Hotel Gabriela, un loc special în sufletele noastre

TIPĂREȘTE

La Hotel Gabriela, care se află la intrarea dinspre Borşa în oraşul Vişeul de Sus, am ajuns în după-amiaza zilei de 11 august şi aveam să ne petrecem aici următoarele trei nopţi. Obosiţi dar încântaţi de tot ceea ce văzusem pe drum, am poposit la hotel şi am fost plăcut impresionată. Mai puţin soţul meu care, dorind să-şi ducă maşina în parcare (maaare, încăpătoaare, inaccesibilă :)), nu prea a reuşit din cauza unui tir ce obturase toată intrarea. Asta nu era însă o problemă fără asemănare, în faţa restaurantului existând alte câteva locuri, suficiente zic eu, pentru cei ce erau întrecere şi aveau treabă numai cu restaurantul, nu şi cu hotelul. Aşa că am ancorat maşinuţa în faţă şi am păşit repejor către intrare.

Privind din şosea, hotelul este cochet şi plăcut la vedere. Imaginile de pe site corespund realităţii. În plus, un corp nou, care mi-a dat impresia că abia fusese terminat, încadrează frumos restul clădirii. Terasa restaurantului dă într-o grădină plăcut amenajată, cu mese, scaune şi umbreluţe presărate pe ici pe colo, în mijlocul căreia tronează o fântână ce a făcut deliciul fetelor noastre în serile petrecute aici. Un bănuţ - o dorinţă, şi în câteva ore eram curăţaţi de toate monedele pe care le-am avut vreodată prin buzunare.

Nişte trepte de marmură te întâmpină şi te poftesc să păşeşti cu încredere în interior... Lobby-ul este foarte drăguţ, generos ca spaţiu, cu fotolii şi canapele pentru turişti în stânga şi toaleta aferentă restaurantului foarte curată şi modernă. Am mers direct la recepţia aflată imediat în dreapta intrării pentru a ne face cazarea.

Două camere duble şi una standard ne aşteptau, din păcate pentru noi, la ultimul etaj. Nu prea ne-a surâs perspectiva aşa că le-am întrebat pe cele două domnişoare drăguţe dacă nu există alte opţiuni, gândindu-ne numai la bagajele pe care le aveam de cărat până sus, în condiţiile în care hotelul nu are lift. “Din păcate nu mai avem alte camere libere... Aşteptăm un grup de turişti şi acestea sunt singurele disponibile”. Buuun, acu’ ce să mai zici? Prietenii mei erau cam nemulţumiţi, neînţelegând cum la o rezervare făcută de jumătate de an primeşti ceea ce, în opinia lor, erau “cele mai proaste camere, la ultimul etaj”. Luăm la repezeală cheile şi sus-sus, pe scări în sus până la etajul al treilea, întrucât pe piticuţă o încercau unele treburi.

Descui uşa şi mă loveşte un val de căldură cum nu credeam că voi întâlni întro-o zonă de munte. Camera noastră s-a nimerit a fi către apus, cu vedere către şosea şi restaurant. Priveliştea nu era aşa rea, însă. Vis-a-vis era un aqua park, în dreapta se vedea incinta unei fabrici de marmură, iar deasupra se sumeţeau munţii frumoşi şi verzi. Acceptabil, aş spune. Dar ce te faci cu căldura din cameră? Intrasem doar de câteva secunde şi simţeam că mă cuprinde năduşeala. Am observat că geamurile nu erau deschise, semn că nimeni nu aerisise de ceva vreme încăperea. Din păcate nu exista nici aer condiţionat, nici ventilator, aşa cum se precizase la recepţie. Fusese însă o greşeală, menţionându-se mai apoi că doar camerele standard au asemenea dotare - ventilatorul, nu aerul condiţionat! :) Ghinionul nostru că am nimerit cea mai călduroasă perioadă din an :) Nu mai plouase de ceva vreme în zonă şi soarele îşi cam făcuse de cap...

Între timp, se cocoţaseră şi ceilalţi prieteni în inspecţie şi să-şi facă curaj pentru operaţiunea bagaje.

A doua cameră dublă era chiar în faţa noastră, dar orientată către spatele hotelului. I-am invidiat pentru o clipă, simţind răcoarea care se revărsa din interior. Peisajul frumos, cu dealuri împădurite pornind chiar din faţa ferestrei. Liniştea era perturbată doar de un tăietor de lemne, situat în spatele hotelului. Programul de dimineaţă probabil că te făcea să cobori vrând nevrând mai devreme la masă :). În rest, totul era la fel: mobilă frumoasă, cu gust şi din belşug, ceea ce pentru mine era o fericire, având în vedere că adusesem cu noi o căsuţă minuţios împachetată.

Avantajul celor două camere faţă în faţă l-am probat imediat. Am lăsat ferestrele şi uşile deschise şi în câteva minute se făcea simţită o adiere de aer proaspăt chiar şi în camera noastră însorită din plin.

A treia, cea standard, se afla câteva uşi mai încolo şi a fost “descoperirea” zilei: înăuntru un miros destul de greu, căldură amestecată cu mucegai, nici acum nu-mi dau seama. Oricum, era un aer închis, iar geamurile erau cele din tavan. Povestea de la Poiana Mărului din Braşov se repeta. Pe lângă toate acestea, surprizăăăăă: niciuna din camere nu avea balcon. Deja simţeam cum urcă temperatura în jurul meu şi sângele începea să fiarbă în vene. Nu ale mele, să ne înţelegem! :) Dar aveam de împăcat atâţia oameni, mai ales că eu eram responsabila care îi adusese aici...

Am părăsit etajul şi ne-am îndreptat către restaurant, căci totul pare mai frumos cu burtica plină :)

Găsind o masă suficient de mare pentru toată gaşca noastră, am consultat meniurile pe care un ospătar ni le adusese. Dar cum unii dintre noi aveau alte preocupări - să caute un bancomat, să mai scoată unele bagaje din maşină, să schimbe camera (s-a găsit o alta între timp, un nivel mai jos, orientată către spate, umbroasă, curată, aerisită, cu balcon! :)) am reuşit să dăm comanda destul de târziu şi în mai multe episoade, aşa încât toţi ceilalţi din jurul nostru fuseseră serviţi, deşi veniseră mult după noi. De la bombăneli şi priviri tăioase, starea de spirit a început să se schimbe odată cu pălinca din partea casei adusă de ospătarul care era mai mult decât ameţit de du-te vino-ul de la masa noastră. Ca să nu mai spun că deja apăruseră zâmbete când a fost adusă mâncarea: nu numai că arăta şi mirosea excelent, dar avea un gust minunat. Ciorba de legume nu se putea compara nici pe departe cu cea gustată la Sighişoara - era bogată în legume, tăiţei şi carne -, iar tocăniţa de pui cu mămăliguţă pe care am încercat-o a fost delicioasă! Deserturile la fel, însă partea care ne-a încântat pe toţi au fost cele 5-6 limonade din meniu, dintre care trona ca împărăteasă limonada casei: o minune cu savoare de lămâi, portocale, miere; arăta impecabil şi avea un gust divin. Costul, decent pentru cantitatea oferită (9,5 lei aproape un litru - la aceeaşi bani în Bucureşti nu pupai aşa minunăţie!), a atârnat greu la bilanţul bugetului cheltuit aici :) Preţurile sunt cele pe care te aştepţi să le găseşti la restaurantul unui hotel. Eu consider că au fost foarte bune ca raport calitate/preţ.

Să revenim la cameră, pe care am examinat-o pe îndelete abia după ce am dus şi bagajele sus.

Spaţioasă, cu toată suprafaţa acoperită de o mochetă foarte bine întreţinută, cu un pat dublu mare şi o canapea extensibilă (pitika mea a fost încântată de locul unde era poziţionată, de faptul că avea pernele şi pilota ei... Din păcate fericirea nu a durat prea mult pentru noi, de a doua zi canapeaua rămânând doar ca decor :)).

Mobilierul era completat cu două noptiere, un birou cu oglindă şi taburet pe peretele din stânga patului, un cuier mare chiar la intrare pe care am găsit prosoapele foarte curate împachetate frumos, şi chiar în faţa patului – un minibar încorporat sub un alt birou pe care se afla şi televizorul. Nu LCD, dar îşi făcea treaba cu desenele animate nelipsite din fiecare seară. Un şifonier încăpător şi o măsuţă cu două scaune completau tabloul, aşezate lângă fereastra pe care am lăsat-o în permanenţă deschisă, răcoarea nopţii fiind binevenită după zăpuşeala de peste zi.

Baia strălucea, obiectele sanitare ca noi, toate dotările unui hotel de trei stele. Unii dintre noi s-au plans oarecum de cabina duşului, care nu li s-a părut prea încăpătoare, dar zău că nu îi înţeleg. Nu sunt top model, dar m-am descurcat fără probleme :)

Prosoapele au fost schimbate zilnic, au şi aspirat o dată la două zile. Cu doamnele menajere ne întâlneam tot timpul pe hol, căci îşi aveau cabinele chiar lângă scări şi mai mereu dădeai cu ochii de ele când urcai sau coborai din cameră. Foarte amabile, zâmbitoare şi plăcute.

Ca şi concluzie: Aflată la ultimul etaj, camera mansardată pe mine m-a încântat. Şi cu siguranţă şi pe ceilalţi, dacă lăsăm la o parte urcatul atâtor trepte. Dar am venit să facem mişcare! Să lăsăm lifturile în urmă sau pentru locaţiile care chiar au nevoie de aşa ceva. La cele trei etaje nu cred ca era o necesitate...

Priveliştea era mult mai frumoasă de sus, şi, până la urmă, oriunde ai merge, camerele de la ultimele etaje sunt cele mai căutate, nu? :) Deci nimerisem mai mult decât bine, cu toate cârcotelile de început :). Iar căldura nu s-a mai făcut simţită în următoarele zile, draperiile făcându-şi treaba cu succes.

Câteva cuvinte şi despre restaurant, pe care l-am pomenit înainte: intim, cu mese împrejurul barului – care se afla chiar în centru, curat şi încăpător. Mese şi scaune elegante.

Micul dejun însă, inclus în preţul camerei, îl luam în altă sală, cea folosită pentru evenimente diverse, în corpul nou al clădirii – totul curat şi aranjat. Chiar am fost martori într-una din seri la o nuntă ucraineană. Nimic diferit faţă de noi, excluzând faptul că era în timpul săptămânii. Iar faptul că aceeaşi bucătărie deserveşte evenimentele cât şi restaurantul hotelului, iar noi nu am avut deloc întârzieri la cină în seara cu pricina înseamnă un mare bravo bucătarilor că au făcut faţă cu brio! Despre ceva deranj cauzat de muzică nici nu se pune problema. Deşi am stat destul de târziu pe terasă, totul a fost decent, şi nimic nu a reuşit să perturbe încântarea ne a ne afla aici.

Cum spuneam, la una dintre mesele rotunde din acest salon am luat în fiecare dimineaţă masa. Doar după nuntă servirea s-a făcut în restaurantul normal.

Meniul, chiar dacă nu foarte variat, are tot ce îţi poţi dori şi este servit sub formă de bufet suedez: pâine prăjită, ceaiuri şi cafele, lapte cald, iaurt, cereale, ouă gătite în mai multe forme, cârnaţi, cabanoşi, cremvurşti, unt porţionat - şi nu de orice fel, ci lurpack -, gemuri, miere, salamuri de mai multe feluri, chiar şi zacuscă delicioasă sau icre sau fructe… Cu o combinaţie diferită în fiecare dimineaţă nu aveai cum să te plictiseşti şi te puteai ospăta cât doreşti…

În prima seară am renunţat să mai hoinărim prin oraş şi am ales în schimb minunatele limonade (limonada casei - devenită repede preferata tuturor, domni, doamne şi copii deopotrivă -, limonadă cu fructe de pădure, cu mentă şi busuioc etc.), plus ceva bere, mâncare buună şi cu porţii mai mult decât generoase. Ne-am lipit de terasa restaurantului, care se pare că era şi favorita celorlalţi turişti. După patru zile, simţeam că facem parte din decor.

Masa noastră era, cu precădere, cea de lângă intrarea în hotel. Aşa că am văzut grupurile pomenite de fetele de la recepţie: foarte mulţi spanioli – cred că am tot numărat vreo 3 grupuri -, italieni, nemţi, austrieci, polonezi, maghiari. Erau printre ei persoane de toate vârstele: de la seniori, oameni de 40-50 de ani, dar şi mai tinerei, însoţiţi de copii sau nepoţi. Multe graiuri auzeam pe lângă noi şi am fost în extaz privind încântarea ce se citea pe chipul lor, limbuţia de care dădeau dovadă (mai ales spaniolii! :)), pentru că nu poţi fi vorbăreţ dacă nu ai despre ce vorbi. Şi satisfacţia ţi-o dau şi locurile frumoase pe care le vizitezi...

Acum câteva cuvinte şi despre mâncare. Am fost un grup cu gusturi diferite aşa că am încercat de toate: de la fripturi cu diverse garnituri (cartofi nature, piure, prăjiţi, ţărăneşti, orez sârbesc) şi ciorbiţe (de pui, de legume, de vită sau de burtă), la mâncăruri gen tocăniţe, tochituri, sau chiar pizza şi până la deserturi: îngheţată, papanaşi, plăcintă de mere, clătite cu ciocolată sau dulceaţă (de mai multe feluri, evident). Toate au fost foarte gustoase, porţiile mari şi toată lumea a fost mulţumită de acest aspect.

Şi tot gândindu-mă cu regret la mesele copioase aproape că am uitat să menţionez servirea… Ce pot să spun despre servire? “Draga mea, trebuie să ai răbdare cu ospătarii. Aici totul se întâmplă altfel, nu e ca la noi. Obişnuieşte-te cu ideea şi nu vei fi dezamăgită... Lumea trăieşte parcă mai “aşezat” pe meleagurile astea, nu ca speedy gonzales din capitală”… Cam asta mi se spunea chiar la prima cină, când ne servea o domnişoară blondă după care am aşteptat cam 20 de minute să ne acorde atenţie.

Şi fiindcă eram în vacanţă, şi fiindcă ea părea foarte drăguţă şi inocentă, când s-a apropiat spăşită de noi, ştiind că stătusem acolo ceva vreme, soţul meu, care e mai şugubeţ din fire, s-a gândit să-i dea ceva emoţii. “Nu. Mulţumim. Nu mai dorim nimic. Am aşteptat prea mult pentru un meniu... ” Chipul ei a rămas perplex. Zîmbetele ne-au dat de gol în cele din urmă, când am continuat: “Dar dacă tot mergeţi la bar, aduceţi şi câteva meniuri, şi o bere, şi 2 limonade. Deocamdată… Vă vom tot chema în această seară, că suntem gaşcă mare şi destul de nehotărâţi. Aşa că să aveţi răbdare cu noi… :) ”

S-a înseninat pe dată, ne-a zâmbit larg şi a fugit să onoreze comanda… Care de această dată nu a întârziat! :) Şi noi ne-am ţinut de cuvânt în seara aceea. Am chemat-o mereu la masa noastră pentru băuturi şi mâncare, schimbând câteva cuvinte şi o amabilitate de fiecare dată când era prin preajmă. Sau păzind notele părăsite în jurul nostru şi după care uita să mai vină :) E o practică obişnuită, se pare, în această zonă abandonarea notelor de plată la discreţia oricui. Căci şi ospătarul cu pălinca de mai devreme a procedat la fel. A trebuit să îi facem semne disperate ca să se prindă :). O schimbare foarte plăcută faţă de restaurantele cu care eram obişnuiţi, şi unde parcă te pândesc când te ridici de la masă ca să îţi sufle nota de sub nas…

Da, obiceiuri şi locuri diferite… Oameni diferiţi… Parcă mai frumoşi şi mai buni…

Cu această impresie am petrecut prima noapte la Vişeu. Cameră frumoasă, cină bună, oameni plăcuţi. A doua zi ne-am regăsit pe terasă la cafea. De acum încolo am avut norcul, ca şi în zilele ce au urmat, să fim serviţi de două persoane: un bărbat care semăna izbitor cu Heath Ledger dar fără podoaba capilară, şi o domnişoară cu un zâmbet mare, ca soarele.

Vorbăreţi din fire, ne-am plăcut reciproc. Dar nu înseamnă că nu mă întrebam ce e ciudat la imaginea asta. Ardeleni aşa joviali şi vorbăreţi şi care se mişcă ca suveica nu mai văzusem… Dar am aflat explicaţia: domnul era de loc din zonă, dar doamna lui Andreea, chiar domnişoara cu zâmbet luminos de care ne lipisem - noi ca noi, dar să vezi bărbaţii! :) - era un pic olteancă :)

A fost un coupe de foudre din ambele părţi. Şi a fost spre binele nostru. Am aflat şi ce e mai bun de mâncat, şi de băut, şi ce drumuri sunt mai OK pentru maşini, şi ce obiective sunt prin zonă, în afară de Mocăniţă, evident. Cu informaţii de la “sursele noastre” din zonă am reuşit să ne facem sejurul mai plăcut.

De aceea am şi alocat atâtea rânduri acestui aspect.

Lucrul de care chiar era să uit în povestirea mea: locul de joacă pentru copii şi terenurile de tenis şi fotbal din spatele parcării. De locul de joacă ştiam, fusese unul dintre motivele pentru care alesesem Hotel Gabriela - nu foarte mare, dar avea două leagăne, un tobogan şi nişte scări pe care copiii pot pierde vremea -, dar de celelalte am aflat la faţa locului. Terenurile se puteau închiria la recepţie contra sumei de 20 de lei/h, si 30 lei/h în nocturnă, parcă, preţuri preferenţiale pentru clienţii hotelului.

Un lucru bun de ştiut de cei care vor să se cazeze aici şi au mai mult timp de petrecut în zonă: vis-à-vis de hotel se află şi un aqua park cu mai multe bazine: pentru adulţi, pentru copii, pentru sărituri de la trambulină, inclusiv unul cu apă termală sau chiar jacuzzi. Totul foarte decent, curat (mai puţin saltelele – prezentau oarece pericol dermatologic, dacă mă întrebaţi pe mine, însă cu un prosop se rezolva treaba). Preţul nu este foarte mic: 50 de lei pentru 2 adulţi si un copil cu înălţimea de 120 cm. Merită dacă intri de dimineaţă şi vrei să stai până seara. Şi pentru că ţi se pune pe mână o brăţară colorată, ca la all inclusiv, te poţi mişca liniştit în zonă, intrând şi ieşind de câte ori vrei (pentru un snack, o bere sau un suc) fără ca cineva să te ia la întrebări, mai ales că pe ospătar nu prea îl vezi la faţă. Nu ştiu dacă se poate intra cu mâncare şi băuturi de acasă...

Deci, dacă prindeţi o vară toridă la Hotel Gabriela, măcar aveţi unde vă răcori. Dacă nu cumva alegeţi apa îngheţată a vreunui râu din preajmă...

În încheiere pot doar să afirm că mi-e dor de camera noastră cu vedere la fabrica de marmură, de unde puteam privi în tihnă frumoşii munţi ai Maramureşului, mi-e dor de limonadele alea colorate şi cu gust demenţial, de oamenii calzi şi zâmbitori care ne-au înconjurat de-a lungul sejurului petrecut aici şi care ne-au făcut vacanţa extraordinară. Aici ne-am simţit ca acasă, parcă ne-am integrat într-o mare familie primitoare...

Îmi doresc să revin la Vişeul de Sus, la Hotel Gabriela în mod special (poate nu chiar la etajul 3 - decât dacă vor avea lift! – ţine să specifice soţul meu...) pentru că a fost un MOMENT SPECIAL din călătoria noastră prin ţară.

Oameni frumoşi, locuri frumoase, gânduri deosebite pentru ei...

---

VIZUALIZĂRI: 4110 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI