Bilbao, de la mâncăruri şi băuturi fine la arhitectură extravagantă

TIPĂREȘTE

Iată-mă în Bilbao pentru a doua oară, după zece ani! Hmmm, o să fie şi o a treia? – mă întreb retoric. Trebuie să fie – îmi raspund tot eu - doar mi-am “agăţat” un bileţel în Copacul Dorinţelor al lui Yoko Ono.

Ce Wish Tree? Ce Yoko Ono? Vă întrebaţi probabil. Să mă explic, aşadar.

După îndelungi planificări am ales ca în 2014 să ne petrecem vacanţa în Spania. Şi, având două prietene în Bilbao, am decis să ne începem periplul în acest oraş.

Bilbao, situat în Golful Biscaya (sau Marea Cantabrică) - una dintre zonele cele mai temute de marinari din cauza furtunilor care se produc aici – este un oraş care s-a dezvoltat fulminant odată cu industrializarea. O consecinţă a acestei dezvoltări a fost “segregarea” populaţiei pe malurile râului Nervion: un mal este dominat de vile (malul celor bogaţi), celălalt de blocuri înalte, construite odată cu dezvoltarea industriei (malul celor mai săraci). Pe un mal, locuitorii ies seara la plimbare îmbrăcaţi cochet, pe celălalt ţinuta nu este atât de importantă. Cu toate acestea, malurile râului sunt legate între ele de numeroase poduri, iar unul dintre ele este Podul Suspendat (Puente Colgante din Las Arenas), o construcţie masivă prevăzută cu o platformă (acum acoperită) ce transportă oameni şi maşini peste râul Nervion. Podul a fost inaugurat în 1893 şi a fost primul de acest tip din lume. În 2007, acesta a intrat în Patrimoniul UNESCO.

O altă construcţie impresionantă, de departe cel mai uşor de recunoscut din Bilbao, este muzeul Guggenheim, străjuit pe de o parte de un imens căţel din flori, iar de cealaltă parte de un imens păianjen din metal. Unul dintre cele cinci muzee mondiale ale fundaţiei Solomon R. Guggenheim, deschis în 1997, Guggenheim Bilbao a fost deseori criticat pentru că arhitectura sa pune în umbră operele de artă. Şi pe bună dreptate, întrucât colecţia artistică a muzeului nu impresionează aşa cum impresionează forma sa în formă de navă stilizată sau labirinturile metalice de la parter. Muzeul poate fi vizitat de marţi până duminică, între orele 10.00-20.00, în schimbul unei taxe de 13 euro, care include şi ghidul audio.

Expoziţiile din muzeu se schimbă frecvent; în momentul în care l-am vizitat noi era expoziţie Yoko Ono, iar multe din exponate erau din perioada mariajului ei cu John Lennon. Nu mă încântă foarte tare arta contemporană, aşa că au fost puţine lucruri care mi-au atras atenţia la această expoziţie. Printre ele a fost şi Copacul Dorinţelor – un copac mărturie al trecerii diverşilor vizitatori prin acest muzeu -, unde am lăsat, cum altfel, un bileţel. O alternativă mai “ecologic㔺i mai practică la scrijelirea numelor pe scoarţa copacilor, pe ziduri sau monumente. De asemenea, mi-a plăcut efortul organizatorilor de interacţiune cu publicul – precum invitaţia de a-ţi încerca talentul punându-ţi la dispoziţie instrumentele necesare sau de a parcurge un labirint din sticlă unde, dacă ajungeai în mijloc deveneai “invizibil”.

La mică distanţă de muzeu se află staţia de plecare a funicularului ce duce la complexul de pe Muntele Artxanda, de unde se deschide o panoramă largă asupra oraşului. Mai multe detalii nu vă pot oferi despre funicular pentru că fiind cu maşina şi, în plus, fiind şi o zi ploioasă (o regulă, de fapt în această zonă), am optat pentru traseul rutier.

O altă zonă care merită văzută este Porto Viejo din Algorta, unde puteţi degusta specialităţile basce la numeroasele terase de pe străduţele înguste şi pitoreşti ale locului. Printre acestea – melci mici de apă pe care îi scoateţi cu boldul din cochilie, nelipsitele pintxos (alternativa bască la celebrele tapas din sud), fructe de mare (mariscos) şi peşte sub diverse forme, toate aromatizate de gustul inconfundabil al lichiorului de porumbe – Patxaran - sau cel vinului alb Txakoli.

---

VIZUALIZĂRI: 4508 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI