Nu ocoliti Putul cu Sare

TIPĂREȘTE

Initial m-am gandit ca daca eu l-as fi ocolit, as fi regretat. Dup-aia mi-am dat seama ca n-as fi avut cum sa regret prea mult. Poate doar daca as fi cautat poze si informatii pe net ulterior. Altfel de unde sa stiu ce pierdeam?

Plecam de la Madrid de las Caderechas (vezi impresii) destul de tarzior, dupa mai bine de patru ore petrecute printre ciresi, respirand un aer curat, care-mi curata plamanii si mintea. R. imi zice: Ce facem, oprim in Poza de la Sal? La dus ramasesem cu gura cascata cand ne apropiam de acest satuc: cocotat la poalele (sau pe fusta, cum ar zice localnicii; adica aceeasi Marie cu alta palarie) unui munte, cu acesta drept paznic falnic in spate, si un castel care se vedea din departare… Soarele pica fix pe partea aceea a muntelui, si-i dadea o stralucire splendida. M-am amorezat pe loc. Asa sunt eu, mai usuratica, ce sa-i facem. Ma indragostesc fara oprire. De sate pietruite, de mirosuri de flori ciresi si de frunze verzi sau ruginii. Cu toate astea, aveam indoieli. Bineinteles ca n-as fi trecut pe langa fara dorinta de a face o mica oprire. Insa asteptarea unui telefon ma lega de realitatea de care incercasem sa fug pentru cateva ore. Pana la urma hotarasc: Cine stie cand mai ajung aici? Hai sa tragem o fuga. R. mai vazuse satul, si cand il trag de limba daca merita sau nu, imi zice scurt si clar: Tie n-o sa-ti placa, o sa te incante.

Intram, carevasazica, in Poza de la Sal. E usor de ghicit de ce se numeste asa. Oprim masina la marginea satului, si privelistea ne si explica numele localitatii: cateva terase de unde in trecut se extragea sare, tone de sare. Intre muntele pe care este asezat satul si muntele (sau dealul) de langa. Localitatea e o salina enorma. Iar lumina aia speciala pe care soarele o “arunca” la coborarea de pe firmament ii da o stralucire aparte. Ocrul acela de la Ruta Aurului din Leon l-am vazut si aici, inainte de plecare; e una din culorile mele preferate in natura.

Lasam masinuta acolo, la marginea satului si ne luam o haina pe noi. Suntem in provincia Burgos si e aproape sase dupa amiaza. Se face racoare. Inainte de a intra pe straduta care ne va duce in centrul istoric, vad o casa superba in stanga, cu barne din lemn, care imi aduc aminte de frumoasa Santillana del Mar sau de Comillas (dar si de sate frantuzesti sau nemtesti; ce dor imi e!).

Inainte de a pasi pe stramta Calle Mayor, gasim o tablita care ne explica vírgula ca acolo se afla prima casa a lui Félix Rodríguez de la Fuente, pe care nici eu, ca si dvs. cred, nu il cunosteam. R imi explica cine este acest om care are statui in cateva mari orase spaniole: cel care a cam pus bazele protectiei naturii in Spania. Gasiti info pe net daca doriti. Intram deci pe Calle Mayor si imediat ne sare in ochi un lucru care avea sa ne insoteasca in toate plimbarea: denivelarea importanta peretelui/zidului din dreapta. Desi starea constructiei pare foarte buna, nu putem sa nu ne gandim: oare nu are risc de prabusire? Oricum, piatra in partea de jos, barnele de lemn in partea de sus, si cele cateva jardiniere de la ferestre, pe langa latimea strazii, ii dau acesteia un farmec deosebit. Daca asta e Calle Mayor, oare cum o fi Calle Menor in Poza de la Sal?

Ajungem intr-o mica piatoleta, si fatada barului “Moara” (El Molino) de pe strada Las Gradas este plin de ghivece de flori. Sunt de plastic maro, dar tot impresioneaza atatea flori pe pereti. Si-asta ca inca nu sunt inflorite. Ce i-ar mai placea mamei sa le vada!!

Imi plac mult stradutele si casele acestui sat. Primele sunt inguste, unele atat de inguste incat cei de la etaj, daca ies pe balcon, pot sa-si dea mana;). Casele, ca orice case de munte, sunt construite din piatra si lemn. In combinatii atragatoare, care raman pe retina mult timp.

In Plaza Vieja intalnim o biserica frumoasa. Veche, ca si numele pietii. La iglesia de San Cosme y San Damián, aveam sa aflam imediat. N-o vizitam, ca e inchisa la ora aia. Dar fatada si turnul clopotelor ne fac sa ne oprim minute bune. Este inima centrului vechi. In Plaza Vieja se tineau in trecut targurile. Si ne continuam plimbarea. Ajungem repede intr-o piata mare. Asta trebuie sa fie Plaza Mayor. Aflam ca se numeste Plaza Nueva. Aici se tin fiestele satului. In dreapta o straduta care urca, si pe unde o vom apuca imediat. Apoi cateva baruri si restaurante. In mijloc un foisor unde doi barbati retransmit ceva. Nu am inteles ce, desi am ciulit urechea pret de cateva secunde. Vorbeau cu coduri ca si cum ar fi fost piloti;). Privelistile din miradorul de pe partea stanga a pietei ne-au amutit. Uite, colo, in dreapta e Sierra de la Demanda, imi zice R. Tare, raspund eu. Am fost acolo acum doi ani, la un festival de muzica folk. Sa cante muntii (vezi impresii). Acolo, pe partea aceea a pietei sunt cateva banci, pentru cei ce vor sa se aseze si sa priveasca departe, spre lunca de Masa (Páramo de Masa) … Noi nu aveam vreme de stat. De-aia satul mai e cunoscut si ca Balcón de la Bureba. Datorita asezarii.

Continuam. Vedem cateva indicatoare spre castel, spre Muzeul Radioului (v-am mai vorbit eu de unul in Tordesillas; nu am vizitat nici unul, nici altul) si spre Espacio medioambiental Félix Rodríguez de la Fuente. R. imi spune ca aceasta personalitate a prezentat o emisiunea care la facut foarte faimos in toata tara. Cand era el mic.

Vad o tablita cu o poza a strazii care urca spre castel (pornind din piata) din secolul trecut. E tare interesant: te uiti la poza, si apoi la strada respectiva, vederea din trecut fiind exact din acel colt. Mi-a placut enorm sa vad/caut diferentele intre casele respective, etc. Si ulterior am vazut tablite de-astea peste tot prin sat. Le veti vedea in poze.

Centrul vechi al satului este inconjurat de zidul medieval, care se tine in picioare intr-un procent destul de ridicat. Are cinci metri inaltime si doi metri grosime. Se poate ajunge in interior prin trei porti: Puerta del Conjuradero, Poarta Primariei (del Ayuntamiento) y Puerta de las Eras. Noi ajungem repede la cladirea Primariei prin poarta cu acelasi nume: din piatra, cu trei arcuri la parter si alte trei sus, la etaj. Si nelipsitele steaguri arborate. E chiar frumoasa cladirea. Micuta, dar pitoreasca. Langa ea, inghesuita intre Casa Consistorial (adica aceeasi Primarie) si o alta casa, se afla Biroul de Turism, in care noi nu am intrat. In piatoleta respectiva iar dam de tablita cu poza Primariei de acum zeci de ani. Si mai dam si de o casa care se sprijina pe niste stalpi din lemn… ufff, barnele sunt indoite, nu mai pastreaza de mult echilibrul (optic macar), si ne gandim cu voce tare ca ne-ar fi teama sa stam acolo, in casa aia. Veti vedea in poze cum stalpii par indoiti de greutate si trecerea timpului, iar barnele de dedesubt stau sa se rupa in orice moment. Presupun ca nu e nimeni in pericol si ca se fac studii din cand in cand, ca altfel… Pitorescul, oricum, e la el acasa.

Ne place mult o alta poza veche, pentru ca pe straduta, pe care o recunoasem repede in realitate/prezent, in fundul acesteia, se afla un baietandru care trage o vaca de coada (eu asta vad, ia uitati-va, vedeti acelasi lucru? ;)). Dupa ce R. se opreste sa-i faca o poza unei pisici lenese, asezate pe pragul unei case, iese stapana cu un mop in mana. Se uita la noi, destul de antipatic, si striga cu o voce ragusita: Secretaro, hai in casa. Oare pisica se numea Secretaria?

Ajungem iar la barul El Molino. Pacat ca nu avem timp sa mergem la castel. Nu sunt decat doi km. pana acolo, dar noi trebuie sa ne intoarcem. Preferam sa ne oprim putin la fostele spalatorii si la apeduct. Aici vad tablita cu inscriptia pe care am redat-o la inceputul povestirii. Si un alt panou cu “Raíces de Castilla” (Radacini ale Castiliei). Cat imi place cum suna…

Tot aici vedem o alta casa, cu trei etaje si o gradina frumoasa, al carei acoperis face valuri valuri. Cred ca asimetría este una din caracteristicile acestui sat de munte. Locuitorii nu fac ca la noi, daca acoperisul inca isi indeplineste rolul, de ce sa-l schimbe? Doar ca sa “nu rada lumea de noi”? Imi place mie mentalitatea asta. Desi… stati linistiti, si ei seamana destul cu noi in privinta asta.

Fostele spalatorii (lavanderías) sunt cateva terase pline cu apa… verde, ce-si ia culoarea de la muschii care le impanzesc. Se vede treaba ca n-au mai fost curatate de mult. De fapt nu erau numai spalatorii. Acest complex numit Fuente buena sau Vieja, este format dintr-o serie de izvoare cu apa dulce, care mentin fostele spalatorii, jgheaburi si chiar si o cojocarie, toate datand din sec. XVIII, desi cu vestigii romane. In imediata apropiere se afla si apeductul. Unul mai micut, nu va ganditi la cel din Segovia. Apa cade atat de frumos incat incercam sa-i inregistram “muzica”. Ca dup-aia ne relaxam in casa cu “zgomote” ale naturii. Atunci cand ne e dor de duca si nu putem pleca.

La intrare in sat se afla si Casa de la Administración de las Salinas. Si de acolo, facem dreapta, pe straduta unde am lasat masina, si, incantati de plimbarea cu care ne incheiem ziua, ne indreptam spre Pucela noastra draga.

Inainte de a incheia, cateva date suplimentare despre ceea ce a reprezentat Poza de la Sal pentru Spania. Pentru cei interesati, bieinteles. Salinele care i-au dus vestea acestei localitati erau exploatate inca dinaintea epocii romane. Impreuna cu cele din Añana, din provincia Álava, erau principalele saline din nordul tarii. Pana cum cateva decenii, sarea era un material pretios, folosit ca si conservant alimentar. Dar, pana la exploatarea miniera a zacamintelor subterane, productia ei se limita la salinele de pe litoral, astfel incat era foarte scumpa. Atat de valorata incat se folosea si ca moneda de schimb pe vremea romana. Si aici un lucru curios, pe care eu nu il stiam: de la sal vine salariu!!! Cum se realiza extragerea sarii in Poza? Apa izvoarelor era condusa printr-o retea de apeducte (v-aduceti aminte ca v-am vorbit de acest sistema la Ruta Aurului din León? -vezi impresii), pana la niste platforme orizontale construite din lemn si piatra. Denivelul solului ajuta la acest “transport”. Evaporarea apei lasa sarea pregatita pentru “colectarea” ei, si asezarea in niste depozite care o protejau de ploi. Aceasta resursa naturala a trecut prin multe maini pana cand, in 1564, Felipe al II-lea a decretat monopoliul sarii, care a durat pana in 1888. Folosirea altor forme de conservare a alimentelor a facut ca sarea sa pice in decadenta. Ultima salina a fost inchisa in 1974: atunci s-a abandonat in mod definitiv extragerea sarii in Poza. In 2001 s-a inceput recuperarea salinelor pentru uz turistic.

Daca in 1845 Poza de la Sal avea mai bine de 3000 de locuitori, in ziua de azi numarul abia depaseste 300!!

---

VIZUALIZĂRI: 1483 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI