La Lăcăuți, prin Comandău

TIPĂREȘTE

V-am tot spus despre faptul că parcurgerea traseelor din Munții Vrancei este destul dificilă, pentru că distanțele sunt mari și necesită ceva timp parcurgerea lor.

Ultima oară când am fost, cu rucsacul în spate, prin Munții Vrancei, era în primăvara anului 2008, pe urmă, am devenit, din ce în ce mai mult, robul comodității.

Parte din amintirile de atunci s-au mai estompat dar am rămas cu amintirea naturii, a peisajelor montane deosebite ceea ce-mi creează speranța că, în vara de va veni, o să mă reped, iarăși, până la Vf. Coza, să mai văd ”Turnurile” și Stâna Hăuleștenilor, poate o să merg să revăd cascada de la Hornuri sau cascada Mișina.

În vara lui 2013, unul dintre prietenii mei, mare amator de ieșiri în natură, ne-a invitat la o ieșire la munte, până la Stația meteo de pe vf. Lăcăuți, din Munții Vrancei.

Bine, că să înțelegeți tentația, Vf. Lăcăuți este un mic Everest, pentru noi, vrâncenii. Eu nu sunt chiar un Edmund Hillary dar, când aud de ieșit pe munte, mă mănâncă deștele de la picioare, că-mi plac drumețiile. Totuși, când pleci în drumeție cu prietenul ăsta, al meu, trebuie să ai mare grijă!

Omul are mersul pe jos în sânge: este exact ca-n bancul cu omul care, bolnav fiind, se duce la medic. Ăla îl consultă și-i spune că este cam sedentar și-i recomandă ca, zilnic, să facă plimbări lungi, pe jos. ”Da, domnule doctor, așa o să fac, numai spuneți-mi, le fac înainte sau după ce distribui corespondența?!” răspunde pacientul.

Așa și cu Florin al meu, este inginer silvic, este vânător, pentru el, mersul pe jos este invenția personală pe care mă mir că n-a patentat-o!Ca să ții pasul cu el, trebuie să ai cutie de viteză de fugă, dar, partea nasoală e că el merge la fel de repede și la urcare! Dar, ai avantajul că știe munții ca pe buzunarul lui și este și un tip deschis, cu care se comunică extrem de ușor!

Știind toate acestea, când mi-a propus drumeția pe Lăcăuți, m-am gândit, instant, la o minciună credibilă, cum c-aș merge imediat, da' nu pot că nu-s pregătit, sau, că am împrumutat cortu (-rile), deși, n-ai să vezi, nu-mprumut nimic din ceea ce înseamnă mers pe munte, schiuri sau clăpari ori bețe, butelii sau bocanci!

De fapt, mă rog, nu aveam chef de două zile pe munte, în cort, spălat la dondonel cu sticla și mâncat conserve sau supe instant, fierte la primus (chiar așa, pe unde o mai fi primus-ul meu?!)

Fiindcă-mi este prieten, nu m-a lăsat să cad în păcat și mi-a spus că drumeția nu urma s-o facem pe jos ci, cu mașina. Ei, atunci se schimbă calimera, am resetat creierul de pe ”minciună de bun simț” la ”entuziasm temperat” dar, m-a trădat fața. Normal c-am acceptat imediat mai ales că chiar îmi era dor de o ieșire din asta.

Întrucât nu aveam să stăm decât o zi în toată vâjâiala asta, a noastră, pregătirile n-au constatat decât într-o jantilică, luată în caz de ploaie, bani la noi, s-avem cum păpa fără să fim nevoiți să fugim sau să spălăm vase ori, pe jos, în contul mesei de la crâșma de ne-ar fi omenit ;)

Plecat, dimineața, pe la ora 8- 8 și un pic din Mărășești și, de la Panciu, de unde ne lua Florin, pe la ora 9,30, că deh, a durat până ne-am adunat cu toții.

Mă rog, într-un final, ne-am aburcat în mașina lui, un Mitsubishi 4x4; da, știu, egal 16 :)) și am plecat spre Tg. Secuiesc, prin Pasul Ojdula. Drumul în sine este destul de agreabil, de la Tulnici încolo mergând numai printre munți, nu vă mai pun poze că v-am albit cu ele în postările anterioare! :D

Din Tg. Secuiesc am continuat spre Covasna, localitatea-stațiune și apoi, de aici, spre Comandău, o distanță de circa 20 de km.

Acuma, facem o mică haltă, să vă explic ce și cum cu acest Comandău.

Această localitate a fost, în trecutul nu foarte îndepărtat, pichet de grăniceri al Imperiului Austro Ungar, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, adică atunci când pădurile din Munții Vrancei și ai Buzăului, au intrat în exploatare. Această exploatare s-a realizat prin Concesiunea Horn, condusă de un inginer austriac cu acest nume.

Ăsta, neamț fiind, în esența lui, s-a gândit și a construit, prin Concesiunea pe care o conducea, un sistem de cale ferată cu ecartament îngust. Odată cu înființarea liniei ferate s-a dezvoltat și Comandăul, probabil cu lucrători de la exploatarea forestieră sau cei care întrețineau linia de cale ferată, care ajungea până la Covasna.

Ulterior, calea ferată s-a dezvoltat până la un număr de 9 linii, cu o lungime totală de 112 km, ceea ce arată și ce importantă devenise exploatarea forestieră din zona munților Vrancei și a Buzăului.

Mult timp Comandăul a fost cunoscut pentru instalația de scos copacii tăiați din pădure, care făcea legătură între Poiana Zânelor și Punctul Șiclău, prin ”Planul înclinat de la Comandău”, invenție a unui inginer cu nume predestinat, Lux Emil.

Această instalație funcționa pe simplul principiu al gravitației, era absolut ecologică și a funcționat până prin anii 1997, după care a fost trecută în conservare, deci, în prezent, este distrusă total, până la a nu se mai cunoaște nimic din ea, ceea ce, nu-nțeleg și pace de ce a fost lăsată în așa paragină?! Tipic românesc!

Comandăul este o comună cu vreo 3-4000 de locuitori, străbătută de râul Bîsca Mare, majoritatea covârșitoare fiind de etnie maghiară. Pe mine, unul, nu mă deranjează și n-o să mă deranjeze, ever, acest fapt, cert este că acei oameni au fost tare amabili cu noi, ne-au explicat ce și cum ajungem la Lăcăuți.

În ziua în care am fost, sărbătoreau ceva, așa că am văzut mulți tineri, îmbrăcați în straiele populare, călare pe niște cai imenși. Ba, se pornise și locomotiva mocăniței, care pufăia de zor, dar, nu atât de mult precum mecanicul care o deservea, care fuma ca șarpele!

Râul Bîsca Mare trece prin Comandău și asta ajută localitatea, creează niște locuri frumoase, pe care le-am fotografiat, așa, pentru aducere-aminte. Și, da, mă simt mărinimos, le postez să le vedeți și voi!

Din Comandău până la Lăcăuți se merge pe un drum forestier, uneori cam zdruncinat sau hurducat, vreo 14 km, până sus, la Stația Meteorologică. Locul amplasării Stației este cam ca-n filmul ăla cu Fernandel, când s-a născut exact pe graniță, cu capul în Franța și picioarele în Italia și el nu mai știa ce naționalitate are. Deși Vf. Lăcăuți este unul dintre cele mai înalte din Munții Vrancei, 1777 m, el este, geografic vorbind, în județul Covasna. Stația este amplasată la 1776 de metri, cumva pe granița județelor Vrancea, Covasna și Buzău, așa că noi, vrâncenii, pretindem că-i a noastră, covăsnenii trag că-i a lor, iar pe buzoieni nu-i bagă nimeni în seamă, dar, nu cu răutate! Mă rog, n-o am eu de zestre ca să mă cert pentru atâta lucru și am putut trăi și cu stația aia pusă pe granița a trei județe! :))

Mersul cu mașina, până sus, la Stație era un mare avantaj: este destul de comod, cert, nu arzi calorii, dar, drumul nu este chiar așa, o veselie, mai ales dacă a plouat. Noi am avut noroc, era uscat, dar tot se merge cu grijă. Obligatoriu, drumul se face doar cu mașini de teren, sau cu bicicleta, după cum am văzut pe cineva. Chiar am admirat oamenii ăia!!! Sincer!

Se fac halte pentru făcut fotografii și căscat ochii atunci când peisajul este prea frumos să mai stai înăuntru, sau, pentru eventualele vizite prin tufișuri.

Am ajuns cam într-o oră, cu toate haltele făcute şi după 32.414 întrebări ale lui Răducu, băiatul lui Florin, toate referitoare la dacă mai avem mult până ajungem. :D

Pe drum, ne-am mai întâlnit și cu un convoi de căruțe cu coviltir, ce aparțineau unei etnii, ai cărei membri se ocupau cu culesul afinelor. Normal că, întâlnindu-ne pe munte, ne-am dat în vorbă, de una, de alta, principalul subiect fiind dacă nu le dăm și lor niște țigări. Neeah, nu ne-au nimerit, suntem nefumători, pentru că, atunci când voi muri, eu, cel puțin, vreau să fiu un mort sănătos!

Țin minte că, atunci când am fost prima oară pe Lăcăuți, zăpada era bine prezentă. Dealtfel, pe Vf. Lăcăuți, temperaturile medii sunt destul de tinere, cu cifre până în majorat. Noi am avut acum norocul unei zile senine, care mi-a dat voie să fac poze, mai ales că munții se vedeau până, hăt, departe! Afară, nu era frig, era destul de mult soare, dar, cât am stat acolo, ca pe munte, de câteva ori, norii s-au rotit pe deasupra noastră, amenințători.

Pentru cei care merg la pas, bucuria de a ajunge aici este, infinit, mai mare. În Stație sunt priciuri pentru cei care doresc să rămână peste noapte. Sunt condiții civilizate, chiar dacă nu vorbim despre lux, dar, despre comfort, da, putem vorbi.

În cazul nostru, am ajuns după prânz, așa că am mâncat afară și era cald, bine!

Pentru cei care ar ajunge în zonă, jos,și ar dori să stea mai mult, în Comandău sau Covasna , se găsesc cazări, la prețuri de bun simț, iar de acolo ar putea face ieșiri în decor, care după cum vrea, astfel încât o ieșire de un weekend și-ar justifica cheltuiala. Și apoi, facem turism, bre, de când regretăm o ieșire în natură?!

Cam asta o fos' ultima mea ieșire pe Lăcăuți, lejeră, ca de oameni puturoși cum, din păcate pentru mine, am ajuns să fiu. Dar, nu mă las, o să redevin sportiv, o să merg mult mai mult pe jos și-atunci o să vedeți voi ce-o să pățesc eu!

Haidi, pa!

---

VIZUALIZĂRI: 7344 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI