până când dăm peste a doua piedică : peste singurul ambuteiaj pe care l-am prins, de când venim noi în Germania! Stai, și stai, și timpul trece (bine, trece el oricum, dar noi aveam un scop final). Și mai mergi, și mai târăște-te! Până și melcii treceau vâjiind pe lângă noi (și ăia își mai cărau și casa în spinare!) !

Scăpăm și de asta și mergem și tot mergem, ocolind Lacul Bodensee (Konstanz), și la un moment dat, a treia piedică : prietena zice “hai că ne apropiem de vamă”. “De ce??? ” “De vama cu Elveția”! “Bun, ” întreb eu vesel nevoie mare, “dar noi, noi ceva acte avem la noi”? Tăcere, ca pe fundul mării! “Are doar asta mică, ” ne informează prietena, “lasă că trece ea și ne ia și pe noi, ca însoțitori!! Ha, ha, ha! ” Ei și-atunci mi-a picat mie fisa, și fața odată cu ea! Noi, fiind români, avem nevoie de pașaport pentru Elveția, lucru pe care nu-l posedam!! Ei, fiind nemți și neavând multe frecușuri, cred că puteau trece fără probleme, așa că AU UITAT DE NOI! Hai, că am bătut atâta drum degeaba! (Dacă aș fi știut unde este Cascada Rinului mi-aș fi dat seama că nu putem merge, neavând pașapoarte, dar eu am crezut că acea cascadă se află tot în Germania!)

Ajungem la vamă, nici nu mai știu cum arăta. În schimb, știu cum arăta nenea în uniformă care ne-a oprit : tânăr, bine clădit, ochi de vultur, GoldenEye (e, nu chiar Pierce Brosnan, dar …) ! “Pune-ți ochelarii”, mi-a zis fata prietenei. “De ce? ”, zic eu, cu gândul dus de la cascadă. “Îți dă un aer mai de intelectual”! “Da’ ce dracu, ăștia primesc numai laureați ai Premiului Nobel”, mă interesez eu. “Nu, doar pe ăia cu pașaport. Și tu nu ai”, mă încuie ea.

Se apropie vameșul, vorbește ceva cu fata, se uită prin mașină, se uită la mine, eu zâmbesc frumos, îmi arăt claviatura - jumătate de la Mama Natură, jumătate de la stomatolog - și el zice către mine : “#$$@*&@$) $ () &”! Eu, să ma dau „dăștept” zic “Excusez-moi, ne parlez pas allemand” (vezi Doamne, nu înțeleg ce zice) ! Las’ că zice el : „Ne vous inquiétez pas, je parle français” (adică, las’ că vorbesc eu franceză), și simt cum mă scurg sub scaun. Ceva, ceva franceză știam eu, dar ăsta e de aici, nu-l poți prosti, e la el acasă! “Auf Wiedersehen, Au revoir”, zice el amabil, și eu parcă-parcă văd Cascada! Fatăăăă, bagă piciorul în ea, că ne cheamă ăla înapoi!!

De obicei îmi fac singur traseul dar acum … nici tu net, nici tu o hartă, ceva, am lăsat pe alții drumul și … uite așa am trecut noi granița fraudulos în Elveția!

De aici, a fost mai simplu. Trecem prin Schaffhausen (ăia cu ceasurile pentru care trebuie să faci credit ca să cumperi unul, dar și după care își fixează ora până și marțienii) și, după 4 km, ajungem în sfârșit într-o mare parcare mărginită de pădure, parcarea din localitatea Neuhausen am Rheinfall. În care pădure se găsește un Adventure Park, cu scări, scărițe, tiroliene, poduri suspendate, funii, mă rog, cu tot ce le trebuie celor care au impresia că nu s-au tras suficient din maimuțe și vor să mai exerseze! Mă declar imediat amator și tot imediat trei perechi de ochi mă fixează mustrător. Până și aia mică parcă ar fi vrut să zică ceva. Ceva s-a zis, ceva de genul “aia e pentru oamenii tineri, nu pentruuu”… M-am întors spre scări, fredonând doar atât de tare cât să mă fac auzit, binecunoscutul hit al anilor trecuți “Moșuleeee, ce tânăr ești” …!

Ne-am rostogolit pe trep-trep-trep-trepte, că parcă nu se mai terminau și am ajuns la debarcader. Lângă noi, Castelul Worth, un bastion care, pe vremuri, era punct de vamă pentru vasele care navigau pe Rin, și care este veeechi, vechi - din secolul al 13-lea. La ora actuală este restaurant. Vă rog eu frumos, ieșiți pe terasă, luați-vă o bere, o “zamă”, ceva, și uitați-vă la cascadă preț de vreo 2-300 de ani!! Lăsați-o să vă pătrundă în suflet, îndepărtați orice gând, lăsați lumea departe-departe și uitați-vă la ea! E mereu aceeași și totuși se schimbă în fiecare secundă!!

Ghinioanele nu se terminaseră încă. PROGRAMUL, DA! Programul de plimbări cu bărcile! Cât ne chioram noi la cascadă fluierând încetișor a pagubă, prietena noastră nuș’ce face, dar zbiară la noi : “urcați, dracu’ în barca aia, că nu stau ăia după voi”! Ultima plimbare, barca full, “las’ că luăm și în picioare, da’ stați jos”, cred că a zis șoferu’ (dacă avea volan, era șofer, nu?), și ne înghesuim în barcă - ladies first - așa că eu rămân bine mersi să stau jos CHIAR în botul bărcii. De pe mal, prietena, în brațe cu aia mică, ne făcea semne cu mâna și se uita la noi de parcă ne vedea pentru ultima dată! O fi știut ea ceva!

Pleacă barca, o ia pe mijlocul râului, frumos, veselie, râsete, poze … BĂI FRAȚILOR! … Când a luat-o ăla direct spre cascadă, am crezut că i s-a blocat cârma! Am vrut să sar în apă, dar cazanul care începea să fiarbă sub noi m-a oprit la timp! Și ne apropiem, ne tot apropiem … mă uit în spate, barca luase o culoare bine spre galben, asta după culoarea meclelor ocupanților! Și ne tot apropiam, ne tot apropiam … S-a oprit șoferul (dacă avea volan, înseamnă că era șofer, nu?) s-a oprit, zic, la vreo 20-30 de metri de locul unde apa din cascadă atingea nivelul râului! Apa îmi udase deja pantalonii pe dinafară (pe dinăuntru avusesem eu grijă - era cald și bine!) Nu știu cum se vedea din spate, dar eu, când am ridicat privirea, am simțit cum mi se ridică chelia în cap - păr nu mai am!

Ce se întâmplă : cascada nu cade, ca orice cascadă, drept (vertical), ci se rostogolește pe o pantă de vreo 45 de grade. De fapt Rinul coboară peste un număr de trepte, formând mai multe cascade legate, din care motiv s-ar putea s-o găsiți și sub numele de CASCADELE Rinului! E tot EA, Cascada Rinului! Adică aceeași Mărie, cu altă Pălărie! NU Katerini! “Prietenii știu ei ce știu! ”

Din motivul descris mai sus, eu, fiind aproape de cascadă, în botul bărcii, când am ridicat privirea, mă uitam DREPT în cascadă, vedeam tot puhoiul ăla de apă cum vine peste mine!! Nu prea sunt eu fricos, am făcut alpinism de performanță, stăteam agățat în două cuie la sute de metri de pământ - Valea Albă, în Bucegi - dar măcar pământul (solul) statea pe loc, nu năvălea spre mine! Impresia de spaimă părea a fi generală, țipetele - la fel (în diverse limbi ale iubitei noastre Planete!). Nu mai eram galbeni (de frică) ! Eram albaștri! Din același motiv! . Să știți că filmarea, datorită calității slabe a aparatului, dă o impresie deformată asupra distanței față de cascadă : eram mai aproape decât se vede!!

După vreo 2-3 minute (care, normal, în asemena cazuri “vesele” par ore) i-a dat Dumnezeu gândul cel bun șoferului (dacă avea volan, înseamnă că era șofer, nu?) și ne-a scos de acolo. Căpitanul - l-am avansat că de, ne-a scos teferi - a lăsat ușor barca pe mijlocul râului și ne-a plimbat încet de-a lungul râului, defilând prin fața impunătoarei Cascade, timp în care ocupanții bărcii și-au regăsit treptat-treptat culoarea cu care veniseră la cascadă. Din nou, veselie, râsete, poze. Barca a întors în marele golf creat de râu și s-a îndreptat - credeam eu - spre debarcader. Deja fredonam alt hit : “bembererece, bembererece, bembererece, bem! ” Da de unde! Pe la jumatea cascadei, iar i se blochează cârma șoferului (l-am retrogradat), și a luat-o… unde altundeva, decât către cascadă! Dar drept spre mijlocul ei, așa, ca să nu ne facem vreo iluzie c-am putea scăpa! Și se apropie, se tot apropie până …”Până văd păinjenişul între tufe ca un pod, / peste care trece-n zgomot o mulţime de norod”…. ĂĂĂĂ …. moșule …... asta-i din Călin - file din poveste! … Călin ăsta parcă nu era cu noi …. deci, reiau : se apropie ăla cu coaja lui de copac (cu noi, înăuntru, normal!) de centrul cascadei, în dreptul stâncii din mijloc! Mișto! Acum apa nu mai venea din față, venea și din stânga și din dreapta, pentru că ocolea stânca! La baza stâncii se vedea un fel de debarcader, iar în sus pe stâncă o scară cu balustradă. În vârf, steagul Elveției! M-am “liștinit”! Ăla, șoferul-căpitan (și “vițeversa”) știa bine ce face!! Una dintre cursele cu barca duce la acel debarcader, de unde se urcă în vârful stâncii! Aia DA priveliște! Dar nu era cursa noastră, așa că a dat Dumnezeu și am revenit la debarcader întregi și nevătămați! Acolo ne-am împrăștiat care încotro, să ne schimbăm care chiloții, care pamperșii - după posibilități și cantitatea emoțiilor acumulate la cascadă! Că mai aveam puțin și făceam full contact cu ea!

Prietena noastră luase alte bilete la barcă. Se vede treaba că azi tot nu scăpăm! Dar nu, era doar ultimul transport de traversare pentru câțiva salariați și câțiva bezmetici întârziați ca noi. Traversarea ne-a dus la poalele cascadei, dar pe mal (de data asta). De aici, niște scări care urcă în zig-zag ne duc sus, la castelul Laufen. Și acesta vechi de vreo 1.100 de ani, construit de niște baroni, cedat altora, până când, în 2010 - cînd am fost noi - a fost deschia ca restaurant. Restaurant deschis bețivilor... ăăă... consumatorilor între orele 9 și 19.

Acea scară de la debarcader, urcă pe lângă cascadă, la diferite niveluri și distanțe de apă. Cea mai spectaculoasă este cea de jos, care parcă e o ciupercă înfiptă la baza cascadei!

La castel se mai poate ajunge și cu un lift ce pleacă de la baza castelului. În filmuleț se vede chiar un lift care coboară, acela lipit de turn. Există chiar și un tunel, cu cale ferată, care trece pe sub castel și duce - traversând Rinul - în localitatea de pe malul drept (Neuhausen am Rheinfall). De fapt leagă Winterthur de Schaffhausen.

Am urcat și noi acea scară, oprindu-ne la fiecare terasă pentru a admira (eu, pentru a filma) impresionanta rostogolire de apă. Sus, normal, era cel mai spectaculos. Restaurantul-castel (sau invers) fiind închis, am trecut frumos prin poarta ce trece pe sub un turn și ne-am dus să vedem ce am putea cumpăra de la magazinul de suveniruri. Nimic, deoarece (și pe motiv că) era închis! Sincer, văzând prețurile, n-am regretat!

Am coborât bine merci pe lângă castel, pe un drum care ne-a dus la podul de cale ferată - cea care trece pe sub castel - pod accesibil și cu talpa. Imediat ce l-am traversat, am făcut stânga și am luat-o pe o frumoasă alee, care urma râul și ne ducea la golfulețul de jos. Am admirat - de data asta cu inima și sufletul la locul lui - Cascada, privită de pe acest mal, dar și castelul Laufen. Jos, pe faleza de pe malul Rinului puhoi de japonezi! Se filmează cumva Sogun? Nu, că erau îmbrăcați modern! Și aveau camere de filmat, nu săbii! Prietena noastră a intrat în vorbă cu ghida, care i-a spus că e full de excursioniști în concediu! De ce așa mulți? Pentru că, a zis ghida, se simt cel mai în siguranță în Elveția! Hai, că-i bună!

Ne-am continuat drumul, urcând înapoi treptele până în parcare - n-aveam ce face - ne-am suit în mașină și... uite așa s-a terminat aventura noastră la Cascada Rinului!

Oameni buni (și mai puțin buni!) - faceți chiar și 100 km în plus să ajungeți la Cascadă! Faceți cele 4 drumuri cu barca (în jos, pe Rin - în gura cascadei, ca noi - la stânca din mijlocul cascadei și, în final, traversarea la castel) și veți avea o experiență de neuitat toată viața!!!

Acum, montând pentru voi filmulețele făcute, mă apucă dorul de Cascadă (chiar dacă a trecut ceva timp). Vorba cuiva : „Amintirili mă chinuiește / amintirili mă copleșește”! Și, între timp, mi s-au uscat și pantalonii!

N-am făcut multe poze dar am filmat. Îmi cer scuze pentru calitatea filmării - emoțiile, barca pe valuri și calitatea slabă a aparatului de fotografiat cu care am filmat au făcut ca filmulețul să nu fie grozav, dar poate vă va aduce Cascada mai aproape.

Râsetele, care pot părea cam deplasate, ce se aud când ne apropiem de cascadă nu se datorează nici vreunui grad de handicap psihic nici consumului vreunui lichid bahic, ci contactului intim (cam prea intim) cu Cascada!

“Vreau să mulțumesc familiei, care mi-a fost aproape, prietenilor care m-au susținut, dar mai ales” …. cum? nu suntem la decernarea premiilor Oscar, secțiunea regie? Aaaaaa, da! “La anul, carevasăzică! La anul! ”

Vă doresc concedii multe și frumoase!

Webmaster, am o problemă : eu am mai postat aceste poze la secțiunea „Cascada Rinului”. Ar fi frumos dacă s-ar putea să le postez lângă review, parcă ar fi mai la locul lor. Dacă nu, rămăne filmulețul care are adresa youtu.be/EUsSJjRGdTc. Mulțumesc frumos!

---

VIZUALIZĂRI: 7053 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI